Trăia odată, în vremurile de demult, pe la începuturile
creştinismului, un ceasornicar creştin care, la fiecare vorbă, zicea
„Mare este Dumnezeu!”. În acea ţară domnea pe atunci un împărat păgân
care ura mult pe creştin. Auzise împăratul şi de ceasornicarul creştin
şi prinsese o ură pe el pentru vorba ce o avea. Într-o zi, trimise după
el să-l aducă la curtea împărătească.
– Te-am chemat să-mi cureţi inelul acesta şi poimâine să mi-l aduci.
Ia seama că, uite, inelul are o piatră scumpă; nu cumva să mi-o pierzi,
căci o plăteşti cu capul – zise împăratul.
– L-oi curăţa, înălţate împărate! Mare-i Dumnezeu!
Împăratul ia inelu, spunând că merge să-l pună în cutie. Intră
într-o altă cameră, scoate repede piatra scumpă din inel, o trimite pe
un servitor să o arunce în mare şi, întorcându-se, dădu ceasornicarului
inelul împachetat fără piatră, zicându-i:
– Acum poţi pleca la lucru; te-oi vedea cât de mare va fi Dumnezeul
tău.
Ceaso]rnicarul merse acasă şi, fiind către seară, puse cutia bine în
ladă, o încuie, rămânând să se apuce de lucru dimineaţă. A doua zi,
femeia lui se duse în târg să cumpere nişte peşte proaspăt de mâncare,
iar el să cureţe inelul. Dar, desfăcând cutia şi luând inelul, rămase
încremenit de spaimă: piatra cea scumpă lipsea din inel. Deznădăjduit,
îşi puse mâinile pe cap şi începu a striga: Doamne Dumnezeule, mare
eşti! Ce mă fac eu acum?
În vremea aceea, sosi femeia din târg cu peştele şi, auzind ce se
întâmplase, se înfricoşă şi ea. Pe ceasornicar îl aştepta o moarte
sigură. Între timp femeia se apăucă să taie peştii dar, spintecând cel
dintâi peşte, ce să crezi, în pântecele lui era o piatră sclipitoare.
Ceasornicarul, cum o vede, strigă plin de bucurie: „Mare este Dumnezeu!…
asta-i chiar piatra de la inelul împăratului.
Şi se apucă ceasornicarul să cureţe inelul, iar a treia zi se
înfăţişă cu el înaintea împăratului.
– Ei, l-ai curăţat, întrebă împăratul.
– L-am curăţat preaînălţate împărate. Mare-i Dumnezeu!
Împăratul, când vede inelul cu piatra în el rămase uimit.
– Să-mi spui de unde ai luat piatra, căci eu am aruncat-o în mare.
– Ai aruncat-o, împărate, dar… Mare a fost Dumnezeu!
Şi îi povesti împăratului întâmplarea cu peştele. Când auzi
împăratul această minunată întâmplare, se sculă în picioare , si ridicand mainile in sus..spuse..Mare-i Dumnezeu..
