Ce este ILUMINAREA?

Un cerşetor stătea la marginea unui drum de mai bine de 30 de ani.

Intr-o zi, trecu pe acolo un străin.

„- Te înduri să-mi dai un ban?", murmură mecanic cerşetorul, întinzându-i vechea lui şapcă de baseball.

„- Nu am nimic să-ţi dau", spuse străinul. „Dar pe ce eşti aşezat?", întrebă acesta.

„- Un gunoi", răspunse cerşetorul. „E doar o cutie veche. Stau pe ea de când mă ştiu."

„- Te-ai uitat vreodată înăuntru?", întrebă străinul.

„- Nu", răspunse cerşetorul. „Ce rost are? Nu e nimic în ea."

„- Uită-te înăuntru", insistă străinul.

Cerşetorul reuşi să ridice puţin capacul. Şocat, nevenindu-i să creadă, văzu că toată cutia era plină cu aur.

Morala:

Eu sunt străinul care nu are nimic să vă dea şi care vă spune să vă uitaţi înăuntru.

Nu în interiorul unei cutii, ca în parabolă, ci undeva mai aproape: în interiorul dvs.

„- Dar eu nu sunt un cerşetor" — mi se pare că vă aud protestând.

Cei care nu şi-au găsit încă adevărata bogăţie, care este strălucitoarea fericire a Fiinţei şi sentimentul profund şi indestructibil de pace venit odată cu ea, sunt cerşetori, chiar dacă deţin cele mai mari bogăţii materiale. Ei caută în afara lor fărâme de plăcere sau de satisfacţie, de recunoaştere, de siguranţă sau de iubire, deşi au în sine o comoară care conţine nu numai aceste lucruri, ci este infinit mai bogată decât orice le-ar putea oferi lumea.

RUGACIUNEA PUTERNICA

Rugăciunea este atât de tare şi de puternică încât poţi să te rogi şi să faci ce vrei, căci rugăciunea te va povăţui spre o lucrare adevărată şi dreaptă.

Pentru ca să fii plăcut lui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decât să iubeşti – “iubeşte şi fă ce vrei”, spune Fericitul Augustin – căci cine iubeşte cu adevărat, acela nu poate şi nu vrea să facă ceva ce nu este plăcut fiinţei iubite… cum însă rugăciunea nu este decât revărsarea şi lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toată dreptatea despre ea acelaşi lucru: pentru mântuire nu este nevoie de nimic altceva decât de rugăciunea neîncetată. Roagă-te şi fă ce vrei, şi vei atinge ţelul rugăciunii, vei dobândi iluminarea (odihnirea Duhului Sfânt în tine)!…

Pentru ca să putem desfăşura mai amănunţit înţelesul acestei chestiuni o vom lămuri prin pilde:

1. Roagă-te şi gândeşte ce vrei, şi gândurile tale se vor curăţi prin rugăciune. Rugăciunea îţi va lumina mintea, va izgoni şi va linişti toate gândurile necuviincioase. Asta o întăreşte Sf. Grigorie Sinaitul: “Dacă vrei – ne sfătuieşte el – să-ţi alungi gândurile şi să-ţi cureţi mintea, atunci izgoneşte-le cu rugăciunea, căci în afară de rugăciune, cu nimic nu putem opri gândurile.” Sfântul Ioan Scărarul spune în această privinţă acelaşi lucru:“Caută să biruieşti vrăjmaşii ce ţin de gânduri prin Numele lui Iisus. Afară de această armă nu vei găsi alta.”

2. Roagă-te şi fă ce vrei, şi faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar pentru tine folositoare şi mântuitoare.

Rugăciunea deasă, chiar şi atunci când nu ţine seama de cererea ce o faci, nu va rămâne fără rod (Marcu Ascetul), pentru că în ea însăşi se află o putere plină de dar. “Sfânt este Numele Lui, şi oricine va chema Numele Domnului se va mântui.” Aşa de pildă, cel ce s-a rugat multă vreme fără să simtă vre-o îmbunătăţire în viaţa lui vicioasă a primit in cele din urma, prin rugăciunea lui, o înţelepţire şi o chemare la pocăinţă.

3. Roagă-te şi nu prea te trudi să birui patimile prin propriile puteri. Rugăciunea le va dărâma în tine: “Căci Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume”, spune Sfânta Scriptură, iar Sf. Ioan Carpatinul învaţă că dacă tu nu ai darul înfrânării să nu te întristezi, ci să ştii că Dumnezeu cere de la tine silinţă spre rugăciune, şi rugăciunea te va mântui.

Bătrânul descris în Pateric, care “căzând a biruit”, adică poticnindu-se de păcat nu s-a deznădăjduit, ci s-a întors cu rugăciunea spre Dumnezeu şi s-a ridicat în picioare, slujeşte drept dovadă printr-o pildă.

4. Roagă-te şi nu te teme de nimic, nu te înfricoşa de necazuri, nu te spăimânta de năpaste, căci rugăciunea te va apăra, le va înlătura. Adu-ţi aminte de puţin-credinciosul Petru care se îneca, de Pavel care se ruga în temniţă şi de alte cazuri asemănătoare. Toate aceste întâmplări arată puterea, tăria şi întinderea atotcuprinzătoare a rugăciunii făcută în Numele lui Iisus Hristos.

5. Roagă-te oricum, numai mereu, şi nu te nelinişti de nimic. Fii vesel şi liniştit cu duhul, căci rugăciunea va rândui toate şi te va înţelepţi. Ţine minte că despre puterea rugăciunii vorbesc Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Marcu Ascetul; cel dintâi spune că: “Rugăciunea, chiar atunci când este făcută de noi, care suntem plini de păcate, ne curăţă numaidecât” iar al doilea vorbeşte astfel: “Ca să te rogi într-un fel oarecare stă în puterea noastră, dar ca să te rogi curat este un dar de sus.” Prin urmare jertfeşte lui Dumnezeu ceea ce îţi stă în putere, adu-I la început măcar cantitatea, adică un număr cât mai mare de rugăciuni şi puterea lui Dumnezeu se va revărsa în neputinţa ta, devenind o deprindere şi făcându-se una cu firea, va ajunge o rugăciune curată, luminoasă, înflăcărată, şi aşa cum se cuvine.

6. Apoi, în sfârşit îţi mai spun că dacă vremea vegherii tale ar fi însoţită de rugăciune atunci, în chip firesc, nu ţi-ar ajunge timpul nu numai pentru faptele păcătoase, dar nici pentru gânduri necurate.

Vezi câte idei adânci sunt înmănunchiate în această înţeleaptă vorbă: “iubeşte şi fă ce vrei”. Roagă-te şi fă ce vrei!… Cât de îmbucurătoare şi mângâietoare sunt toate cele zise mai sus pentru un păcătos, îngreuiat de slăbiciuni, pentru cel ce geme apăsat de povara patimilor care îl luptă!…

Rugăciunea, iată totul! Ea ne este dată ca un mijloc atotcuprinzător ce duce la mântuirea şi desăvârşirea sufletului? Aşa e! Dar cu numele rugăciunii este aici strâns unită şi condiţia ei: “neîncetat vă rugaţi” porunceşte cuvântul Domnului. Ca urmare, rugăciunea îşi va arăta toată puterea ei lucrătoare şi roadele numai atunci când va fi rostită des, neîncetat, căci repetarea deasă a rugăciunii ţine fără nici o îndoială de voinţa noastră slobodă, pe câtă vreme osârdia, desăvârşirea, ca si curăţia rugăciunii este un dar de sus.

Ne vom ruga prin urmare, cât mai des cu putinţă, vom închina întreaga noastră viaţă rugăciunii, chit că ea va fi risipită la început. Practica repetată des de tot ne va învăţa să fim cu luare aminte, cantitatea ne va conduce negreşit la calitate.

Ca sa învăţăm să facem un lucru bun trebuie să-l săvârşim cât mai des.

DOAMNE IISUSE HRISTOASE , FIUL LUI DUMNEZEU , MILUIESTE -NE PE NOI PACATOSII!

CITESTE SI AICI..CLIK  PE LINC

sfantulnectarie-babylenuta.blogspot.ro/2012/02/parohia-ersig-caras-severin-ne-raspunde.html

            Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu 

   „Împărăteasa mea cea preabună şi nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, primitoarea săracilor şi ajutătoarea străinilor, bucuria celor mâhniţi, acoperirea celor necăjiţi, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul; ajută-mă ca pe un neputincios, hrăneşte-mă ca pe un străin. Necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum vrei, că nu am alt ajutor afară de tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzeşti şi să mă acoperi în vecii vecilor.
Amin!“

O rugăciune e "puternică" și e adevărată când e din adâncul sufletului, când încerci să pui în ea toată credința, toată nădejdea şi toată dragostea pentru Dumnezeu...Cred Doamne, ajută necredinței mele!

Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant, Treime Sfanta, Marire Tie !

Părintele Gherontie

 

Lasati-ma …

Lasati-ma pe mine sa fiu asa cum sunt !
Eu am facut cu cerul un vesnic legamânt
Si n-am sa-l calc, chiar daca m-ati arunca la fiare
Sau mi s-ar asterne o lume la picioare.

Lasati-ma pe mine sa cred cum voiesc eu !
Eu am crezut de veacuri si-oi crede-n Dumnezeu.
Nu ma sili cu biciul sa cred cum tu îmi spui,
Lasati pe fiecare sa aiba crezul lui.

De ce sa-mi vând credinta ? Ce-ai tu sa-mi dai în loc ?
Aur, argint, avere sau lemne pentru foc ?
De ce mi-L vrei pe Domnul ? Ce vrei sa faci cu El ?
Sa-L mai omori o data ? Ma crezi asa misel ?

Dupa o viata-ntreaga de lupta si de truda,
Crezi c-am sa-mi scriu vreodata pe frunte-aceasta: “ Iuda “ ?
Omoara-ma pe mine, daca asa socoti,
Dar pe Hristos din suflet sa stii ca nu mi-L scoti !


si pe maicuta lui cea sfanta o iubesc
caci ea m-ajuta,sa am tot ce doresc
si zi de zi la ea si sfiinti ma rog,
 sa mijloceasca pentru mine..un pacatos..

 

"Într-o noapte, pe când dormeam", povesteşte părintele Gherontie, stareţul mânăstirii Caraiman – o mânăstire din Buşteni, judeţul Prahova, "m-am trezit cu un bileţel în mână. N-am ştiut niciodată cine l-a scris şi cum a ajuns la mine. Era dintr-o hârtie obişnuită, dar scrisul nu era desluşit; de-abia am putut să-l descifrez, de parcă erau litere chinezeşti. Si după ce l-am desluşit, am găsit în el scrisă o rugăciune. Aceasta: "Doamne, întoarce-i la bunătate şi la rugăciune pe toţi vrăjmaşii mei". AMIN! Şi mai scria acolo că trebuie spusă, cu credinţă, de 30 de ori pe zi, vreme de 40 de zile, şi că îndeplineşte orice dorinţă a celui ce o rosteşte. Şi aşa s-a întâmplat! Aşa că de-atunci, am tras biletul cu rugăciunea asta, la xerox, şi l-am dat la toată lumea. Iar aceluia sau aceleia care
are ceartă ori scandal în casă cu soţia sau cu soţul, le dau rugăciunea aşa: "Doamne, întoarce-o pe soţia mea (sau întoarce-l pe soţul meu) la bunătate şi la rugăciune, asupra mea". Şi care m-au ascultat şi s-au rugat, s-au împăcat şi au venit la mine zâmbind de la poartă, de mână. Au venit perechi de tineri şi mi-au spus că au făcut rugăciunea şi nu s-au mai certat... sursa:Cinstitul Parinte Gherontie Puiu,staretul Manastirii Caraiman.

Dăruind, vom dobândi.

Odată, o învăţătoare le-a cerut copiilor din clasa întâi să facă un desen în care să reprezinte un lucru pentru care ei sunt recunoscători. S-a gândit că sunt puţine lucruri pentru care ar putea fi recunoscători aceşti copii din cartierele sărace. Era convinsă că majoritatea dintre ei vor desena fazani sau mese pline cu mâncare...

Copiii au trecut la lucru şi fiecare lucra concentrat la ceva. A uimit-o însă desenul pe care l-a făcut Dorinel: o simplă mână desenată copilăreşte. Dar mâna cui? Clasa a rămas impresionată de acea imagine abstractă. Unii şi-au spus părerile. "Cred că este mâna lui Dumnezeu care ne dă de mâncare", a zis un copil. "Un fermier - a sugerat altul -  pentru că el creşte fazani..."

În final, în timp ce copiii lucrau încă la desenul lor, învăţătoarea s-a apropiat de banca lui Dorinel şi l-a întrebat a cui este mâna aceea. „Este mâna dumneavoastră, doamnă învăţătoare”, a şoptit sfios copilul.

Ea şi-a adus aminte că, mai mereu, în recreaţie, îl lua de mână pe Dorinel, un copil scund, sfios şi singuratic, şi mergea cu el afară, îndemnându-l să se bucure alături de colegi. Făcea acest lucru şi cu ceilalţi copiii, dar pentru Dorinel gestul acesta însemna mult, cel mai mult, de aceea a considerat că trebuie să fie recunoscător.

Un gest mărunt, care nu costă nimic, dar pentru acest copilaş a însemnat mult, mai mult decât dacă ar fi primit ceva material: dulciuri, jucării. De aceea este bine să facem gesturi mici, simple, dar făcute din inimă şi cu iubire mare. Nu trebuie să ne gândim la gesturi mari, căci căutând să facem fapte mari, le vom amesteca şi cu mândria, iar atunci le vom pierde, fiind ferm convinşi că avem fapte mari... Învăţătoarea nici nu s-a gândit vreodată că a făcut vreo faptă bună. I se părea ceva firesc ceea ce face, fără să-i vină vreun gând de mândrie, dar pentru Dorinel a însemnat mult.

Numai aşa dăruind, vom dobândi.

Bătrânul și cârligul

A fost odata,tare demult,un batran…

El locuia cu fiul sau, cu nora si nepotul.

Intr-o zi sotia fiului ii spuse:

“- Auzi draga, hai sa ii amenajam un loc in grajd tatalui tau ca aici ne incurca… Asa o sa avem mai mult spatiu…”,

Sotul initial nu a vrut, dar pana la urma se lasa convins.

Cu un carlig de lemn il luara pe Batran si il transportasera in grajd.

Copilul care asistase la toata scena, se duse si lua carligul de lemn si il puse foarte bine in casa. Tatal vazandu-l il intreba :

"- La ce iti trebuie acel carlig ?"

" - Pai, acum nu imi trebuie dar, si tu vei ajunge ca tataie, si atunci cu siguranta imi va trebui,raspunse copilul…"
In urmatoarea clipa Batranul fuse adus inapoi in casa si trai cele mai frumoase clipe!

STRIGATUL MUT AL LUI DUMNEZEU CATRE FII SAI!

“M-am uitat la tine cand te-ai trezit de dimineata.
Asteptam sa-mi spui doua trei cuvinte, multumindu-Mi pentru cele ce ti s-au intamplat, cerandu-Mi parerea pentru cele ce urma sa le faci astazi.
Am observat ca erai mult prea preocupat ca sa-ti cauti haine potrivite pentru a merge la serviciu.
Speram sa gasesti cateva clipe ca sa-Mi spui: Buna dimineata! Dar erai mult prea ocupat.
Pentru a vedea ca-ti sunt alaturi, am surprins pentru tine cerul cu culori si cant de pasarele. Pacat ca nu ai observat nici atunci prezenta Mea.
Te-am privit plecand grabit spre serviciu si iar am asteptat. Presupun ca fiind atat de ocupat, nu ai avut timp nici atunci sa-Mi spui doua vorbe.
Cand te intorceai de la munca, ti-am vazut oboseala si ti-am trimis o ploaie marunta care sa-ti alunge stresul acumulat. Am crezut ca facandu-ti aceasta placere iti vei aduce aminte de Mine. In schimb, suparat, M-ai injurat.
Doream atat de mult sa-Mi vorbesti.
Oricum ziua era, inca, lunga! Ai pornit televizorul si in timp ce urmareai programul preferat, iar Eu am asteptat.
Ai cinat apoi cu ai tai si tot nu ti-ai adus aminte de Mine.
Vazandu-te atat de obosit, am inteles tacerea ta si am stins splendoarea cerului ca sa te poti odihni, dar nu te-am lasat in bezna. Am lasat veghetori pentru tine o multime de stele. Era asa de frumos, pacat ca n-ai observat… Dar nu conteaza! Poate chiar nu ti-ai dat seama ca Eu sunt aici pentru tine.
Am mai multa rabdare decat poti sa-ti imaginezi tu vreodata…Vreau sa ti-o arat, pentru ca si tu, la randul tau, sa o arati celor din jurul tau.
Te iubesc atat de mult incat te voi rabda!
Acum esti pe punctul de a te trezi din nou.
Nu-Mi ramane decat sa te iubesc si sa sper ca macar azi,imi vei acorda putin timp din timpul daruit tie.
Iti doresc o zi buna si minunata ca sufletul tau luminos ! Al tau Tata, Dumnezeu.”

Firea celui stapanit de invidie

Odata, un imparat a voit sa ispiteasca firea celui invidios. I-a chemat la el pe un invidios si pe un iubitor de bani si le-a zis: "Poruncesc sa cereti de la mine orice veti voi si eu va voi da cu placere. Dar sa stiti ca celui ce va cere in urma, ii voi da indoit cat va cere cel dintai. Hai, cine cere intai?"

Vazand imparatul ca se cearta multa vreme nevoind nici unul sa ceara intai, a poruncit invidiosului sa ceara primul. Acesta, atunci, de necaz ca va lua celalalt indoit, a cerut sa i se scoata un ochi, ca celuilalt sa i se scoata amandoi. 

Aceasta este firea celui stapanit de invidie.
http://www.crestinortodox.ro

 Avva MACARIE SI CIORCHINELE DE STRUGURE

Aducându-i-se odata Sfântului Macarie un ciorchine de strugure, lucru rar în pustie, acesta, care iubea mai mult sa odihneasca pe fratele, decât pe sine, l-a trimis unui pustnic, socotind ca acela are mai multa nevoie de el. Pustnicul, care, ca si Macarie, se îngrijea mai curând de binele semenului, laudând pe Domnul pentru atâta bunatate, duse ciorchinele altui frate, iar acela altuia. Si asa se facu ca strugurele înconjura multimea chiliilor risipite în pustie si foarte departate una de alta, fara sa fi gustat nimeni din el, pâna ce ajunse din nou la Macarie. Si mult s-a bucurat sfântul vazând atâta înfrânare si iubire printre frati, si folosindu-se de pilda lor îsi înteti lucrarea nevointelor celor duhovnicesti (Istoria monahilor din Egipt, 29. PL 21, 453).

Recunoştinţa unui copil

Odată, o învăţătoare le-a cerut copiilor din clasa întâi să facă un desen în care să reprezinte un lucru pentru care ei sunt recunoscători. S-a gândit că sunt puţine lucruri pentru care ar putea fi recunoscători aceşti copii din cartierele sărace. Era convinsă că majoritatea dintre ei vor desena fazani sau mese pline cu mâncare...

Copiii au trecut la lucru şi fiecare lucra concentrat la ceva. A uimit-o însă desenul pe care l-a făcut Dorinel: o simplă mână desenată copilăreşte. Dar mâna cui? Clasa a rămas impresionată de acea imagine abstractă. Unii şi-au spus părerile. "Cred că este mâna lui Dumnezeu care ne dă de mâncare", a zis un copil. "Un fermier - a sugerat altul - pentru că el creşte fazani..."

În final, în timp ce copiii lucrau încă la desenul lor, învăţătoarea s-a apropiat de banca lui Dorinel şi l-a întrebat a cui este mâna aceea. „Este mâna dumneavoastră, doamnă învăţătoare”, a şoptit sfios copilul.

Ea şi-a adus aminte că, mai mereu, în recreaţie, îl lua de mână pe Dorinel, un copil scund, sfios şi singuratic, şi mergea cu el afară, îndemnându-l să se bucure alături de colegi. Făcea acest lucru şi cu ceilalţi copiii, dar pentru Dorinel gestul acesta însemna mult, cel mai mult, de aceea a considerat că trebuie să fie recunoscător.

Un gest mărunt, care nu costă nimic, dar pentru acest copilaş a însemnat mult, mai mult decât dacă ar fi primit ceva material: dulciuri, jucării. De aceea este bine să facem gesturi mici, simple, dar făcute din inimă şi cu iubire mare. Nu trebuie să ne gândim la gesturi mari, căci căutând să facem fapte mari, le vom amesteca şi cu mândria, iar atunci le vom pierde, fiind ferm convinşi că avem fapte mari... Învăţătoarea nici nu s-a gândit vreodată că a făcut vreo faptă bună. I se părea ceva firesc ceea ce face, fără să-i vină vreun gând de mândrie, dar pentru Dorinel a însemnat mult.

Numai aşa dăruind, vom dobândi.

---

EPISTOLIA DOMNULUI

Despre icoana

De ce punem icoana in casa?

Icoana nu poate lipsi din casa crestinului. Prezenta icoanei arata ca acea casa este increstinata, ca familia care locuieste acolo este crestina. Icoana din casa este o marturisire a credintei in Dumnezeu.

Icoana, prezenta a celui infatisat in ea

Asa cum fotografia sau tabloul unei persoane dragi ne aduc in fata persoana draga pe care o reprezinta, tot asa si icoana ne poarta cu gandul la cel infatisat in ea. Icoana este o prezenta a celui infatisat in ea: a Mantuitorului Hristos, a Maicii Domnului sau a sfintilor. Prezenta chipului unei persoane este intr-o masura prezenta respectivei persoane. Chipul ne pune in legatura cu persoana pe care o reprezinta, ne ajuta sa ne ducem cu gandul la ea sau mai curand, aduce persoana respectiva in fata noastra, langa noi, ne inlesneste o intalnire cu ea. Icoana ne ajuta sa ne rugam mai bine, pentru ca ne ajuta sa intram mai usor in legatura cu Dumnezeu, sa-L vedem in persoana Mantuitorului Hristos, sa simtim prezenta Maicii Domnului si a sfintilor pe care ii dorim impreuna rugatori cu noi si pentru noi.

Icoana, fereastra spre adevaratul Dumnezeu

Icoana este mai mult decat o fotografie. Mai intai, pentru ca ea ne infatiseaza chipul lui Dumnezeu Insusi, chipul Fiului lui Dumnezeu intrupat. Ea este o fereastra spre lumea lui Dumnezeu, spre Imparatia Cerurilor. Chipul Maicii Domnului si cel al sfintilor din icoane este chipul omenesc indumnezeit, coplesit de lumina dumnezeiasca a Imparatiei lui Dumnezeu. Icoana este sfintita prin chipul pe care il reprezinta. Fara icoana ne putem rataci de la adevaratul Dumnezeu, inchipuindu-ne fiecare, dupa mintea, priceperea si credinta sa un Dumnezeu, care de cele mai multe ori este unul plasmuit de imaginatia noastra. Asa incat riscul idolatriei este mult mai mare fara icoana, omul fiind tentat sa-si ” inchipuie” un Dumnezeu “convenabil”, dupa propriile dorinte si nevoi.

Sfintirea icoanei

Inainte de a fi asezata in casa, icoana noua se aduce la biserica pentru a fi sfintita. Ea se lasa la biserica – de obicei patruzeci de zile – timp in care este tinuta in Sfantul Altar. Intre timp, sau la sfarsitul celor patruzeci de zile, preotul o sfinteste, stropind-o cu apa sfintita si rostind rugaciunile randuite de Biserica.

Locul icoanei in casa

Este bine sa avem in fiecare camera cate o icoana. Locul icoanei in casa este pe peretele de rasarit. Pe peretele cu icoana nu trebuie sa mai punem nimic altceva, pentru ca atentia noastra sa nu fie atrasa de alt lucru atunci cand ne rugam in fata icoanei si pentru ca nu este bine sa punem alaturi de icoana lucruri care nu au legatura cu aceasta. Punem icoana la rasarit pentru ca ne rugam intotdeauna cu fata la rasarit, si la biserica si acasa. Rasaritul, locul de unde ne vine lumina, este semnul lui Dumnezeu, al Mantuitorului Hristos, numit in rugaciunile Bisericii “Rasaritul cel de sus”, ”Soarele Dreptatii”, etc. Apoi lumina este semnul lui Dumnezeu, al binelui si al lucrurilor bune care se fac la lumina zilei, in timp ce apusul, intunericul este semnul raului si al lucrurilor ce se fac la intuneric. Deci, trebuie sa avem grija sa asezam icoana la rasarit.

Cine nu iubeste icoanele nu iubeste cu adevarat nici pe cei care sunt infatisati in icoane

In ratacirea lor, sectantii spun ca nu e bine sa cinstim si sa ne inchinam la icoane pentru ca sunt idoli, ca nu e bine sa te inchini la o bucata de lemn sau hartie. Dar cestinii nu se inchina la lemn sau hartie. Cine-si poate inchipui ca mamele si bunicile noastre ingenuncheaza, se roaga si plang in fata unor bucati de lemn, aceia se inseala amarnic si isi dau in felul acesta masura intunecimii mintii lor. Cel mai simplu exemplu care este la indemana tuturor ne poate lamuri asupra acestui lucru: in fata fotografiei unei persoane dragi, ceea ce ne bucura si ne emotioneaza nu este bucata de hartie oricat de frumoasa ar fi acesta, ci este chipul celui drag. Adeseori, de prea mult dor, sarutam fotografia persoanei indragite. Aceasta nu inseamna ca sarutam hartia, ci chipul celui drag . Fotografia ne este draga si o pastram cu sfintenie mai ales cand cel din fotografie este departe de noi. Daca am pierde fotgrafia respectiva sau daca cineva ne-ar rupeo, de exemplu, ne-am supara foarte tare su ne-ar parea rau. Nu prentru ca am pierdut o bucatica de hartie, ci pentru ca am pierdut un semn, o prezenta a celui drag. Cu cat ne este mai draga persoana respectiva cu atat pretuim mai mult si fotografia si o tinem la loc de cinste. Tot asa si cu icoanele. Cu cat ne sunt mai dragi Mantuitorul, Maica Domnului si sfintii, cu atat iubim si cinstim mai mult icoanele. Cine nu iubeste icoanele nu iubeste cu adevarat nici pe cei care sunt infatisati in icoane. Altfel cum s-ar putea lipsi de chipurile celor dragi!

Inteleptul si Cele trei porti

Inchide Evaluarea ta a fost adaugata cu succes.

Inchide Ne pare rau, a aparut o eroare in timpul adaugarii evaluarii tale.

Un rege avea un fiu destept si curajos. Ca sa-l pregateasca pentru a infrunta viata, il trimise la un batran intelept.
- Lumineaza-ma: ce trebuie sa stiu in viata?
- Vorbele mele se vor pierde precum urmele pasilor tai pe nisip, dar o sa-ti dau totusi cateva sfaturi. In drumul tau prin viata vei intalni trei porti. Citeste ce scrie pe fiecare dintre ele.

O dorinta mai puternica decat tine te va impinge sa le urmezi. Nu incerca sa te intorci, caci vei fi condamnat sa retraiesti din nou si din nou, ceea ce incerci sa eviti. Nu pot sa-ti spun mai mult. Tu singur trebuie sa treci prin asta, cu inima si cu trupul. Acum du-te! Urmeaza drumul acesta drept din fata ta. Batranul intelept disparu si tanarul porni pe drumul vietii.
Nu dupa mult timp, se gasi in fata unei porti mari, pe care se putea citi:
SCHIMBA LUMEA

Asta era si intentia mea, gandi printul, caci chiar daca sunt lucruri care imi plac pe aceasta lume, altele nu-mi convin deloc. Atunci incepu prima sa lupta. Idealul sau, abilitatea si vigoarea il impinsera sa se confrunte cu lumea, sa intreprinda, sa cucereasca, sa modeleze realitatea, dupa dorinta sa. El gasi placerea si betia cuceritorului, dar nu si alinarea inimii...
Reusi sa schimbe cateva lucruri, dar multe altele ii rezistau. Anii trecura.

Intr-o zi, il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:

- Ce-ai invatat tu pe acest drum?
- Am invatat sa deosebesc ceea ce e in puterea mea, de ceea ce imi scapa; ceea ce depinde de mine, de ceea ce nu depinde de mine.
- Bine, zise batranul. Foloseste-ti fortele pentru ceea ce sta in puterea ta si uita ceea ce-ti scapa printre degete. Si disparu.
Putin dupa aceasta intalnire, printul se gasi in fata celei de-a doua porti, pe care statea scris:

SCHIMBA-I PE CEILALTI!

Asta era si intentia mea, gandi el...
Ceilalti sunt sursa de placere, bucurii si satisfactii, dar si de durere, necazuri si frustrari.
El se ridica contra a tot ce-l deranja sau nu-i placea la cei din jurul sau. Incerca sa le patrunda in caracter si sa le extirpe defectele.
Aceasta fu a doua lupta a sa.

Intr-o zi, pe cand medita asupra utilitatii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalti, il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:
- Ce ai invatat tu, pe acest drum?
- Am invatat ca nu ceilalti sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfactiilor sau infrangerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumina. In mine prind radacina toate aceste lucruri.
- Ai dreptate, spuse batranul. Prin ceea ce ceilalti trezesc in tine, ei te descopera in fata ta. Fii recunoscator celor care fac sa vibreze in tine bucuria si placerea, dar si celor care fac sa se nasca in tine suferinta sau frustrarea, caci prin ei viata iti arata ce mai ai inca de invatat si calea pe care trebuie s-o urmezi.
Nu dupa multa vreme, printul ajunse in fata unei porti pe care scria:

SCHIMBA-TE PE TINE INSUTI!

Daca eu sunt cauza problemelor mele, atunci inseamna ca asta imi ramane de facut, isi zise el si incepu lupta cu el insusi.
El cauta sa patrunda in interiorul sau, sa-si combata imperfectiunile, sa-si inlature defectele, sa schimbe tot ce nu-i placea in el, tot ce nu corespundea idealului sau.
Dupa cativa ani de lupta cu el insusi, dupa ce cunoscu cateva succese, dar si esecuri si rezistenta, printul il intalni iarasi pe batranul intelept, care-l intreba:

- Ce ai invatat tu pe acest drum?
- Am invatat ca exista in noi lucruri pe care le putem ameliora, dar si altele care ne rezista si pe care nu le putem invinge.
- Asa este, spuse batranul.
- Da, dar m-am saturat sa lupt impotriva a tot, a toti si chiar impotiva mea! Oare nu se termina niciodata? Imi vine sa renunt, sa ma dau batut si sa ma resemnez.
- Asta va fi ultima ta lectie, dar, inainte de a merge mai departe, intoarce-te si contempla drumul parcurs, raspunse batranul si apoi disparu.
Privind inapoi, printul vazu in departare spatele celei de-a treia porti pe care statea scris:

ACCEPTA-TE PE TINE INSUTI!

Printul se mira ca n-a vazut cele scrise, atunci cand a patruns prima data prin acea poarta, dar in celalalt sens.

In lupta devenim orbi, isi spuse el. Si mai vazu zacand pe jos, peste tot in jurul lui, tot ce a respins si a invins in lupta cu el insusi: defectele, umbrele, frica, limitele sale.
Le recunoscu pe toate si invata sa le accepte si sa le iubeasca.
Invata sa se iubeasca pe el insusi, fara sa se mai compare, sa se judece, sa se invinovateasca.
Il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba: - Ce-ai invatat in plus pe acest drum?

- Am invatat ca urand sau detestand o parte din mine, inseamna sa ma condamn sa nu fiu
niciodata de acord cu mine insumi. Am invatat sa ma accept in totalitate, neconditionat.

- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie sa-l uiti in viata, acum poti merge mai departe.
Printul zari in departare cea de-a doua poarta, pe spatele careia scria

ACCEPTA-I PE CEILALTI!

Si in jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a intalnit in viata sa, pe cei pe care i-a iubit si pe cei pe care i-a urat, pe cei pe care i-a ajutat si pe cei pe care i-a infruntat. Dar, spre surpriza sa, acum era incapabil sa le vada imperfectiunile, defectele, lucrurile care altadata il deranjau enorm si impotriva carora luptase.
Batranul intelept aparu din nou si-l intreba:
- Ce-ai invatat mai mult decat prima data pe acest drum?

- Am invatat ca fiind in acord cu mine insumi, nu mai am nimic de reprosat celorlati si nici nu ma mai tem de ei. Am invatat sa-i accept si sa-i iubesc asa cum sunt.

- Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie sa-l tii minte. Continua drumul. Printul zari prima poarta, prin care trecuse cu mult timp in urma, si vazu ceea ce era scris pe spatele ei:

ACCEPTA LUMEA!

Privi in jurul sau si recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucereasca, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina si frumusetea tuturor lucrurilor, de perfectiunea lor.

Era totusi aceeasi lume de alta data. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa?

Atunci se ivi batranul, care-l intreba:

- Ce-ai invatat pe drumul acesta?
- Acum am invatat ca lumea este oglinda sufletului meu. Ca eu nu vad lumea, ci ma vad in ea.
Cand sunt fericit, lumea mi se pare minunata, cand sunt necajit, lumea imi pare trista. Ea nu este nici vesela, nici trista. Ea este. Atat. Nu lumea ma necajea, ci starea mea de spirit si grijile pe care mi le faceam. Am invatat sa o accept fara sa o judec, fara nici o conditie.
- Acesta este cel de-al treia lucru important pe care nu trebuie sa-l uiti. Acum esti impacat cu tine, cu ceilalti si cu lumea!

Esti pregatit sa pornesti spre ultima incercare: trecerea de la linistea implinirii, la implinirea linistii, spuse el si disparu pentru totdeauna.

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.
Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta.
Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.
Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara.
Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!", am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la
ureche: "Centrala.".
"Mi-am ranit degetul..." - m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
"Mamica ta nu este acasa?"- urma intrebarea.
"Nu este nimeni acasa in afara de mine..."- am bolborosit.
"Iti curge sange?" - m-a intrebat vocea..
"Nu," - i-am raspuns. "M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau..."
"Poti sa deschizi racitorul?" - m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.
"Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel," -
spuse vocea.

Dupa aceea am inceput sa chem "Alo Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor
pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia... M-a ajutat si la
matematica...
Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.
A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat "Alo Centrala" si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, "De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?"
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, "Wayne, tine minte intotdeauna,
ca mai sant si alte lumi in care se poate canta."
Alta data la telefon, "Alo, Centrala!"
"Centrala." - mi-a raspuns vocea cunoscuta. "Cum se scrie cuvantul fix?" - am intrebat-o.

Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston. Imi lipsea foarte mult prietena mea... "Alo Centrala" ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.
Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a
urmarit pretutindeni... Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea
seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am
apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie
sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.

Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi
continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle. Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am
spus:"Alo Centrala!"
Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. "Centrala."
Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: "Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?"
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, "Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum."
Am ras, "Deci tu esti, intr-adevar," - i-am spus. "Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea."
"Iar eu ma-ntreb," - zise ea, "daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi..."
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
"Cu placere," - mi-a spus ea. "Intreaba de Sally."

M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la "Informatii".
Am intrebat de Sally.
"Santeti un prieten?" - m-a intrebat.
"Da, un foarte vechi prieten...Wayne..."
"Imi pare rau sa-ti spun asta," - mi-a spus ea. "Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma."
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "Un minut, ai spus ca te cheama Wayne?" "Da." - i-am raspuns.
"Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc."
Mesajul ei era, "Spune-i ca sant si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer."
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.

Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva.

A cui viata ai atins-o astazi?

---

LISTA DE CUMPARATURI

O femeie imbracata saracacios, cu o privire de om invins, a intrat intr-o zi intr-o bacanie. S-a apropiat de stapanul magazinului intr-un mod foarte umil l-a intrebat daca nu ar putea sa-i dea si ei pe datorie cateva alimente.
I-a explicat cu glas usor ca sotul ei era foarte bolnav si ca nu putea munci, si ca aveau si sapte copii, care trebuiau hraniti.

Bacanul, a privit-o de sus si i-a cerut sa paraseasca imediat magazinul sau.

Avand insa in gand nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus: Va rog, domnule, o sa va aduc banii inapoi de indata ce voi putea.

Bacanul insa ii spuse ca nu-i poate da pe datorie, pentru ca nu are credit deschis la magazinul sau.

Langa tejghea se mai afla inca un client, care a auzit discutia dintre cei doi. Clientul facu cativa pasi inainte si ii spuse bacanului ca o sa acopere el costurile pentru orice are aceasta femeie nevoie pentru familia sa..

Bacanul raspunse parca in sila: Ai o lista cu cumparaturile de care ai nevoie?
Louise a raspuns: Da, domnule.
O.K, spuse bacanul, atunci pune-o pe cantar si eu o sa-ti dau marfa de aceeasi greutate cu lista dumitale.
Louise, ezitand o clipa, cu privirea in jos, baga mana in geanta si scoase o bucatica de hartie pe care scrise ceva in graba. Apoi puse cu grija biletelul pe cantar, cu privirea tot aplecata.

Ochii bacanului si ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cantarul statea inclinat in partea cu hartia. Bacanul, privind la cantar, s-a intors usor catre client si ii spuse mormaind: Nu-mi vine sa cred!

Clientul a zambit, iar bacanul a inceput sa tot puna pe cantar alimente. Cantarul tot nu se echilibra, asa incat acesta tot punea pe el alimente, din ce in ce mai multe, pana cand pe cantar nu a mai incaput nimic. Bacanul sedea privind cu dezgust. In fine, smulse bucatica de hartie de pe cantar, si o privi cu mare uimire..
Nu era vorba de o lista de cumparaturi, ci era o rugaciune, care spunea asa:

"Iubite Doamne, Tu imi cunosti nevoile, asa ca eu le pun in mainile Tale.."

Bacanul ii dadu femeii alimentele si privea in continuare tacut, inmarmurit. Femeia ii multumi si pleca din magazin. Celalat client ii dadu bacanului o hartie de 50 de dolari si ii spuse: A meritat toti banii! Numai Dumnezeu stie ce greutate are o rugaciune.

PUTEREA UNEI RUGACIUNI: 

Cand veti primi acest mesaj, sa spuneti o rugaciune... Doar atat trebuie sa faceti. Opriti-va chiar acum si spuneti o rugaciune de multumire pentru norocul pe care il aveti in viata.

Apoi va rog trimiteti mesajul acesta catre toti prietenii si rudele voastre. Eu cred ca daca trimiteti aceasta marturisire cu o rugaciune cu credinta, veti primi tot ceea ce aveti nevoie ca Domnul sa aduca in viata voastra si a familiei voastre.
Asadar, draga inima, increde-te in Dumnezeu pentru a-i vindeca pe cei bolnavi, pentru a-i hrani pe cei infometati, pentru a le da haine si adapost celor ce nu au ceea ce avem noi.

Amin.

Nu e cu nici-o plata, dar aduce o mare rasplata.

MILOSTENIA SI RAIUL

- Parinte, ati spus ca pe cat te departezi de mangaierea omeneasca, pe atat o primesti pe cea dumnezeiasca. De aceea intelegi mai bine rugaciunea atunci cand esti flamând?

- Da, pentru ca un flamând intelege pe cel flamând. Unul satul nu-l intelege. Am auzit ca undeva se arunca mancarea, iar putin mai departe niste refugiati rusi nu au ce manca. Traiesc saptamani in sere, in niste baraci de tabla. Sa zicem ca nu stii ca acolo, aproape, exista oameni care au nevoie. Bine, dar nu intrebi ca sa afli? Sa arunci mancarea? Noi nici lucrul cel nefolositor pe care il avem nu il dam. Este pacat ca unul sa nu poata cumpara ceva de care are nevoie si altul sa aiba lucruri pe care nu le foloseste si sa nu le dea celui care are nevoie de ele. Asta pentru mine este iadul cel mai mare. La Judecata, Hristos ne va spune: “Am flamanzit si nu Mi-ati dat sa mananc“.

Unii care le au pe toate spun: “Astazi nu exista saracie“. Nu se gandesc la celalalt. Nu se pun in locul celuilalt, ca sa nu se mahneasca si sa-si piarda linistea lor. In felul acesta cum vor afla pe cel sarac? Daca se gandeste cineva la celalalt, afla si pe sarac si afla si de ce are nevoie. Exista atatia orfani care nu au un om care sa le mangaie capusorul. Oamenii uita pe cei ce sufera. Mintea lor este la cei care o duc bine si se compara cu acestia si nu cu cei ce sufera. Daca s-ar gandi putin, de pilda, la unii epiroti albanezi, care, deoarece si-au facut semnul crucii, sunt, sarmanii, pentru 20 de ani in inchisoare intr-o celula de unu pe unu, ar fi vazut altfel lucrurile. Este atat de infricosator, incat nici nu ne putem gandi la aceasta. Stiti ce insemna unu pe unu? Nici asezat, nici intins, nici in picioare. Iar ca fereastra unele celule abia daca au cate o gaura mica.

- Adica in morminte, Parinte!

- In mormant cel putin esti intins. Ce mucenicie! Multa nefericire exista astazi, deoarece fac arme de distrugere si au parasit grija pentru cei saraci. In Africa am vazut cum mancau balegar de camila. Acolo oamenii au niste trupuri care nu seamana cu trupurile omenesti. Sunt ca broastele. Si toracele lor este ca un cos de nuiele. De ce ma doare? Ma doare pentru ca noi le avem pe toate si nu participam la suferinta celorlalti. Si mai vrem sa mergem in rai…

In 1958, cand am mers la Sfanta Manastire Stomiu, in Konita, era un protestant pe care il sustineau economic din America si care castigase de partea lui 80 de familii. A zidit si o cladire unde sa se adune. Sarmanii oameni aveau mare nevoie si din pricina marii lor saracii au fost nevoiti sa se faca protestanti, pentru ca aceia ii ajutau economic. Intr-o zi mi-a spus unul dintre ei: “Eu ma fac si evreu, nu numai protestant, deoarece am nevoie.” Cand am auzit aceasta, mi-am spus: “Trebuie sa se faca ceva”. Am adunat pe cativa care aveau oarecare situatie economica si puteau ajuta si le-am vorbit. Atunci aceia, sarmanii, erau cu desavarsire lumesti, dar aveau intentie buna. Iar unul dintre acestia, cu toate ca era complet lumesc, avea insa o inima mare. Cand l-am vazut pentru prima oara mi-am spus: “Pe dinafara se vede lemn putred, dar pe dinauntru este esenta de calitate”. Asadar am hotarat sa adunam cativa bani si sa-i dam la familiile sarace. Le-am spus ca banii adunati sa merga ei insisi sa-i dea la saraci, ca sa-i miste saracia acelora si sa se foloseasca duhovniceste. In felul acesta si de piatra sa fie inima lor se inmoaie, se face omeneasca si li se va deschide si usa raiului. In putin timp toti acestia s-au schimbat, pentru ca au vazut nenorocirea ce exista si nu-i mai impingea inima sa mearga sa se distreze. “Ne-ai dezarmat”, imi spuneau. “Cum sa mai mergem acum sa ne distram?”. Au venit si la biserica. Mai tarziu am aflat ca unul a devenit si cantaret. Dar si cele 80 de familii, cu harul lui Dumnezeu, una dupa alta s-au intors la Ortodoxie. Mai tarziu, cand au venit protestantii americani sa vada lucrarea protestantului lor care, mai inainte, atrasese pe acei oameni la erezia lor, l-au tras la judecata pentru ca nu avea ucenici.

- Parinte, unii cer usor atunci cand au nevoie, iar altii nu spun nimic.

- Multi se rusineaza si nu vor sa se compromita. Acestia au mai multa nevoie. Acolo ajutorul foloseste mult mai mult. Cunosc doi medici carora li s-a intamplat ceva si nu aveau bani nici de o aspirina. Omul care are dragoste nu se multumeste sa dea numai la cel care cere milostenie, ci cauta sa afle oamenii care au nevoie, ca sa-i ajute. Mama mea se ingrijea mult sa afle astfel de cazuri.

Criteriul dragostei

Atunci cand cineva are si da milostenie, nu-ti poti da seama daca are dragoste sau nu, caci se poate sa dea nu din dragoste, ci sa se descarce de niste lucruri. Cand nu are si da, atunci se vede dragostea lui. Cred, sa presupunem, ca am dragoste; Dumnezeu, ca sa-mi incerce dragostea, imi trimite un sarac. Daca, de pilda, am doua ceasuri, unul bun si unul stricat, si-l dau pe cel stricat saracului, inseamna ca dragostea mea este de calitatea a doua. Daca am dragoste adevarata il voi da pe cel bun saracului. Intra in lucrare atunci logica cea stricata si spunem: “Ce, sa-l dau pe cel bun? Pentru el, care nu are nici un ceas, e bun si cel vechi”, si il dau pe cel vechi. Dar cand dai pe cel vechi, inca mai traieste omul vechi in tine. Daca dai pe cel nou, esti un om renascut. Iar daca le tii pe amandoua si nu dai nici unul, esti in stare de iad.

- Parinte, cum iese cineva din starea aceasta?

- Sa se gandeasca: “Daca ar fi fost Insusi Hristos, pe care l-as fi dat? Cu siguranta ca pe cel mai bun”. In felul acesta se poate intelege care este dragostea cea adevarata. Va lua asadar o hotarare tare, si a doua oara va da pe cel mai bun. Se poate ca la inceput sa-i vina greu, dar daca se nevoieste in felul acesta, va ajunge in starea sa dea si pe cel nou si pe cel vechi, ca sa-i ajute pe ceilalti, iar el sa se lipseasca de amandoua ca sa-L aiba inlauntrul lui pe Hristos si sa-si auda bataia dulce a inimii sale care va tresari de bucuria dumnezeiasca. Daca iti vor lua haina iar tu dai si camasa ce o ai, te va imbraca Hristos dupa aceea. Daca te doare pentru un nenorocit si il ajuti, de ar fi fost Hristos, gandeste-te ce jertfa ai fi facut! In felul acesta dam examene. Omul credincios vede in aproapele persoana lui Hristos. Insusi Hristos spune: “Intrucat ati facut unui dintr-acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut”. Desigur, cinstea o acorda fiecaruia potrivit situatiei, dar dragostea este aceeasi pentru toti. In inima Lui acelasi loc il are si un ministru si un sarac; un general si un soldat.

- Parinte, oare de ce se intampla ca de multe ori cel ajutat sa se comporte urat fata de cel ce l-a ajutat?

- Diavolul se duce si imboldeste pe celalalt, astfel incat sa se poarte urat cu noi, ca noi sa ne maniem si sa pierdem binele facut. Nu este de vina omul. Diavolul il brodeaza pe celalalt, ca sa ne faca sa le pierdem pe toate. Cand faceti o fapta buna, totdeauna sa simtiti ca ceea ce ati facut ati avut datoria s-o faceti si sa fiti gata sa infruntati ispita, ca sa nu pierdeti binele ce l-ati facut, ci sa-l castigati in intregime. De pilda, face unul o milostenie, fara sa aiba ca scop sa o arate. Intra ispita la mijloc si-i pune pe altii sa spuna: “Tu, iubitorule de argint, care n-ai facut nimic etc… Cutare a facut aceasta, cutare cealalta”, ca sa-l sileasca sa spuna si el… cu “smerenie”: “Am facut si eu un lucru mic, un spital”, sau sa-l faca sa se manie si sa spuna: “Cine, eu, care am facut asta si asta?”, si sa le piarda pe toate. Sau il va pune pe cel ce a fost ajutat sa-i spuna: “Nemultumitorule, profitorule etc.”, pana ce-i va raspunde: “Eu, profitor? Eu, care ti-am facut binele acela, acea fapta buna?”. Dupa care va spune: “Mai, ce nerecunoscator! Nu voiam sa-mi spuna <>, dar cel putin sa recunoasca”. Dar cand cineva asteapta recunostinta, le pierde pe toate. In timp ce daca si-ar pune un gand bun si ar spune: “Mai bine ca a uitat facerea mea de bine”, sau: “Poate sa fi fost suparat sau obosit si de aceea a vorbit asa”, indreptateste pe celalalt si nu-si pierde rasplata sa. Cand nu asteptam sa ni se dea inapoi, atunci avem rasplata curata. Hristos a facut totul pentru noi si noi L-am rastignit. Ce cantam? “In loc de mana, fiere“. Intotdeauna sa incercam sa facem binele, fara sa asteptam sa primim vreo rasplata.

Cel ce da primeste bucurie duhovniceasca

In om exista doua bucurii. O bucurie atunci cand ia, si o bucurie atunci cand da. Dar nu se compara bucuria ce-o simte cineva atunci cand da, cu bucuria ce-o simte atunci cand ia. Omul, ca sa-si dea seama daca sporeste corect duhovniceste, trebuie ca la inceput sa cerceteze daca se bucura cand da si nu cand ia; daca simte mahnire cand ii dau si bucurie cand da. Dupa aceea, daca lucreaza corect duhovniceste, atunci cand face vreun bine nu isi mai aduce niciodata aminte de el, dar nu uita niciodata nici cel mai mic bine ce i s-a facut.
Nu-si poate inchide ochii din pricina unei prea mici faceri de bine a celorlati. Se poate ca acesta sa-i fi dat cuiva o vie si sa fi uitat. Dar daca celalalt ii da un ciorchine de struguri din via pe care el i-a daruit-o nu-l poate uita niciodata. Sau poate sa-i fi dat cuiva mai multe icoane sculptate si sa nu isi mai aduca aminte. Dar daca acela ii da o iconita plastifiata, este miscat de acesta iconita, cu toate ca este de mica valoare si, drept recunostita, se gandeste cum sa-l rasplateasca. Poate da chiar toata biserica si terenul ei si sa uite. Adica atunci calatoria duhovnicesca este corecta, cand uita cineva cele bune ce le face si isi adduce aminte de cele bune ce i le fac ceilalti. Cnd omul ajunge in starea aceasta, atunci este om; om al lui Dumnezeu. Dar daca uita mereu faptele bune pe care i le-au facut altii si isi adduce aminte de cele bune facute lor de el, aceasta este lucrarea potrivnica celeia pe care o cere Hristos. Iar cand gandeste: “Tu mi-ai dat atata si eu ti-am dat atata”, aceasta este un lucru negustoresc. Eu caut sa dau celui ce are nevoie mai mare. Nu socotesc negustoreste: cutare mi-a dat cartile acelea si eu acum ii datorez atata, asa ca trebuie sa-i dau ca sa ma achit. Sau, daca celalalt nu mi-a dat, nu-i voi da nici eu nimic. Caci aceasta este o drepate omeneasca.
Cel ce ia ceva, primeste bucurie omeneasca. Cel ce da primeste bucurie dumnezeiasca. Bucuria dumnezeiasca o luam prin a da. De pilda imi da cineva o carte. Acela se bucura duhovniceste, dumnezeieste, iar eu care am luat cartea ma bucur omeneste. Dar cand si eu voi da cartea, ma voi bucura si eu dumnezeieste, iar celalalt ce o va lua se va bucura omeneste. Cand si acela o va da, se va bucura si el dumnezeieste, iar cel ce o va lua se va bucura omeneste. Dar daca si acesta la randul sa o va da, atunci si el se va bucura dumnezeieste. Vedeti cum cu un lucru multi oameni se pot bucura si omeneste, si dumnezeieste?
Sa va invatati sa va bucurati prin a da. Atunci cand se bucura cineva prin a da, este bine intocmit, este in legatura cu Hristos, are harul dumnezeiesc. Atunci cand se bucura prin a lua sau prin a se jertfi altii pentru el, bucuria aceasta are miros urat, asfixiaza. Astfel de oameni, care dau fara sa se gandeasca la ei insisi, ne vor judeca in Ziua ce Apoi. Ce bucurie simt acesti oameni! Pe unii ca acestia ii apara Hristos. Insa cei mai multi oameni se bucura cand iau si se lipsesc de bucuria dumnezeiasca si de aceea sunt chinuiti. Hristos este miscat atunci cand il iubim pe aproapele nostru mai mult decat pe noi insine si ne umple de desfatare dumnezeiasca. Vezi, El nu S-a limitat la “sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti“, ci S-a jertfit pentru om.

Iubitorul de argint aduna ca sa le afle altii

- Parinte, am auzit de doi frati, dintre care cel mai mic era milostiv, iar cel mare nu.

- Parintii sa-l invete si pe cel mare sa se indulceasca prin a da. Daca cel mare va cultiva aceasta virtute, va primi plata mai mare decat cel mic, care o are din fire, si va deveni mai bun.

- Parinte, cum se poate izbavi cineva de stramtimea inimii, de greutatea ce o are in a da?

- Ce, esti zgarcita? O sa te arunc afara! Si la ascultare, de pilda, cand esti la arhondaric, sa iei o binecuvantare generala, ca sa poti da. Nu vezi si Dumnezeu cu cata imbelsugare da tuturor binecuvantarile Sale? Daca cineva nu se obisnuieste sa dea, se invata zgarcit si dupa aceea ii vine greu sa dea.
Iubitorul de argint este “pusculita”; aduna el, ca sa-i gaseasca altii. Si astfel pierde bucuria de a da si rasplata dumnezeiasca. Odata i-am spus unui bogat: “De ce aduni? N-ai obligatii. Ce-o sa faci cu ei?”. “Aici vor ramane cand voi muri”, imi raspunde. “Eu iti dau binecuvantare sa le iei pe toate sus!”, ii spun. “Aici vor ramane”, imi spune din nou. “Daca voi muri, lasa sa le ia altii”. “Ei, dar asa aici vor ramane”, ii spun. “Scopul este sa le dai cu propriile tale maini acum, cat traiesti”. Nu exista om mai nesocotit decat lacomul de bani, care aduna mereu si totdeauna traieste in lipsa si in cele de urma isi cumpara iadul cu economiile pe care le-a adunat. Este cu desavarsire pierdut, pentru ca nu da si se pierde cu lucruri materiale si pierde astfel si pe Hristos.

De cel zgarcit isi bat joc toti. Este un mosier foarte bogat, care are ogoare la tara, iar in Atena multe cladiri, dar este foarte zgarcit. Odata a facut o oala de mancarica de fasole, dar numai zeama, ca sa manance lucratorii ce lucrau pe ogoarele lui. Mai demult lucrau sarmanii de dimineata, inainte de a rasari soarele si pana la apus. Asadar, la amiaza, cand s-au oprit putin, ca sa se odihneasca, stapanul a pus mancarea de fasole intr-o cratita si a chemat pe lucratori sa manance. S-au asezat sarmanii in jurul cratitei si au inceput sa manance. Cand luau cu lingura vreo boaba, cand numai zeama goala. Un lucrator era foarte glumet. Lasa lingura si se duce mai departe. Isi scoate cizmele si ciorapii si se apropie voind sa intre in cratita. “Ce faci?”, il intreaba ceilalti. “Ma gandeam sa intru inauntru, poate voi prinde vreo boaba de fasole!”. Atat de zgarcit era ticalosul acela. De aceea, de o mie de ori este mai bine sa-l stapaneasca pe om risipa, decat zgarcenia.

- Zgarcenia este boala, Parinte?

- Boala foarte mare! Daca il stapaneste pe om zgarcenia, boala mai mare nu exista. Economia este buna, dar sa ia aminte omul sa nu-l stapaneasca incet-incet diavolul cu zgarcenia.

- Parinte, unii din pricina zgarceniei stau flamânzi.

- Numai flamânzi? Era un negustor bogat care avea o pravalie mare si cu briceagul taia in trei chibriturile acelea late! O alta foarte bogata avea un fitil cu sulf; tinea carbuni aprinsi si cu acel fitil lua foc din carbuni ca sa aprinda soba, ca sa nu cheltuiasca vreun chibrit. Si avea case, terenuri, o avere mare.
Nu spun ca sa fie cineva risipitor, dar, cel putin, acestuia daca ii vei cere ceva, repede iti va da. Iar daca este zgarcit, ii va parea rau sa-ti dea. Erau odata doua gospodine si discutau despre salate, despre oteturi si, asa discutand, una a spus: “Am un otet foarte bun”. Odata cealalta a avut nevoie, saraca, de putin otet si s-a dus la aceea sa-i ceara. “Asculta aici”, ii spune aceea, “daca-l dadeam, n-as fi mai avut otet de sapte ani!”. E bine sa faci economie si sa dai. Econom nu inseamna zgarcit. Tatal meu nu tinea bani. La Farasa nu exista hotel; casa noastra era ca un hotel. Oricine venea in sat, la primar mergea sa stea. La el manca, el ii spala picioarele si-i dadea ciorapi curati.

Acum vad ca unele locuri de inchinare au magazii intregi cu candele dar nu spun: “Avem destule, nu ne mai dati altele”. Acestea nu le pot folosi, nici nu le pot vinde, dar nici nu le dau. Cand cineva incepe sa adune, se leaga si nu poate da. Iar daca incepe sa adune lucruri dar le si da, atunci inima lui se va aduna in Hristos fara sa-si dea seama cum. O vaduva sa nu aiba bani sa cumpere un cot de stofa ca sa-si imbrace copiii, si eu sa adun! Cum voi suporta aceasta? La Coliba nu am nici farfurii, nici cratite, ci niste tinichele. Prefer sa dau cinci sute de drahme unui student sa mearga de la o manastire la alta, decat sa iau ceva pentru mine. Daca nu aduni, ai binecuvantare de la Dumnezeu. Daca dai binecuvantare, iei binecuvantare. Binecuvantarea naste binecuvantare.

Intentia cea buna este totul

- Parinte, ce sa fac atunci cand cineva imi cere milostenie, dar nu am ce sa-i dau?

- Cand vreau sa fac milostenie si nu am ce sa dau, atunci fac milostenie cu sange. Unul care are si da ajutor material, simte bucurie, in timp ce acela ce nu are ce da, sufera mereu si spune smerit: “N-am facut milostenie”. Intentia cea buna este totul. Un bogat are ce sa dea dar nu da. Un sarac vrea sa dea, dar nu da pentru ca nu are ce sa dea. Difera unul de altul. Bogatul, daca da, simte si o multumire. Pe sarac il doare, caci vrea sa faca milostenie, dar nu are ce sa dea, si sufera sufleteste; in timp ce de ar fi avut, ar fi dat si n-ar fi suferit. Intentia cea buna se vede din fapte. Daca cineva cere de la un sarac milostenie si saracul, desi este il lipsa, ii da, atunci saracul ce a dat va simti o bucurie duhovniceasca, indiferent daca acela se duce si bea rachiu cu ei, si Dumnezeu va lumina pe cineva sa-i trimita si lui ajutor material.
Si stiti ce nedreptate se face uneori? Unul sa dea tot ce are ca sa ajute, iar altul sa le interpreteze in cugetul sau cum i se pare lui.

- Parinte, la ce va referiti?

- Sa presupunem ca unul, de pilda, are numai 5000 de drahme in buzunarul sau. Intalneste pe drum un cersetor, ii pune in mana aceluia si pleaca. Cersetorul vede ca sunt 5000 si se bucura. In clipa aceea trece pe acolo un bogat si, vazand ca acela a dat 5000, spune pentru sinesi: “Ca sa dea acesta 5000, cine stie cati are! Va fi vreun milionar!”. Atunci el ii da cersetorului doar 5000 de drahme si isi odihneste gandul ca si-a facut datoria. In timp ce sarmanul acela a avut numai acei 5000 si, de indata ce l-a vazut pe cersetor, inima i-a tresaltat si i-a dat. Daca si bogatul ar fi lucrat putin duhovniceste, ar fi avut si el un gand bun si ar fi zis: “Ia te uita, acela a dat tot ce a avut”. Sau ar fi spus: “A avut zece mii si a dat cinci mii”. Dar cum sa aduca gandul cel bun, daca n-a lucrat duhovniceste! Ci spune: “Ca sa arunce asa banii, inseamna ca-i intoarce cu lopata”.

Unii oameni, desi dau cinci sute sau o mie de drahme unui sarac, fac bazar evreiesc pentru cinci sau zece drahme cu lucratorul sarac ce lucreaza la ei. Nu pot pricepe: bine, dai cinci sute si o mie de drahme celui pe care nu il stii si pe acesta, pe care il ai langa tine si te ajuta, il lasi sa flamanzeasca? Ai datoria ca mai intai pe acesta sa-l iubesti si sa-l ajuti. Dar se vede ca acesti oameni fac milostenie ca sa fie laudati. Sau pe altul il trag chiar si la judecata pentru o mie de drahme, deoarece incep de la o logica lumeasca, chipurile ca sa nu-i considere prosti. O femeie credincioasa mi-a povestit o intamplare. Odata ea a vrut sa cumpere o cantitate de lemne de la o batrana, care a facut trei ore ca sa le aduca din padure in sat. De data aceea a facut jumatate de ora mai mult, adica trei si jumatate, pentru ca a inconjurat cazarma, ca sa n-o prinda padurarul. “Cat fac?”, o intreaba acea femeie? “Cincisprezece drahme”, raspunde batrana. “Nu, este mult”, ii spune. “Eu le iau cu unsprezece”. “I-am cerut atata”, mi-a spus acea femeie, “pentru ca pe noi, oamenii duhovnicesti, sa nu ne ia de prosti…”. I-am tras dupa aceea un perdaf. Batrana avea doua animale si a pierdut doua zile ca sa castige 22 de drahme. In loc sa-i fi dat mai mult, i-a mai si oprit din cat se cuvenea.

Milostenia ajuta mult pe cei raposati

Bogatia aduce mare paguba omului atunci cand nu se imparte saracilor pentru sufletul nostru si pentru sufletele mortilor nostri. Milostenia catre cei indurerati, vaduve, orfani, etc. ajuta foarte mult si pentru odihna celor adormiti. Pentru ca atunci cand cineva da milostenie pentru un raposat, ceilalti spun: “Dumnezeu sa-l ierte. Sa i se sfinteasca oasele”. Daca se intampla ca cineva sa fie bolnav, sa nu poata lucra si sa aiba datorii si in aceasta imprejurare grea il ajuti si ii spui: “Ia-i pe acestia pentru sufletul cutaruia”, va spune si acela “Dumnezeu sa-l ierte. Sa i se sfinteasca oasele”. Adica aceia fac o rugaciune din inima si aceasta este ceea ce ajuta foarte mult pe cei raposati.
- Atunci cand unei oarecare femei ii moare barbatul nespovedit si neimpartasit sau ii moare copilul, ce altceva mai poate face ca sa le ajute sufleteste?
- Pe cat poate sa se faca mai buna. Asta, fireste, o va ajuta si pe ea, dar il va ajuta si pe barbatul ei, pentru ca, dupa ce s-au casatorit, are parte si cel care a murit din tot ce face ea. Acesta este lucrul cel mai important dintre toate, sa se faca mai buna. Altfel, se poate sa faca si vreo fapta buna, dar sa ramana cu tipicul ei. Si iti spune: “Mi-am facut datoria mea. Ce altceva vrei sa mai fac?”, si ramane neindreptata sau se face si mai rea.

Milostenie “in ascuns”

- Parinte, unii considera fariseism a merge la biserica si a trece cu vederea dragostea si jertfa.

- Ei, dar de unde stiu ei aceasta? Sunt siguri de lucrul acesta?
- Asa judeca ei.
- Dar ce-a spus Hristos? “Sa judecati”? Unul se poate sa nu dea unui tigan, deoarece are in vedere un bolnav care are mare nevoie si il ajuta pe acela. Se va afla vreun trecator sa-i dea ceva tiganului, in timp ce bolnavului nu-i va da nimeni. Cum trag concluzii fara sa stie? Fariseism este atunci cand cineva face fapta buna la aratare, ca sa fie laudat.
Imi aduc aminte ca in 1957 eram intr-o manastire cu viata de sine, unde dadeau pentru fiecare ascultare o binecuvantare, potrivit cu cat de grea era. Deoarece atunci in manastiri era lipsa de oameni, unii parinti care aveau putere isi luau mai multe ascultari si luau si mai multe binecuvantari, dar le dadeau milostenie. Era acolo un monah caruia ii spuneau “sfoara” pentru ca toti spuneau ca acesta nu da nimic. Dar cand a murit monahul acela, la inmormantarea lui s-au adunat oameni saraci din Halchidiki, din Sfanta Marie Mare, din Satul Vechi, din Satul Nou si il plangeau. Acestia aveau boi si carau lemne, pentru ca atunci transportul se facea cu boii, nu ca acum cu masinile. Ce facea sarmanul acesta? Aduna-aduna banii care i se dadeau pentru ascultarile ce le facea si cand vedea vreun om ca avea numai un bou sau ii murise boul sau, ii cumpara un bou. Si atunci ca sa cumperi un bou era mare lucru: costa 5000 de drahme, dar si banii aveau valoare. Ceilalti parinti dadeau cinci drahme la un sarac, zece la altul, douazeci la altcineva, adica faceau astfel de milostenii care se vedeau. Ale aceluia nu se vedeau deloc pentru ca nu dadea precum dadeau ceilalti, ci ii aduna si ajuta in felul acesta. Astfel toti ii spuneau: “Sfoare, sfoara”, si i-a ramas numele “sfoara”, adica strans ca sfoara. Si in cele din urma, atunci cand a murit, s-au adunat sarmanii si plangeau. “M-a mantuit!”, spunea unul; “M-a mantuit!”, spunea altul. Deoarece atunci, daca cineva avea un bou, cara lemne si isi hranea familia sa. Au ramas uimiti Parintii. De aceea spun: de unde stii tu ce face celalalt?

- Parinte, atunci cand cineva face milostenie, dar simte un gol, ce este de vina?

- Sa ia aminte, ca nu cumva sa fie miscat de slava desarta. Caci atunci cand are scop curat, simte bucurie. Stii ce au facut odata intr-un oras? Mi-a spus-o un avocat cunoscut, credincios. Se apropia Nasterea Domnului si unii crestini au spus sa se adune diferite lucruri, sa le faca pachete si sa le imparta in piata la saraci – era atunci dupa ocupatia germana cand oamenii erau saraci. Avocatul le spune: “Deoarece stiu care sunt cei saraci, mai bine sa le dau pe ascuns”. “Nu”, ii spun aceia, “sa ii impartim in piata spre slava lui Dumnezeu, ca sa se vada ca ne interesam de ei”. “Dar nu este bine”, le spune din nou acela. “Unde ati gasit scris ca milostenia sa se faca asa?”. Dar aceia tineau pe a lor “spre slava lui Dumnezeu…”. In nici un chip nu i-a putut convinge. Daca a vazut asa, i-a lasat. Au adunat asadar pachetele in piata mare a orasului si chiar au instiintat ca acolo se vor imparti pachete. Au aflat toti si s-au napustit niste oameni ca niste gorile, care le-au rapit pe toate. Si astfel au luat pachetele cei ce erau barbari si nu aveau nevoie, iar sarmanii saraci au ramas cu mainile goale. Cand cei responsabili au inceput sa se impotriveasca, au primit si cate una buna “spre… slava lui Dumnezeu”. Vezi cum lucreaza legile duhovnicesti! Unul lumesc este indreptatit sa se mandreasca si sa-si faca reclama, dar la oamenii duhovnicesti cum sa se justifice aceasta?

- Parinte, exista oameni care nu cred, dar sunt compatimitori si fac fapte bune.

- Cand un om lumesc da cu scop curat si nu din slava desarta, atunci Dumnezeu nu-l va lasa, ci candva ii va vorbi in inima. Un cunoscut de-al meu ce traia in Elvetia mi-a povestit odata urmatoarea intamplare: o doamna bogata atee era atat de compatimitoare, incat ajunsese sa-si imparta toata averea sa la saraci si scapatati, in cele din urma ramanand foarte saraca. Atunci toti cei ajutati de ea s-au ingrijit sa o aduca in cel mai bun azil. Dar cu toate ca a facut atatea fapte bune a ramas atee. Mergeau si ii vorbeau despre Hristos, dar nu primea cuvantul. Spune ca Hristos nu a fost altceva decat un om bun, un lucrator social si alte teorii de felul acesta. Poate ca si crestinii pe care i-a cunoscut sa n-o fi putut ajuta asa fel ca sa fie miscata de viata lor. “Fa rugaciune pentru sufletul acesta”, mi-a spus prietenul meu. In tot cazul a facut multa rugaciune si acela pentru intoarcerea ei. Dupa o vreme mi-a spus prietenul meu: “Intr-o zi cand am mers sa o cercetez in azil, am aflat-o in intregime schimbata. <>, striga”. I s-a intamplat ceva care a schimbat-o. A cerut dupa aceea sa fie botezata.

Facand aceasta, vei gramadi carbuni aprinsi pe capul lui

- Parinte, atunci cand cineva nu are nevoie, dar se preface ca are, trebuie sa-l ajutam?

- Hristos a spus: “Sa dam celui ce ne cere fara sa cercetam”. Desi nu are nevoie acesta ce-ti cere, tot trebuie sa-i dai. Sa te bucuri ca-i dai. Dumnezeu “trimite ploaie si peste cei drepti si peste cei nedrepti”, noi de ce sa nu ajutam pe aproapele nostru? Oare noi suntem vrednici de toate darurile lui Dumnezeu? Dumnezeu “nu dupa pacatele noastre a facut noua, nici dupa faradelegile noastre ne-a rasplatit noua”. Un oarecare sarac iti cere ajutor? Chiar daca te indoiesti pentru starea lui, tot trebuie sa-l ajuti cu discernamant, ca sa nu te supere gandul. Ai vazut ce spune Avva Isaac: “Si calaret sa-ti ceara, da-i”. Nu stii in ce situatie este. Tu sa crezi ce iti spune celalalt si sa dai potrivit cu ceea ce-ti cere.
Daca, de pilda, avem numai o mie de drahme si ii dam unui sarac si ne nelinistim ca nu avem sa-i dam mai mult, atunci afara de binecuvantarea (de banii pe care ii dam), il bagam in constiinta sa pe Hristos si nelinistea cea buna. Aceasta fapta a nostra il va rascoli, pentru ca mintea lui mereu se va invarti in jurul milostivului aceluia care i-a dat impreuna cu mia de drahme si inima sa cea indurerata si va fi nevoit sa-i intoarca inapoi, in chip ascuns, banii de care s-a lipsit sau chiar mai multi. Mie mi s-a intamplat un fapt asemanator. Odata, aflandu-ma in Salocin, m-a oprit o femeie – parea a fi tiganca – si mi-a cerut bani pentru copiii ei, pentru ca barbatul ei era bolnav. Aveam numai 500 de drahme si i-am dat. “Iarta-ma”, i-am spus, “dar nu am mai mult sa-ti dau. Daca vrei, ia-mi adresa si scrie-mi cum merge barbatul tau si voi incerca sa-ti trimit din Sfantul Munte mai mult”. Dupa putin timp am primit o scrisoare cu 500 de drahme, in care scria: “Iti multumesc pentru bunatatea ta. Iti trimit banii pe care mi i-ai dat”. Atunci cand cineva da milostenie cu durere, cersetorul este ars de dragoste, de Hristos si incepe si el sa imparta, iar nu sa adune. Si de s-ar intampla sa fie chiar si foarte impietrit cel ce cere si sa adune, nu se va bucura de cele adunate si Hristos va iconomisi ca banii sa-si afle locul lor, iar aceluia sa-i ramana numai osteneala si chinul pentru colecta (ca s-o numim asa) pe care a facut-o pentru altii.

- Parinte, cat trebuie sa dea cineva?

- Sa dea atat cat sa nu-l mustre constiinta sa. Este nevoie de discernamant. Sa nu dea o suta de drahme si apoi sa se mahneasca pentru ca n-a dat cincizeci. Este nevoie de multa luare aminte atunci cand cineva are dragoste cu mult entuziasm. Este bine ca atunsi sa franeze putin dragostea si entuziasmul sau, ca sa nu-i para rau ca a dat mult unui nenorocit, ramanand cu mainile goale, cand trebuia sa dea mai putin. Incet-incet va dobandi experienta si va da potrivit cu ravna ce o are.

-Parinte, cand cineva cere lucruri fara soccoteala, sa-i dam?

- Aici este nevoie de discernamant si iarasi discernamant. Atunci cand unul iti cere lucruri fie si ca sa se faleasca cu ele, da-i-le. Vezi, Hristos nu i-a spus lui Iuda: Ce fel de apostol esti? Taie-ti iubirea de argint”, ci i-a dat si punga. Dar daca unul iti cere, de pilda, o cutie de marmelada si o ai, si tu stii ca acela are un vas plin, in timp ce altul nu are deloc si are nevoie, atunci spune celui ce are si mai cere: “Frate, daca vrei, da si tu putin cutaruia din ceea ce ai”. Daca nu exista nimeni care sa aiba nevoie, da-i fara sa spui nimic. Poate ca prin darea aceea, daca mai exista o coarda sensibila in el, va fi miscat sufleteste si se va indrepta.
In cazurile acestea se intampla ceea ce spune Sfantul Apostol Pavel: “Atunci cand vrajmasul tau iti face rau si tu ii faci bine, gramadesti carbuni aprinsi pe capul lui“. Asta nu inseamna ca il arzi, ci ca atunci cand ii faci bine, incepe sa lucreze in el dragostea, care este Hristos, si intra in actiune harul dumnezeiesc. Dupa aceea omul se schimba, deoarece il mustra constiinta, adica se arde de constiinta lui. Nu este bine sa faci binele ca sa se mustre celalalt si sa se cuminteasca, pentru ca astfel slabeste binele, ci sa-l faci cu dragoste. Atucni cand il compromiti cu binele, se schimba in sensul cel bun si se indreapta.
Era un betiv in Konita care avea si familie si-i dadeam cate ceva. Au aflat unii ca-l ajutam pe acel sarman, chiar din spusele lui, si mi-au spus: “Nu-i da, ca ii bea”. Acela imi spunea “Da-mi pentru copii”, iar eu cand ii dadeam ii spuneam: Ia asta pentru copiii tai”. Stiam ca-i bea, dar stiam ca acest cuvant il va ajuta putin. Va merge sa bea, dar se va gandi putin si la copiii lui. Daca nu i-as fi dat si-ar fi chinuit femeia, deoarece i-ar fi luat banii ce-i castiga aceea – se ducea sarmana sa lucreze la straini – si i-ar fi baut, iar copiii s-ar fi chinuit si mai mult. Atunci cand ii spuneam “ia pentru copiii tai”, isi aducea aminte puin si de copiii lui. Ai inteles? Ma durea de el si asta a fost un lucru foarte sensibil, care lucra inauntrul lui. Multi au fost ajutati astfel. Unii, deoarece ii mustra dupa aceea constiinta, trimiteau banii inapoi.
Noi cu logica noastra nu Il lasam pe Hristos sa lucreze.

Invatati Evanghelia in chip corect, daca vreti sa va faceti oameni “evanghelici”, iar nu protestanti!


SFANTUL MINA