Icoana cea nefacuta de mana omeneasca

Icoana trimisa regelui Abgar

Cea mai cunoscuta este icoana nefacuta de mana a Sfintei Fete a lui Hristos, imprimata pe o panza, apoi pe o caramida, trimisa de Mantuitorul regelui Abgar. Aceasta nu are nici o atestare evanghelica sau apostolica. Eusebiu de Caesarea a inserat-o dupa o traducere siriaca in lucrarea Istoria Bisericeasca. In acesta lucrare ne este relatata corespondenta dintre regele Abgar si Hristos. Aflam ca regele ii trimite lui Hristos prin curierul Anania o scrisoare prin care ii cere sa vina la el sa-l videce de boala de care era cuprins si sa-l fereasca de prigonirile iudeilor. Mantuitorul ii raspunde ca nu poate veni, dar ca ii va trimite pe unul dintre ucenicii Sai, cu numele Tadeu sa-l vindece. Eusebiu nu ne relateaza ce a facut Abgar dupa primirea raspunsului de la Hristos.

In lucrarea apocrifa Doctrina Addaei apostoli aflam ca Abgar a trimis un pictor ca sa zugraveasca fata Lui. Intrucat pictorul nu reuseste sa faca acest lucru, Hristos isi va pune panza pe fata si I se va intipari chipul pe ea.

Sfantul Damaschin ne da o alta varianta - ne spune ca Hristos isi va intipari chipul Sau pe o bucata de panza din haina Sa si ca acesta panza va ajunge la Abgar prin Iuda Tadeul.

Acesta icoana, pastrata dupa traditia orala la Edesa, a servit ca aparatoare a orasului. La inceput a fost pusa pe poarta de la intrarea in orasul Edesa, si mai tarziu in biserica Sfanta Sofia. Prima mentiune istorica despre existenta acestei icoane o face Evagrie Scolasticul, care atribuie victoria crestinilor asupra persilor datorita acestei icoane.

"Icoana cea nefacuta de mana" a lui Hristos, s-a pastrat la Edesa, in catedrala orasului, unde I s-a adus un cult deosebit pana in 944, cand a fost mutate de la Edesa la Constantinopol. Icoana a fost luata la 1204 din Constantinopol de cavalerii cruciadei a IV a si dusa in Occident. Copii mai mult sau mai putin exacte s-au raspandit in toata lumea bizantina sub numele de Sfanta Mahrama.

Giulgiul de la Torino

PILDA DE ASCULTARE

Doamne ajuta!
Povestit-a cineva din părinţi, că un oarecare filosof însemnat din Cetatea lui Dumnezeu, bărbat cucernic, a venit la un sihastru şi-l rugă să-l primească spre a-l face călugăr. Şi i-a zis bătrânul: de pofteşti să te primesc, mergi şi vinde averea ta şi o dă lipsiţilor şi te voi primi ! Şi mergând, a făcut după cuvântul bătrânului. După aceea i-a dat o altă poruncă: să te păzeşti a nu vorbi cu nimeni ! Iar el s-a făgăduit să nu grăiască, şi doi ani n-a grăit. Au început după aceea oamenii să-l laude şi i-a zis bătrânul: nu-ţi este de folos să stai aici, ci te trimit la o mănăstire de obşte. Şi l-a trimis. Dar trimiţându-l, nu i-a zis să grăiască, sau să nu grăiască. Deci, acela păzind porunca ce i s-a dat, a petrecut fără să vorbească. Egumenul, după ce l-a primit, vrând a-l ispiti cu fapta, ca să-şi dea seama de este mut, sau se preface, l-a trimis cu o trebuinţă, în vremea revărsării apei râului, ca, vrând să treacă apa, să spună că n-a putut trece apă, şi a trimis după dânsul în taină, să vadă ce va face. Acela, dacă a ajuns la rău şi a văzut că nu poate trece, a plecat genunchii spre rugăciune şi, venind un crocodil, l-a luat în spinare şi a trecut în cealaltă parte a apei. După împlinirea ascultării pentru care a fost trimis, a venit iarăşi la apă şi iarăşi l-a luat în spate crocodilul şi l-a trecut dincoace. Deci, venind fratele cel trimis după dansul să-l urmărească, a spus stareţului şi fraţilor ce a văzut şi s-au mirat. Nu după multă vreme, a murit călugărul ce nu grăia. Şi a trimis egumenul la bătrânul lui, grăind: mut de ar fi fost, însă îngerul Domnului a fost. Atunci a vestit stareţului că n-a fost mut, ci mult vorbitor, dar păzind porunca ce i-a dat dintru început a petrecut negrăind. Şi s-au mirat toţi şi l-au proslăvit pe Dumnezeu. (Patericul Egiptean)