POVESTEA CELOR TREI COPACI

A fost odată ca niciodată un deal. Pe dealul acesta cresteau trei copaci înalti. Cum e vorba de o poveste, copacii aveau si ei visurile lor, pe care si le povesteau unul altuia. Primul a spus:

- Eu vreau să fiu transformat în corabie, să duc pe mare printii si printesele lumii.
- Eu, a zis al doilea copac, as vrea să fiu transformat într-un sipet care să tină comorile cele mai mari ale lumii.
- Eu, zise ultimul copac, vreau să ajung cel mai mare si mai falnic copac de pe dealul ăsta si să se uite cu respect spre mine toti oamenii.
Într-o zi au venit acolo tăietorii de lemne. Primul copac jubila când a fost tăiat, căci se vedea cea mai mare corabie construită vreodată. Al doilea la fel, căci se vedea o ladă plină de aur curat. Al treilea era îngrozit, dar a fost si el tăiat.
Primul copac a fost dus într-un sat de pescari si transformat în câteva bărci de pescuit. Al doilea, în loc de ladă cu comori, a fost făcut iesle pentru animale. Al treilea a fost tăiat în două bucăti si lăsat într-un grajd, vreme de multi ani.
Visurile copacilor păreau să fi fost sfărâmate. Corăbiile, comorile si semetia păreau acum atât de departe. Dar...
Peste ani, o femeie însărcinată nu a avut unde să nască si a născut în ieslea făcută din trunchiul primului copac.
Mai târziu, fiul ei a iesit pe mare într-o zi cu bărcile făcute din cel de-al doilea copac si s-a făcut furtună mare. El a spus furtunii să stea si furtuna L-a ascultat.
După o vreme, omul acela a cărat în spate lemnele făcute din cel de-al treilea copac si a fost răstignit pe o cruce făcută din lemnul acestuia.
O iesle poate să tină cea mai mare comoară, o barcă de pescuit poate să îl transporte pe cel mai mare rege, iar două lemne pot fi crucea celui pe care nici cerurile nu-l incap,Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Amin si lui Dumnezeu slava.

NIMENI NU E VAS NETREBNIC

Nimeni nu e vas netrebnic, asta este o ispită!
O bătrână nevoiaşă dintr-un sat uitat, de munte,
Care vieţuia în pace în căsuţa de sub punte,
Îşi căra, cu trudă, apa, ce-i era de trebuinţă,

De departe, dintr-o vale, cu o biată cobiliţă.
Ea avea pe bătătură două vase bătrâioare,
Şi cu ele, bunicuţa, atârnându-le-n spinare,
Aducea, pe potecuţă, apă, zilnic, fericită,

Şi nu se plângea vreodată că e tare ostenită.
Dintre cele două vase, unul nu era perfect,
Căci avea o crăpătură, un vădit şi clar defect.
Şi, umplut fiind cu apă, când venea pe potecuţă,

Jumătate din aceasta, se scurgea prin poieniţă.
Pentru-a sa meteahnă, dânsul, se simţea neînsemnat
Şi era întotdeauna trist şi decepţionat,
Fiindcă treaba-ncredinţată, când era cărat în spate,

De bătrâna lui stăpână, o-mplinea pe jumătate.
Celălalt vas al bătrânei, nu era deloc defect,
Nu avea nicio fisură, şi avea un bun aspect.
Pentru asta vasul nostru era tare îngâmfat,

Socotindu-se destoinic şi râdea de cel crăpat.
Ani şi ani a dus bătrâna apă de izvor, în spate,
Către casa ei din munte…, doar un vas şi jumătate
Într-o zi, fiind pe cale, vasul şubred şi crăpat,

Obsedat de-a lui meteahnă, zise tare ruşinat:
Să mă ierţi, te rog, stăpână că-ţi produc atât necaz,
Iar tu maică, fiind bună, nu îmi baţi al meu obraz,
Căci de ani, întotdeauna, apa ce-o aduci din vale,

Eu am risipit-o, zilnic, prin al meu defect, pe cale.
Dumneata, stăpână bună, nu mi-ai zis că sunt netrebnic,
Ci-mi acorzi aceeaşi cinste ca şi fratelui meu vrednic.
M-aşteptam demult stăpână să m-arunci peste vâlcele,

Să ajung hârb în gunoaie, să fiu oale şi ulcele.
Zâmbitoare, bătrânica, zise vasului crăpat:
Ia priveşte partea-n care, eu, pe tine te-am purtat!
Nu observi că este plină de flori vii şi colorate?

Ceea ce nu vezi pe cale, de priveşti cealaltă parte.
Eu, ştiind a ta meteahnă, că eşti şubred şi crăpat,
O grămadă de seminţe de garoafe-am semănat;
Şi zambile, şi lalele, şi crini albi şi micşunele…

Şi-mi împodobesc căsuţa cu aceste floricele!
Ba mai mult, o altă parte din flori, eu, o vând la piaţă
Şi cu preţul de pe ele mă hrănesc şi sunt în viaţă.
Asta pentru că, pe cale, când ne-ntoarcem de la apă,

Zilnic, tu le uzi pe ele, ca o mamă filantroapă.
De n-aveai această hibă, dacă nu erai aşa,
Nu ar mai fi fost atâta frumuseţe-n casa mea.
Nimeni nu e vas netrebnic, asta este o ispită!

Totul e să-ţi faci lucrarea care-ţi este rânduită.
Cine ştie, frăţioare, ce flori uzi tu pe cărare?
Mai ales când crezi, dar sincer,
Că nu eşti vas de onoare.

SURSA NET