Motto: „Vis necuprins este inima ta“ Sfântul Macarie
Egipteanul
Preot Ioan
Iubiţi
credincioşi,
Inima este nu numai organul corpului care face să
circule sângele, ci şi locul şi centrul vieţii spirituale: „Căci inima acestui popor s-a învârtoşat
şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii
şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă
şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei“ (Matei 13:15).
Termenul folosit în Noul Testament are mai ales sens figurat, cu multe semnificaţii
şi sub diverse aspecte. Se zice că inima are ochi care Îl pot vedea pe Dumnezeu: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu“ (Matei 5:8). În Sfânta Scriptură se vorbeşte
de inima pământului, adică mormântul în care a stat mort trupul Fiului Omului
trei zile: „Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi,
aşa va fi şi Fiului Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi“ (Matei 12:40). Inima omului a fost dintru început locaşul lui Dumnezeu, după
care, prin păcatul neascultării, a devenit sălaş al vicleanului diavol; acesta
i-a întunecat mintea ca să nu priceapă cu inima, făcându-l să urmeze „poftele inimii“ (Romani 1:21-24). De la
acest fapt se vorbeşte de „cugetele rele ale
inimii“, de faptele cele rele care ies din inima
omului şi de comoara cea rea a inimii, căci „omul rău scoate cele rele din comoara cea rea a inimii
lui“ (Matei
12:35), căci „din prisosul inimii lui grăieşte gura lui“ (Matei 12:34). Când Sfântul Apostol Petru mustra pe Anania şi pe Safira, le
zicea: „Anania, de ce a umplut
satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei?“
(Matei 5:3).
Hristos, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca prin
lucrarea mântuitoare şi prin jertfa Sa de pe cruce să alunge diavolii din
oameni şi din inimile lor: „Iar
dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu, scot pe demoni, iată a ajuns la voi împărăţia
lui Dumnezeu“ (Luca 11: 20). El avea să-i izbăvească pe oameni din robia diavolului, a păcatului
şi a morţii şi să le cureţe inimile de întinăciunea păcatului, prin sângele Său
(Matei 26:28). În felul acesta,
Dumnezeu devine iarăşi stăpânul omului, iar inima omului, redevine lăcaşul Său,
prin harul înfierii, pentru că „iubirea
lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă“ (Romani
5:5).
Inima
este izvorul credinţei şi al mântuirii
Sfântul
Evanghelist Luca ne îndeamnă să
ne agonisim comori în ceruri pentru că „unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră“ (Luca
12:33). Inima este
izvorul credinţei şi al mântuirii: „Că de vei mărturisi cu gura ta că
Iisus este Domnul şi vei crede cu inima ta că Dumnezeu, L-a înviat din morţi,
te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire“ (Romani 10:9-10). Dar tot în Biblie
se vorbeşte şi despre „inimi
învârtoşate“ care pricep
greu sau refuză să priceapă şi de asemenea se vorbeşte de „inimi viclene“ puse în
slujba vicleanului diavol.
În
inima omului stă scrisă legea conştiinţei morale
Din Epistola către Romani se poate vedea clar că
legea conştiinţei stă scrisă în inima omului: „Când păgânii care nu au lege, din
fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege. Ceea ce arată
fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile
lor, care îi învinovăţesc sau îi apără“ (Romani 2:14-15). Sfântul
Teofan Zăvorâtul spune că noţiunea de renaştere spirituală este
legată de simbolul inimii. Inimile în tainiţele lor sunt ca o unică fecioară,
care strigă: „Gata este inima mea, Dumnezeule,
gata este inima mea. Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta“ (Psalm 56:10). Pline de adânci înţelesuri sunt referirile la „inima străpunsă“, „inima curată“ sau „inima desăvârşită“. Sfântul Diadoh al Foticeii spune că „cel curăţit de patimi ajunge la curăţirea
inimii şi simţirea inimii“. Despre conştiinţă, Părintele
Paisie Olaru spune: „Conştiinţa
pomeneşte păcatele noastre şi, pomenindu-le ne smereşte“.
Tronul
iubirii este inima omului
Nimeni nu-l are pe Hristos, dacă Îl are
doar pe buzele sale.
Precum nimeni nu Îl are pe
Hristos, care Îl are doar pe hârtie (în certificatul de Botez).
Nimeni nu-l are pe Hristos, dacă Îl are doar pe perete.
Nimeni nu-l are pe Hristos, care Îl are doar într-un muzeu al trecutului.
Cu adevărat Îl are pe
Hristos acel om care Îl are pe
Hristos în inima lui. Căci Hristos este iubire, iar tronul
iubirii este inima omului.
Dacă în inima ta se află
Hristos, atunci cu adevărat El îţi este ţie Domn.
Dar dacă El se află doar pe buzele tale, sau pe hârtie,
sau pe perete, sau într-un muzeu al trecutului vieţii tale - atunci, chiar dacă
tu Îl numeşti Dumnezeu - pentru tine El nu rămâne decât un fel de jucărie. Fii
atent, omule, că nimeni nu se poate juca cu Dumnezeu fără să rămână nepedepsit.
Inima este un organ relativ mic, dar Dumnezeu Se poate
sălăşlui în el. Când Dumnezeu Se sălăşluieşte în el, atunci inima este plină,
plină cu îmbelşugare, şi nimic altceva nu mai poate să încapă în ea. Chiar dacă
toată lumea s-ar sălăşlui în ea, dar Dumnezeu nu S-ar afla acolo, atunci cu adevărat
tot pustie ar fi. De aceea, să-L lăsăm pe Hristos, Cel Care a înviat din morţi şi
Domnul Cel pururea viu - să toarne credinţa în inimile noastre, astfel încât să
le umple pe ele, şi să le umple cu îmbelşugare. Căci El nu poate veni să se
sălăşluiască în inimile noastre decât prin credinţă.
Dacă
nu ai credinţă, atunci Hristos rămâne doar pe buze, pe hârtie, pe perete şi într-un
muzeu al trecutului. Şi ce folos poţi avea din asta? Ce folos poţi afla din
aceea că ţii pe Hristos pe buze, iar în inimă ţii moartea? Dacă în inimă ţii
lumea, nu pe Hristos, atunci moartea o ţii în inimă, iar viaţa doar pe buze.
Apa nu ajută la nimic dacă rămâne doar pe buzele celui însetat. Lasă–L pe
Hristos să pătrundă şi să Se sălăşluiască în inima ta, iar tu vei rămâne adevăr
şi vei simţi pururi o dulceaţă negrăită. Cât de frumos este îndemnul Sfântului Teofan
Zăvorâtul:
„Mâinile la muncă,
mintea şi inima la Dumnezeu“.
Acestea
toate ştiind, să ridicăm ochii către cer şi să zicem din adâncul inimii:
„O,
Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, Carele ai înviat a treia zi din mormânt, curăţeşte
inimile noastre de toţi oaspeţii prefăcuţi şi ucigaşi care s-au sălăşluit întru
ea şi vino Însuţi şi locuieşte în ele, ca totdeauna să Te slăvim şi să trăim întru
Tine, Căci Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin!“
Cugetare
„Păzeşte-ti
inima creştine!“ Aşa grăiau în trecut duhovnicii cei mari şi încercaţi. Sfântul Ioan de
Kronstadt îndemna la fel în zilele noastre:
„Inima este fină şi subtilă, ea
este duhovnicească şi cerească prin natura ei. Păziţi-o bine pe ea. Nu o împovăraţi,
nu o faceţi trupească, fiţi cumpătaţi până la extremă în mâncare şi în băutură,
precum în tot confortul trupesc în general. Inima este templul lui Dumnezeu“.
Căci „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl
va strica Dumnezeu pe el“ (1
Corinteni 3:17). Trăirea şi experienţa duhovnicească cea din timpurile străvechi
este identică cu trăirea şi experienţa duhovnicească din zilele noastre, cu condiţia
ca şi mărturisirea credinţei să fie identică. Cunoaşterea dumnezeiască la care
au ajuns nevoitorii cei de demult nu diferea de cunoaşterea dumnezeiască pe
care, cu harul Aceluiaşi Dumnezeu, o ating nevoitorii de astăzi. Căci aşa cum
Hristos Acelaşi a fost, atunci ca şi astăzi şi în veac, aşa şi natura omenească
aceeaşi este în toate timpurile. Principalul este că inima omului aceeaşi este şi
neschimbată de-a lungul mileniilor, ea resimţind la fel setea, foamea şi toate
celelalte patimi şi afecte. Nimic nu poate mulţumi veşnic inima omului decât
slava, bogăţiile şi puterea lui Dumnezeu.
Omule, nu-ţi lega inima de lucrurile deşarte
O
omule, să nu fi slobod de dezmierdarea lumească, ca nu cumva să te legi cu legăturile
cele veşnice ale plângerii. Nu căuta odihna în dezmierdările cele pământeşti,
nici mângâiere întru poftele cele trupeşti. În Domnul Cel ce a făcut toate, să-ti
fie cele ce ai pe pământ ca şi cum nu le-ai avea, ce iei ca şi cum nu ai lua,
ce mănânci ca şi cum nu ai mânca, ce bei ca şi cum nu ai bea, fii slobod de
toate cele pământeşti ca să te lipeşti de Dumnezeu cu toată inima ta . Că toate
cele pământeşti spre puţină vreme sunt, iar darul lui Dumnezeu este veşnic, că dulceaţa
cea pământeasca nu dăruieşte odihnă, nici cea trupească nu-i aduce sufletului mângâiere
adevărată, ci neîncetat şi de-a pururea îi face supărare şi tulburare. De ai trăi
în dezmierdările trupeşti chiar mii de ani, dar pace şi odihnă niciodată nu vei
avea.
Trezvia
Trezvia
este nevoinţa duhovnicească prin care se dobândeşte curăţia, fără de care nu se
poate ajunge la sfinţenie. Este unul din cele mai puternice mijloace de curăţire
a inimii şi minţii, a simţurilor şi a imaginaţiei. Sfântul Isihie Sinaitul în capetele sale „Despre
trezvie şi virtute“, spune că Noul Testament este chip al
trezviei, adică al curăţiei inimii. El defineşte trezvia ca: „Fixarea stăruitoare a gândului şi
aşezarea lui în poarta inimii, ca să privească gândurile hoţeşti care vin şi să
asculte ce fac ucigaşele, să vadă care este chipul făurit şi înălţat de
diavoli, care încearcă să amăgească mintea prin năluciri“.
Deci, prin trezvie omul veghează neîncetat asupra gândurilor, sesizează îndată
de ce natură sunt şi se împotriveşte cugetelor rele, neîngăduindu-le să intre în
inimă. Sfântul Antonie cel Mare
spune şi el acelaşi lucru:
„Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer
şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte“.
Această lucrare de pază este foarte
importantă pentru păstrarea curăţiei lăuntrice a omului, pentru că, dacă nu se împotriveşte
de la început gândurilor rele şi îndemnurilor viclene ale vrăjmaşului, urmează
- după cum arată Sfântul Isihie Sinaitul şi toţi Părinţii - unirea minţii cu
ele, apoi consimţirea care duce la păcatul cu fapta. Trezvia este de mai
multe feluri:
1. Păzirea cu mare
grijă a imaginaţiei.
2. Paza inimii şi
rugăciunea cu gândul.
3. Chemarea cu
smerenie a numelui Domnului Iisus Hristos în ajutor.
4. Să avem neîncetat în suflet pomenirea morţii, a Judecăţii de
apoi şi a muncilor veşnice ale iadului.
Deşi
despre trezvie se vorbeşte cel mai des în legătură cu inima, pentru că – aşa
cum spune Iisus - din inimă ies „gânduri
rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule“ (Matei 15:19), totuşi Sfinţii Părinţi învaţă
că tot prin ea se păzesc şi mintea, şi imaginaţia, şi simţurile. Trezvia este
absolut necesară nu numai pentru curăţia lăuntrică, ci şi ca o condiţie
prealabilă pentru contemplaţie şi rugăciune. Să nu uităm că „dacă trezvia atenţiei noastre, oricât de ageră ar
fi, nu este unită cu chemarea numelui Domnului Iisus Hristos în ajutor, la
nimic nu ne foloseşte“ (Părintele
Cleopa).
Inima - împărăteasă a vieţii
Problema
inimii este pasionantă şi în acelaşi timp tulburătoare şi neelucidată de cunoaşterea
omenească. Ştiinţele exacte se referă la inimă ca organ de sinteză a vieţii, în
timp ce ştiinţele umaniste şi îndeosebi cele teologice pun în evidenţă
caracterul ei de „taină“. Precum omul este o taină, tot aşa şi
inima sa rămâne o taină. Taina inimii este taina omului, acest aspect misterios
al ei se oglindeşte în toate lucrările omului. A defini fiinţa omenească înseamnă
a încerca, într-o anumită măsură, să pătrundem acest univers tainic al vieţii sufleteşti,
centrate pe inimă.
De
aici, din inimă şi spre ea se îndreaptă toate gândurile, cuvintele şi faptele
noastre. Omul stă în dialog cu Dumnezeu prin inima sa curată. Într-o astfel de inimă curată se odihneşte
Dumnezeu şi
dintr-un astfel de loc îşi revarsă razele iubirii Sale asupra omului şi a
lumii. Adâncurile inimii se pot scruta doar cu „ochiul lăuntric“ curăţit
de orice reprezentare exterioară. Numai prin iubire putem cunoaşte taina inimii
noastre şi taina semenului nostru. Inima se deschide numai iubirii, împărtăşind
la rândul ei, raze ale iubirii sale. Nu putem cunoaşte profund decât prin
iubire. Taina vieţii omeneşti este, în ultimă instanţă, taina inimii, aceasta
fiind o lucrare a iubirii. Iar pe cele mai înalte trepte ale vieţuirii şi spiritualizării,
iubirea este expresia legăturii cu Dumnezeu şi cu semenii.
Inima, centrul lucrării duhovniceşti inferioare
Fiinţa
umană este duplicitară, datorită păcatului care o scindează şi o sfâşie. Această
alterare se răsfrânge şi asupra structurii sale spirituale. Ca urmare, inima
are, în experienţa ascetică filocalică, şi o cămară de-a stânga. Această cămară
este un „laborator de gânduri rele“, „fabrică de răutăţi“, cum o numeşte Sfântul
Maxim Mărturisitorul. În jurul inimii se roteşte „acoperământul întunericului“,
adică „focul duhului lumesc“,
care nu lasă nici mintea să se întâlnească cu Dumnezeu, nici sufletul să creadă
sau să iubească pe Dumnezeu după voia sa. Scriitorii filocalici, vorbind despre
inimă ca despre un loc al ispitei, spun că „focul
lumesc“ încearcă să împiedice orice lucrare duhovnicească a
sufletului în urcuşul său către Dumnezeu.
În
această cămară întunecoasă a sufletului, până la Botez, şerpuieşte diavolul, izvorând
gânduri rele, păcătoase si pătimaşe, sub forma diferitelor ispite. Acesta este subconştientul
păcatelor şi al patimilor, memoria vibraţiilor şi a faptelor pătimaşe. Cuviosul
Isaia Pustnicul spune că „inima este în legătură cu ultimele izvoare ale
binelui şi răului“.
De noi depinde către care dintre acestea o îndreptăm: către viaţa potrivită ei şi
voii lui Dumnezeu sau către o existenţă decăzută, împlinind voia celui rău. Părinţii
filocalici insistă în mod deosebit asupra necesităţii curăţirii inimii, pentru desăvârşirea
umană.
Cămara cea tainică
Inima
este cămara cea tainică şi ascunsă a minţii şi a sufletului. Sfânta
Singlitichia spune
„Precum
corabia se scufundă din două pricini - sau din afară de valurile mării, sau dinăuntru
din cauză că ia apă - tot aşa şi sufletul se vatămă sau din afară,
se vatămă şi se scufundă de lucrurile cele materiale, sau dinăuntru, de gândurile
cele rele şi de patimile aflate în inimă. De aceea omul trebuie să ia aminte,
ca să-şi păzească atât simţurile sale de dezmierdările cele vătămătoare care i
se împotrivesc, cât şi inima sa de gândurile cele viclene şi de patimi. Trebuie
deci să ne păzim şi de năvălirile cele dinafară ale duhurilor şi de necurăţiile
cele dinăuntru ale gândurilor. Aşadar trebuie să ştim că, aşa cum centru se află
într-un punct şi toate razele ce se trasează în cerc pornesc din centru, se întorc
în centru, şi tot în centru sunt unite, tot aşa şi inima este în om ca un
centru în care se află unite toate simţurile precum şi toate puterile trupului şi
ale sufletului. Inima este un centru care are trei însuşiri: centrul firesc,
centrul suprafiresc şi centrul afară de fire“.
Inima este centrul firesc
Inima este centrul firesc deoarece ea se zideşte
prima dintre mădularele trupului. Aşa zice şi Sfântul Vasile cel Mare: Natura face întâi inima. Inima ia de la
natură structura sa în raport cu fiinţa pe care are s-o alcătuiască, pentru că
trupul se ţese împrejurul inimii, potrivit legilor proprii care stau la temelia
deferitelor forme şi mărimi ale fiinţelor. Tot aceasta este şi părerea tuturor
medicilor, care spun că inima se află în mijlocul pieptului, dar este aplecată către
partea stângă. De aici se trage concluzia că inima atât după rolul pe care-l
are, cât şi după locul pe care-l ocupă - cel din mijloc - este centrul întregului
trup. De aceea nu numai că se zideşte mai întâi decât toate mădularele, ci şi
moare la urma tuturor. Ea este scaunul, rădăcina, începutul şi izvorul
puterilor naturale ale trupului - al celor fireşti, hrănitoare, crescătoare, vieţuitoare,
simţitoare, mânioase, poftitoare şi al celorlalte ale sufletului - raţionale, cuvântătoare
şi voioase.
Solomon porunceşte a ne păzi inima
Împăratul Solomon porunceşte:
„Păzeşte-ti inima cu toată grija deoarece inima
este centrul tuturor simţurilor, puterilor sufleteşti şi ale trupului” (Pilde 4:23). Cu neputinţă este a
ne curăţi inima, de nu ne vom curăţa toate celelalte simţuri şi puteri ale
sufletului. Căci dacă o singură simţire sau o singură putere a sufletului se va
întina, îndată întinăciunea se întinde şi aleargă la inimă după cum fiecare rază
a cercului aleargă la centru. Iar inima, întinându-se, îndată împărtăşeşte întinăciunea
la toate celelalte simţuri şi puteri.
Sfântul Isaac Sirul spune că: „Mintea lesne se
curăţeşte şi tot lesne se întinează, iar inima cu anevoie se curăţeşte şi tot
lesne se întinează“.
Sfânta Singlitichia zice: „Este necesar ca neîncetat
să ne curăţim casa şi să căutam în jur
ca nu cumva vreunul din gândurile cele stricăcioase de suflet să intre pe furiş
înlăuntru cămărilor sufletului. Să tămâiem şi locurile cu dumnezeiasca tămâie a
rugăciunii. Căci aşa cum vietăţile cele veninoase sunt gonite de doctoriile
cele mai puternice, aşa şi gândul cel întinat este gonit de post si rugăciune“.
Inima omului
În
Biblie, cuvântul inimă nu desemnează mai
mult de 10 ori organul corporal, în timp ce de mai mult de 1000 de ori este
folosit în sens metaforic pentru a desemna sediul diferitelor funcţii
psihologice. Astfel, în inimă se lucrează înţelepciunea «inima este cea care gândeşte,
face planuri, care se tulbură: „Inima
mea s-a tulburat întru mine“ (Psalm
54:4)». Inima poate să fie veselă: „O inimă veselă este un leac
minunat, pe când un duh fără curaj usucă oasele“ (Pilde 17:22). Ea şi
nicidecum sufletul joacă rolul central în viaţa lăuntrică. Sediu al vieţii
morale, e şi sediu al vieţii religioase. Inima încearcă teama de Dumnezeu şi
mai cu seamă în ea rămâne fidelitatea (uneori
infidelitatea) faţă de El:
„La timpul bătrâneţii lui Solomon,
femeile lui i-au întors inima lui spre alţi dumnezei şi inima lui nu i-a mai
fost deloc întreagă la Domnul Dumnezeul său, ca inima lui David, tatăl său“ (3 Regi 11:4).
În raporturile dintre
persoane, ceea ce contează este atitudinea interioară. Cu toate că inima se
sustrage privirilor, exteriorul unui om trebuie să manifeste ceea ce are el în
inimă. Inima este cunoscută direct prin ceea ce exprimă faţa, prin ceea ce spun
buzele: „Inima celui înţelept dă
înţelepciune gurii lui şi pe buzele sale sporeşte ştiinţa“ (Pilde
16:23).
Iar Sfântul evanghelist Luca zice: „Căci fiecare pom se cunoaşte după roadele
lui. Că nu se adună smochine din mărăcini şi nici nu se culeg struguri din mărăcini.
Omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul
cel rău, din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele. Căci din prisosul
inimii grăieşte gura lui“ (Luca
6:44-45).
Adeseori
dumnezeiasca Scriptură, atât în Noul Testament cât şi în „Vechiul
Testament“, mărturiseşte despre cugetarea inimii. Striga Psalmistul
David: „Fii ai oamenilor până când sunteţi grei la inimă“ (Psalm 4:8); „Inima lor este deşartă“
(Psalm 5:10); „Că a zis în inima sa: nu mă
voi clinti“ (Psalm 9:26); „Că
a zis în inima lui: uitat-a Dumnezeu“ (Psalm 9:31). Proorocul
Isaia zice: „Poporul acesta cu buzele lui Mă cinsteşte, iar cu inima lui
e departe de Mine“ (Isaia 29:15). Iată ce spune Sfântul Ioan Iacob
Hozevitul într-o poezie a sa, despre deşertăciunea acestei lumi şi despre „Noul
Ierusalim“, ţara spre care năzuiesc inimile noastre:
Oglinda inimii omului
Inima
cuprinde toate cele dinlăuntru ale omului, încât fiecare om cu atenţie poate să
cunoască, ce fel de duh se află în el. Împărăţeşte în tine Hristos sau satana? Eşti
fiu al lui Dumnezeu sau al diavolului? Eşti rob al păcatului şi al satanei sau eşti
fiu al lui Dumnezeu? Omul care slujeşte păcatului lasă pe diavol să stăpânească
inima sa. O astfel de inimă are omul care vieţuieşte în păcate, după stăpânitorul
acestui veac (Efeseni 2:2). Faţa sa arată uşurătatea minţii care nebăgând
de seamă la niciun păcat îşi dă libertate la orice i-ar pofti inima sa cea rea.
De altfel el petrece vesel, fără frică de Dumnezeu, negândindu-se nici la
judecata cea înfricoşătoare şi nici la fericirea cea veşnică.
Într-o astfel de inimă locuieşte diavolul cu ai săi tovarăşi, care sunt cele 7 păcate de
moarte:
1.
TRUFIA
sau MÂNDRIA, care îi stăpâneşte pe mulţi oameni ce aleargă după întâietăţi,
ranguri, lux, ca şi cum ar fi mai buni şi mai iscusiţi decât alţi oameni, pe
care nu-i bagă în seamă, ci îi dispreţuiesc.
2.
NEÎNFRÂNAREA, cât şi toată NECURĂŢIA.
3.
LĂCOMIA PÂNTECELUI, a celor doritori de îmbuibare,
de băutură şi de toată murdăria.
4. ZGÂRCENIA,
care îi îndeamnă pe oameni să lupte numai pentru câştigarea bunătăţilor pământeşti
cu o poftă nesăţioasă.
5.
ZAVISTIA
şi INVIDIA.
6.
MÂNIA
şi RĂZBUNAREA, care aduc pe oameni la
astfel de stări încât se aseamănă cu cele mai fioroase fiare sălbatice.
7.
LENEA
şi DEŞERTĂCIUNEA, care îl îndepărtează
pe om de la toată sârguinţa de a face binele.
Sfântul
Duh, fiind întristat de toată murdăria ce se află în suflet, pleacă din inimă,
dar nu încetează de a pune înaintea păcătosului darurile şi mila Sa, prin
limbile Sale de foc care sunt împrejurul inimii, dar nu intra în inimă căci
este plină de grozăvia păcatelor şi cu desăvârşire în stăpânirea diavolului.
Îngerul
păzitor, se sârguieşte să-l trezească pe păcătos prin cuvântul lui Dumnezeu şi
prin alte mijloace. Dar creştinul, nu observă şi nimic nu primeşte în inimă,
pentru că toată fiinţa lui e stăpânită şi adăpată de poftele şi plăcerile păcatelor.
Aceasta
este starea cea mai jalnică a păcătosului care vieţuieşte după duhul acestui
veac. Şi vai, câţi oameni se află într-o stare demnă de plâns. Ei trăiesc fără
griji, ca şi cum n-ar fi în niciun fel de primejdie. Deşi sunt creştini cu
numele, cu sufletul sunt fii ai păcatului şi robi ai diavolului. Deşi poartă
numele de creştini şi par că trăiesc, cu sufletul sunt deja morţi: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort“ (Apocalipsa 3:1).
Iubiţi
credincioşi,
Scopul vieţii noastre creştineşti este dobândirea Duhului Sfânt (mântuirea). Despre aceasta, iată ce spune Sfântul Simeon Noul Teolog:
► Nu spuneţi că este cu neputinţă să primiţi
Duhul Sfânt.
► Nu spuneţi că fără El este cu putinţă să
fim mântuiţi.
► Nu spuneţi că se poate să Îl ai fără să ştii.
► Nu spuneţi că oamenii nu pot vedea Lumina dumnezeirii.
► Nu spuneţi că este cu neputinţă în vremea
de azi!
Omul îşi dobândeşte mântuirea pe măsura eforturilor
sale ascetice de a se spiritualiza pe sine. Viaţa fiecăruia reprezintă
laboratorul veşniciei pe care ne-o făurim:
fericită sau tristă. Dacă înainte de cădere, timpul era o
dimensiune a înaintării noastre spre deplina asemănare cu Dumnezeu, prin cădere,
acesta poate fi privit şi trăit în dublă perspectivă. El poate deveni un timp al mântuirii sau un timp al osândirii.
De aici şi responsabilitatea omului faţă de fiecare clipă din timpul vieţii
sale, pe care o poate face o clipă de folos duhovnicesc, de înălţare şi înaintare
spirituală, şi nu una de cădere şi de adâncire a acestei căderi. Până la căderea
protopărinţilor noştri unitatea de măsură a timpului era „veşnicia
fericită“. Abia după cădere,
timpul se împarte în trei dimensiuni pe axa
eternităţii: trecut, prezent şi viitor.
Să păstram mereu în inimă credinţa în Cel ce ne este viaţă nevăzută, pace,
lumina, putere, respiraţie, adică Iisus Hristos. Să nu dăm ascultare inimii
atunci când se îngraşă, se întunecă, îşi pierde credinţa, se răceşte de prea
multă mâncare şi băutură şi din pricina distracţiilor lumeşti.
Tăierea
împrejur a inimii de care se vorbeşte în Sfânta Scriptură (spre deosebire de circumciziune sau tăierea împrejur, care era semnul legământului
dintre Dumnezeu şi Avraam) înseamnă trăirea adevărată a credinţei în
Hristos.
Suntem
datori să păstrăm nu numai trupul curat şi nepătat de păcat, ci şi inima şi
mintea şi cugetarea şi conştiinţa. Iată ce se spune în rugăciunea care urmează după
catisma a X-a din Psaltire: „Luminează ochii inimii mele şi dă-mi umilinţă spre pocăinţă
şi zdrobire de inimă, spre îndreptare...“. Trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu din toata inima şi
din tot sufletul (Deteronom 30:10), păzind
poruncile şi făcând voia Lui.
Porunca
Domnului este „să iubim din toată inima“.
Iată un exemplu de asemenea iubire:
Printr-o întâmplare nefericită soţul unei credincioase a fost arestat şi
condamnat la un an închisoare. Îmi spunea că de câte ori se aşeza la masă nu
putea să mănânce gândindu-se la soţul ei care poate nu putea mânca mâncarea
aceea din penitenciar. Îşi zicea în sinea ei: „Dacă el nu mănâncă nici eu nu
mănânc, dacă el suferă acolo şi eu trebuie să sufăr odată cu el, aici, acasă“.
Oare câtă iubire şi cât respect avea această femeie în inimă pentru soţul ei?
Căutătorul
de Dumnezeu scrie zilnic pe „tabla inimii“ sale mila şi adevărul,
pe care le poartă legate împrejurul gâtului său. El îşi pune nădejdea în
Domnul, din toată inima sa (adică până la
ultima suflare). Dumnezeu zice: „Cerul şi pământul nu Mă cuprind, dar Mă aflu în inima
slugii Mele“. Punctul cel mai intim al inimii este numit „tainicul“
şi este acel punct inseparabil în care creatura îl întâlneşte pe Dumnezeu.
Inima este tron al lui Dumnezeu şi este şi tron al îndurării. Dragostea care sălăşluieşte
în ea, exprimă dragostea pentru Dumnezeu şi de aceea ne îndeamnă în Biblie prin cuvintele: „Dă-Mi,
fiule, mie inima ta, şi ochii tăi să simtă plăcere pentru căile Mele“
(Proverbe 23:26). Dumnezeu vrea să - I dăm Lui
inima noastră şi să avem: CREDINŢA
lui Avraam,
RĂBDAREA lui Iov, ÎNŢELEPCIUNEA
lui Solomon, RÂVNA Sfântului Ilie
şi BLÂNDEŢEA lui David.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că „Inima duhovnicească este reprezentată ca
fiind constituită din 7 straturi succesive, ale căror culori sunt vizibile în
timpul extazului. Şapte sunt culorile inimii, pentru că şapte culori are
curcubeul pe care Dumnezeu l-a pus ca legământ între El şi om“. Acelaşi Sfânt Teofan ne îndeamnă aşa:
„Înainte de a începe pravila de seară,
este deosebit de folositor să facem un număr de metanii mari (îngenunchieri), după putere. Căci în urma lor trupul nostru se va încălzi,
iar inima va primi un simţământ de tristeţe binecuvântată“.
Dumnezeu nu cere numai paza trupului în vremea rugăciunii, ci mai mult vegherea
şi rugăciunea din inimă. Ceea ce gândim cu mintea trebuie să trăim cu inima.
Iar Gheron Iosif zice:
„Şi
când, în ascultare şi linişte, se vor curăţi simţurile tale şi se va odihni
mintea ta şi se va curăţi inima ta, atunci vei primi har şi luminarea conştiinţei.
Vei deveni în întregime lumină, în întregime minte, în întregime străveziu“. De la paza minţii se naşte curăţia inimii.
Dumnezeu ne porunceşte să ne păzim inima cu toată străjuirea din pricina
dracilor care ne dau război prin gânduri şi pofte rele.
Numai prin rugăciune cu smerenie către Dumnezeu inima noastră
se curăţă de patimi şi de orice primejdie sufletească. „Inima smerită se aseamănă cu un loc şes. După cum în vreme
de ploaie toate apele se scurg din munţi şi se adună în locuri netede, tot aşa şi
darul lui Dumnezeu care se revarsă asupra tuturor oamenilor, se adună în adâncul
unei inimi smerite“ (Filaret, Mitropolitul Moscovei). Iubiţi credincioşi, să
avem pururea în faţa ochilor cuvintele Înţeleptului Solomon:
„PĂZESTE-ŢI INIMA MAI MULT DECÂT ORICE,
CĂCI DIN EA ŢÂŞNESTE VIAŢA!“ (Pilde
4:23).
Nu exista inima mai mare pe lume, decât inima care stie sa
ierte!!!
Creştinul adevărat
Creştinul adevărat este o fiinţă ciudată. El iubeşte cu
toată inima pe Cineva pe care nu L-a văzut niciodată. El vorbeşte în fiecare zi
cu Cineva pe care nu Îl poate vedea. El se aşteaptă să ajungă în cer prin fapta
Altuia. El se goleşte de sine pentru a fi umplut. El îşi recunoaşte nedreptatea
pentru a fi îndreptăţit. El se umileşte pentru a fi înălţat. El este cel mai
puternic atunci când este cel mai slab; cel mai bogat când este cel mai sărac;
şi cel mai fericit atunci când se simte cel mai mizerabil. El moare ca să poată
trăi; renunţă ca să aibă; vede ce nu se poate vedea; aude ce nu se poate auzi
şi cunoaşte ceea ce întrece orice pricepere. Cine se mai miră atunci că nu ne
potrivim lumii acesteia?
O inimă frumoasă Într-o zi, un tânăr s-a oprit în centrul unui mare oraş şi a început să le
spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi. Nu după multă
vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulţime de oameni şi toţi îi admirau
inima care era într-adevăr perfectă. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o
fisură. Da, toţi au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o
vreodată. Tânărul era foarte mândru de inima lui şi nu contenea să se laude
singur cu ea. Deodată, de mulţime s-a apropiat un bătrânel. Cu glas liniştit,
el a rostit ca pentru sine: - Şi totuşi, perfecţiunea inimii lui nu se compară cu
frumuseţea inimii mele... Oamenii din mulţimea strânsă în jurul tânărului au
început să-şi întoarcă privirile spre inima bătrânului. Până şi tânărul a fost
curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă
puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de
cicatrice, locuri unde bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se
potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucăţile străine şi inima
bătrânului fiind sinuoase, chiar colţuroase pe alocuri. Ba mai
mult, din loc în loc lipseau bucăţi întregi din inima concurentă, şi acolo se
vedeau răni larg deschise, încă sângerânde. Cum poate spune că are o inimă mai
frumoasă?, îşi şopteau uimiţi oamenii. Tânărul, după ce examinase atent inima
bătrânului, şi-a ridicat privirea şi i-a spus râzând: - Cred că glumeşti,
moşnege. Priveşte la inima mea - este perfectă! Pe când a ta este toată o rană,
numai lacrimi şi durere! - Da, a spus blând bătrânelul. Inima ta arată perfect,
dar nu mi-aş schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de
pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea - rup o
bucată din inima mea şi i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în
schimb o bucată din inima lui, ce se potriveşte în locul rămas gol în inima
mea. Dar pentru că bucăţile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini
colţuroase, pe care eu le preţuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de dragostea
pe care am împărtăşit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăţi din inima
mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din
inima lor. Acestea sunt rănile deschise din inima mea, găurile
negre... a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Şi desi aceste răni sângerează încă şi mă dor, ele îmi amintesc de dragostea
pe care o am până şi pentru aceşti oameni; şi, cine ştie, s-ar putea ca într-o
zi să se întoarcă la mine şi să-mi umple locurile goale cu bucăţi din inimile
lor. Înţelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumuseţe a inimii? a încheiat
cu glas domol şi zâmbet cald bătrânul. Tânărul
a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a
apropiat apoi timid de bătrânel, a rupt o bucată din inima lui perfectă şi i-a
întins-o cu mâini tremurânde. Bătrânul i-a primit bucata
pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucată din inima
brăzdată de cicatrice şi a pus inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect,
pentru că marginile erau cam colţuroase. Tânărul şi-a privit inima, care nu mai
era perfectă, dar care acum era mai frumoasa ca niciodată, fiindcă în inima cândva perfectă pulsa
de-acum dragoste din inima bătrânelului. Cei doi s-au îmbrăţişat, şi-au zâmbit
şi au pornit împreună la drum. Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea
vieţii cu o inimă întreaga în piept! O inimă perfectă, dar lipsită de frumuseţe...
Inima ta cum este? O poţi
împărţi cu alţii?
Bibliografie: Biblia,E.I.B.M.,Bucureşti, 1994; Constantine
Cavarnos, Căile sfinţeniei, E.I.B.M., Bucureşti, 2002; Alfavita
sufletească, Editura Bunavestire, Bacău, 2001; Preot Dr. Ioan
Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M., Bucureşti,1995;
Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Editura
Egumenita, Galaţi, 2005; Preot Ioan C. Tesu, Omul - Taină teologică,
Editura Christiana, Bucureşti, 2002; Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza
celor 5 simţuri, Editura Bunavestire, Bacău, 2000; Părintele
Miron Mihăilescu, Vorbeşte Dumnezeu, Editura Christiana,
Bucureşti, 2005; Preot Vasile Sorescu, Figuri, evenimente şi locuri
biblice, Editura Vestala, Bucureşti, 2005; Părintele Hristofor
Panaghiotis, Inima duhovnicească a creştinului ortodox, Editura
Panaghia, Vatra Dornei, 2005; Grădina de flori duhovniceşti,
Editura Bunavestire, Bacău, 2001; Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pravila de rugăciune
şi vederea păcatului meu, Editura Pelerinul, Iaşi, 2003.
DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
.png)
