Ce este o icoană?
O icoană este o imagine (de obicei bi-dimensionala) reprezentând pe Hristos, sfinti, îngeri, evenimente biblice importante, pilde sau evenimente din istoria bisericii. Sf. Grigore Dialogul (Papă al Romei la aprox. 590-604), vorbea despre icoane ca fiind Scriptura pentru analfabeti: "Ceea ce scrisul prezintă cititorilor, imaginea prezintă celor neînvatati care o privesc, căci în ea si cei ignoranti vad ce ar trebui sa urmeze; în ea pot citi analfabetii" (Epistola către Episcopul Serenus din Marsilia, NPNF 2, Vol. XII, p. 53). Celor care sugereaza ca acest fapt nu mai este relevant în epoca noastră le aducem aminte de rata mare a analfabetismului pe care o avem în epoca noastră, într-un segment major al populatiei... copiii. Icoanele ne ridica mintile de la cele pamântesti la cele ceresti. Sf. Ioan Damaschinul a scris, "prin icoane vizibile suntem condusi la contemplarea a ceea ce este divin si spiritual". Prin păstrarea memoriei celor pictati în icoane, suntem inspirati sa-i imitam. Sf. Grigore de Nissa (aprox. 330-395) povestea cum nu putea trece pe lângă o icoana cu Avraam care-l jertfea pe Isaac "fără sa verse lacrimi". Într-un comentariu la aceste cuvinte, s-a spus la al Saptelea Sinod Ecumenic, "Daca unui asemenea Doctor imaginea i-a folosit si i-a produs lacrimi, cu atât mai mult ea va aduce cainta si-i va face bine celui simplu si needucat". Se închina ortodocsii la icoane? Crestinii se roagă în prezenta icoanelor (asa cum evreii se rugau în prezenta icoanelor Templului), dar nu la icoane. Fac icoanele minuni? Pentru a pune aceasta întrebare într-o perspectiva corecta, sa încercam mai întâi sa răspundem la câteva întrebări: Făcea chivotul legământului minuni (vezi Iosua 3:15, 1 Samuel 4:6, 2 Samuel 11-12)? Vindeca sarpele de arama pe cei muscati de serpi (Numeri 21:9)? Au înviat oasele profetului Elisei pe un om (2 Imparati 13:21)? A vindecat umbra lui Petru pe bolnavi (Fapte 5:15)? Au vindecat hainele lui Pavel pe cei bolnavi si au scos draci (Fapte 19:12)? Răspunsul la aceste întrebări este DA, într-un anumit fel. Totusi, ca sa fim mai corecti, Dumnezeu a fost Cel care a ales sa faca minuni prin aceste obiecte. În cazul chivotului si a sarpelui de arama, avem de-a face cu imagini prin care s-au făcut minuni. Dumnezeu a făcut minuni prin ramasitele profetului Elisei, prin umbra unui sfânt si prin lucruri care au fost doar atinse de un sfânt. De ce? Pentru ca Dumnezeu cinsteste pe cei ce Il cinstesc (1 Samuel 2:30), Îsi gaseste placerea în a face minuni prin sfintii Lui, chiar si pe aceste cai indirecte. Faptul ca Dumnezeu poate sfinti lucruri materiale nu trebuie sa surprindă pe cei ce cunosc Scriptura. De exemplu, nu numai altarul templului era sfant, ci tot ce îl atingea (Exod 29:37). A respinge adevărul ca Dumnezeu lucrează prin lucruri materiale înseamnă a cădea în Gnosticism. Prin urmare, da, într-un sens larg icoanele pot face minuni, deoarece El cinsteste pe cei ce-L cinstesc. Care este diferenta dintre închinare si venerare? Crestinii ortodocsi nu se închina la icoane în sensul în care cuvântul închinare este folosit în limba moderna. Crestinii ortodocsi venerează icoanele, ceea ce înseamnă ca le respecta pentru ca sunt obiecte sfinte si pentru ca respecta pe cei pe care îi reprezintă. Nu ne închinam icoanelor asa cum nu ne închinam steagului tarii. Respectul fata de steag reprezintă aceeasi atitudine ca si fata de icoane, un fel de venerare. Asa cum nu veneram lemnul sau vopseaua, ci persoana pictata în icoana, tot asa patriotii nu venerează tesatura si culorile, ci tara reprezentata de steag. Acesta a fost felul de gândire al celui de al Saptele Sinod Ecumenic, care a decretat în al sau Oros: "Acesta fiind cazul, urmând calea împărăteasca si învatatura de inspiratie divina a Sfintilor Parinti si a Traditiei Bisericii sobornicesti - căci noi stim ca este inspirata de Duhul Sfânt, care se afla în ea - decidem în mod corect si după o lunga examinare, ca asemenea Crucii sfinte si datatoare de viata, la fel sfintele si pretioase icoane pictate în culori si împodobite cu pietre pretioase sau cu alta materie având acelasi scop (epitedeios) sa fie puse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe obiecte si haine sfinte, pe pereti si pe străzi, indiferent daca ele sunt icoane ale Domnului Dumnezeu si Mântuitor Iisus Hristos, ale Preacuratei Fecioare, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sau ale îngerilor sau Sfintilor. Căci ori de câte ori vedem reprezentarea lor prin imagini, ori de câte ori le privim, ne aducem aminte de prototipuri, îi iubim mai mult, suntem îndemnati sa ne închinam sărutând imaginea si sa ne mărturisim veneratia (proskenesin), nu adevărate închinare (latreian) care, după credinta noastră este cuvenita numai naturii divine, dar în acelasi fel veneram imaginea Crucii celei scumpe si datatoare de viata, Sfânta Evanghelie si alte obiecte sfinte pe care le cinstim cu tămâie si lumânări, după obiceiurile înaintasilor nostri. Căci cinstea data imaginii se adresează prototipului, iar persoana care venerează o icoana venerează pe cel reprezentat de ea. Într-adevăr, aceasta este învatatura Sfintilor nostri Parinti, si Traditia Sfintei Biserici sobornicesti care a dus Evanghelia de la un capăt la celalalt al pământului." Evreii întelegeau diferenta dintre venerare si închinare (adorare). Un evreu pios isi săruta salul de rugăciune înainte sa si-l pună si săruta Tora înainte sa o citească în sinagoga. Cu siguranta Iisus a făcut la fel, înainte sa citească Scriptura în sinagoga. Primii crestini au înteles si ei aceasta distinctie. În Martirajul lui Polycarp (care a fost un ucenic al Sfântului Apostol Ioan, si al cărui martiraj a fost descris de credinciosii bisericii lui, care au fost martori), ni se spune cum unii au căutat sa-l influenteze pe magistratul roman sa nu le dea voie sa ia trupul Sfântului Martir "ca nu cumva, s-a spus, ei sa renunte la cel răstignit si sa înceapă sa se închine la acesta. Aceasta s-a făcut la îndemnul iudeilor, care au urmărit si când era sa-l luam din foc, ei nestiind ca era imposibil pentru noi sa renuntam la Hristosul care a suferit pentru mântuirea întregii lumi - desi fără păcat - sau sa ne închinam altuia. Căci Lui, care este Fiul lui Dumnezeu, ne închinam, dar pe martiri îi cinstim doar ca pe ucenici si imitatori ai Domnului care merita aceasta pentru neegalata lor dragoste fata de Împaratul si Învatatorul lor... Atunci sutasul, văzând împotrivirea iscata de iudei, l-a pus în mijloc si l-a ars după obiceiul lor. Dupa aceea noi i-am luat oasele, care erau mai de pret decât pietrele pretioase si mai scumpe decât aurul curat, si le-am asezat într-un loc potrivit; unde Domnul ne va îngădui sa ne adunam după cum putem, cu bucurie, si sa sărbătorim martirajul lui aducându-ne aminte de cei care s-au luptat deja si pregătindu-i pe cei care vor avea de luptat" (Martirajul lui Polycap 17:2- 3; 18:1-3). Nu interzice Porunca a Doua icoanele? Se pune întrebarea ce înseamnă "chipul cioplit" în Porunca a doua? O întelegere literala ar însemna ca toate imaginile din Templu călcau aceasta porunca. Cea mai buna metoda sa aflam ce însemnau cuvintele evreiesti folosite aici este sa aflam ce însemnau ele pentru evrei. Când acestia au tradus-o în greaca, au folosit cuvântul "eidoloi", adică "idoli". Cuvântul evreiesc pesel nu este niciodată folosit cu privire la imaginile din Templu. Este deci clar ca pasajul se refera la imagini păgâne, si nu la imagini în general. Sa privim cu atentie pasajul din Scriptura: "Sa nu-ti faci chip cioplit (adică idol), nici o înfatisare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ sau în apele mai pe jos decât pământul. Sa nu te închini înaintea lor si sa nu le slujesti (închini)." (Exod 20:4-5a). Daca interpretam aceste cuvinte ca referindu-se la orice fel de imagini, în mod clar heruvimii din Templu călcau aceasta porunca. Daca însa le interpretam ca referindu-se doar la idoli, orice contradictie dispare. Mai mult decât atât, daca textul se refera la toate imaginile, atunci chiar si carnetul meu de conducere este un idol si o încălcare a acestei porunci. Una din doua: ori fiecare protestant care are carnet de conducere este un idolatru, ori icoanele nu sunt idoli. Lăsând de o parte pentru moment semnificatia cuvintelor "chip cioplit", sa vedem ce ne spune de fapt textul. Sa nu faci x, sa nu te închini la x, sa nu slujesti la x. Daca x = imagine, atunci însusi Templul călca porunca. Daca x = idol, atunci nici Templul, nici icoanele ortodoxe nu calcă porunca. Nu interzice Deuteronom 4:14-19 orice înfatisari ale lui Dumnezeu? Cum putem deci admite icoane ale lui Hristos? Acest pasaj îi învata pe evrei sa nu-si facă o înfatisare falsa a lui Dumnezeu, pentru ca nu L-au văzut; dar noi, crestinii credem ca Dumnezeu S-a întrupat prin persoana lui Iisus Hristos, deci putem înfatisa "ce am privit" (1 Ioan 1:1). După cum a spus Sf. Ioan Damaschinul: "În vechime, Dumnezeul neîntrupat si nemăsurat nu a fost niciodată înfatisat. Dar acum ca Dumnezeu a fost văzut în trup si a vorbit cu oamenii, acestia pot face o înfatisare a lui Dumnezeu asa cum L-am văzut. Nu ma închin materiei, ci Dumnezeului materiei, care a devenit materie pentru mine si S-a coborât sa locuiască în materie, care mi-a pregătit mântuirea prin intermediul materiei. Nu voi înceta sa cinstesc aceasta materie care mi-a dăruit mântuirea. O cinstesc, dar nu ca Dumnezeu." Având în vedere împotrivirea iudeilor fata de imagini, cum au putut primii crestini sa accepte icoane? Icoane pot fi găsite nu numai în catacombele crestine, ci si în cele evreiesti din aceleasi perioade. Putem vedea, de exemplu, icoanele evreiesti bine păstrate de la Dura-Europos, un oras distrus de persieni în mijlocul secolului al treilea (ceea ce ne da o idee cât de recente ar fi putut fi). Uneori, în mod gresit, conceptiile lui Iosefus cu privire la icoane sunt considerate ca fiind cele prevalente la evrei în acea perioada. Unul din textele mult citate este acela care se refera la răscoala care a avut loc atunci când romanii au pus un vultur imperial pe poarta Templului. Acest episod nu este atât de simplu cum ar crede unii. Acei evrei erau zeloti. Iosephus, care povesteste aceste evenimente, a fost el însusi unul dintre ei, dar a trecut mai târziu de partea romanilor. El ne spune cum romanii au plasat acest vultur la intrarea în templu, iar poporul l- a dat jos, privindu-l ca pe un sacrilegiu. Întrebarea este însa ce i-a înfuriat pe evrei, imaginea în sine, ori faptul ca romanii o plasaseră pe poarta Templului. Conceptile lui Iosephus erau atât de extreme încât el considera ca până si înfatisarile de animale de pe Marea de Arama din Templul lui Solomon ar fi fost păcătoase (Antichitati VIII,7,5). Atitudinea generala a iudeilor fata de arta religioasa nu era de fapt atât de iconoclasta. În Talmudul palestinian găsim scris (în Abodah Zarah 48d) "În zilele lui Rabbi Jochanan oamenii au început sa picteze imagini pe ziduri, iar el nu i-a oprit" si "În zilele lui Rabbi Abbun oamenii au început sa creeze imagini în mozaicuri, iar el nu i-a oprit". Targumul Pseudo-Ionatan repeta porunca împotriva idolilor, dar adaugă, "o coloana cioplita cu imagini si înfatisari poti sa-ti faci, dar sa nu te închini la ele". Cele mai vechi scrieri evreiesti pe care le avem contin ilustratii. Printre acestea sunt imagini cu scene biblice, asemănătoare cu cele găsite la sinagoga din Dura Europos (si cu cele din biserica aflata alături de aceasta sinagoga) care a fost îngropata în secolul al treilea, când persienii au distrus orasul (vezi "Escavatiile de la Dura-Europos conduse de Universitatea Yale si de Academia Franceza de Inscriptii si Litere", Raportul Final VII, Partea I-a, Sinagoga, de Karl H. Kraeling). Este demn de remarcat ca cele mai timpurii icoane din catacombe erau în majoritate scene din Vechiul Testament si icoane ale lui Hristos. Predominanta scenelor din Vechiul Testament arata ca aceasta nu era o practica păgână introdusa de anumiti convertiti, ci una evreiasca, adoptata de crestini. Daca icoanele sunt atât de importante, cum de nu le găsim în Scriptura? De fapt le găsim în Scriptura - si încă în multe locuri! Observati cât de frecvente erau ele în Cort si apoi în Templu. Existau imagini de heruvimi: * Pe chivot - Ex. 25:18 * Pe perdelele din Cort - Ex. 26:1 * Pe perdeaua din Sfânta Sfintelor - Ex. 26:31 * Doi heruvimi în Locul Sfânt - 1 Imparati 6:23 * Pe pereti - 1 Imparati 6:29 * Pe usi - 1 Imparati 6:32 * Pe alte lucrături din Templu - 1 Imparati 7:29,36 Existau deci icoane încotro îti întorceai ochii. Chiar daca admitem ca icoanele sunt un fel de Scriptura, unde era scris evreilor sa le venereze? Scriptura poruncea evreilor sa se închine înaintea chivotului, care avea pe el imaginea a doi heruvimi. În Psalmul 99:5, se porunceste "Înaltati pe Domnul, Dumnezeul nostru, si închinati-va înaintea asternutului picioarelor Lui, căci este Sfânt!”. Sa observam ca aici cuvântul “închinare” este acelasi cu cel folosit în Exodul 20:5, unde ni se porunceste sa nu ne închinam la idoli. Ce este "asternutul picioarelor Lui"? În 1 Cronici 28:8, David foloseste aceasta expresie referindu-se la Chivotul Legamântului. Psalmul 99 (98 în Septuaginta) începe cu imaginea Domnului care “sade pe heruvimi” (99:1) si sfârseste cu îndemnul de a ne închina pe muntele Lui cel Sfânt - ceea ce întareste faptul ca în acest context se refera la Chivotul Legământului. Aceasta fraza reapare în Psalmul 132:7, unde este precedata de expresia “haide la locuinta Lui” si este urmata de chemarea “Scoala-Te, Doamne, vino la locul tău de odihna, Tu si Chivotul maretiei Tale!" Este interesant ca aceasta expresie este folosita în slujba din biserica referitor la Cruce, si legătura nu este întâmplătoare - pentru ca pe Chivot, între heruvimi se afla capacul ispasirii, peste care era stropit sângele jertfelor pentru păcatele poporului (Exod 25:22, Levitic 16:15). Nu a fost Sarpele de Arama distrus tocmai pentru ca poporul îl venera? Daca te uiti atent la pasajul acesta (2 Împarati 18:4), observi ca Sarpele de Arama nu a fost distrus pentru ca poporul îl respecta, ci pentru ca îl transformaseră într-un dumnezeu-sarpe numit Nehustan. Nu au existat oare iconoclasti în biserica, chiar înaintea protestantilor? Atunci când discutam despre icoane este important sa avem în vedere ca doua chestiuni separate sunt adesea confundate: 1. Ne este permis sa facem sau sa posedam icoane? 2. Ne este permis sa le veneram? Din Vechiul Testament este clar ca răspunsul la amândouă este DA. Protestantii se opun venerării icoanelor, dar de obicei nu se opun oricăror imagini, altfel nu ar avea carti ilustrate, televizoare sau tablouri. În afara de grupul Amish, cu greu poti găsi un alt grup protestant care sa se opună în mod consecvent tuturor imaginilor. Protestantii se opun de obicei venerării imaginilor, dar este interesant ca, daca ar fi consecventi, argumentele si dovezile aduse de ei se potrivesc oricăror imagini. Iconoclastii, adesea citati de protestanti, aveau de fapt o ideologie opusa acestora. Pe de o parte, iconoclastii au anatemizat pe toti cei care "îndrăznesc sa înfatiseze… cu materiale si culori…” pe Hristos sau pe Sfinti – protestantii cad în aceasta categorie. Pe de alta parte, ei au mai anatemizat si pe cei care “nu mărturisesc pe pururea fecioara Maria ca adevărata Născătoare de Dumnezeu, mai presus de orice creatura văzută sau nevăzută, si nu caută, printr-o credinta sincera, cererile ei adresate lui Dumnezeu pe care L-a purtat…”. Ei au anatemizat si pe “oricine care neaga folosul pomenirii Sfintilor” (NPNF2, Vol. 14, p. 545f). De fapt, protestantii s-ar afla mult mai mult sub anatema iconoclastilor decât ortodocsii. Protestantii aproba faptul ca iconoclastii se opuneau venerării icoanelor, dar venerarea în sine nu era o problema pentru iconoclasti. Ei se împotriveau venerării icoanelor pentru ca se împotriveau icoanelor. Ei nu se opuneau venerării altor obiecte sfinte – de fapt venerau Crucea fără nici un fel de rezerve (Jaroslav Pelikan, Spiritul crestinismului rasaritean (600, 1700), Chicago: University of Chicago Press, 1974, p.110). Protestantii mai citează anumiti parinti ai bisericii ca sa-si sustina pozitia. Cele mai multe dintre aceste citate nu fac decât sa respingă idolatria, si nu au nimic de-a face cu icoanele. În putinele cazuri în care sensul ar părea sa fie acesta (unele scrieri continând adăugiri făcute chiar de iconoclasti), o interpretare consecventa ar cere respingerea oricăror imagini (nu numai a icoanelor din biserica). Nici unul dintre aceste texte nu atinge subiectul venerării. Canonul Sinodului din Elvira este adesea citat în sprijinul pozitiei iconoclaste. În canonul 36, se declara, "Se stabileste ca în biserici sa nu fie picturi, pentru ca ceea ce este adorat nu poate fi pictat pe pereti". Chiar si protestantii admit ca întelesul acestui canon nu este atât de clar cât s-ar părea. Nu se stie care a fost cauza acestui canon, nici ce încerca el sa prevină, fapt recunoscut chiar si de protestanti: "…(canonului 36 al sinodului din Elvira) nu i se poate da prea mare importanta, rostul lui nefiind cunoscut" (Edward James Martin, O istorie a controversei iconoclaste, London: Society for the Promotion of Christian Knowledge, 1930, p.19) Prin cuvintele folosite, acest canon nu poate fi interpretat ca o condamnare generala a imaginilor. Nu este clar ce se interzicea si, mai ales, de ce. Diferitele interpretări variază de la o interdictie a imaginilor în biserica, până la încercarea de a feri icoanele de păgâni (posibil, dat fiind ca acest sinod s-a întrunit în timpul persecutiilor). În oricare caz, se stie ca icoanele au fost folosite în bisericile spaniole atât înainte, cât si după acest sinod, fără nici un fel de controverse cunoscute. În orice caz, sinodul a fost unul local, niciodată proclamat la nivel ecumenic.
