DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
Praznicul Naşterii Domnului să mai aprindă încă o scânteie a înţelegerii dumnezeieşti în peştera inimii noastre, gătite spre sălăşluirea Celui Ce cu venirea Sa face să strălucească lumina ce depăşeşte hotarele minţii omeneşti. Cu gândul strălucind asemenea unei stele a înţelepciunii cereşti, să alergăm spre peştera inimii, ca în oglinda acesteia să privim cele neprivite, să auzim cele negrăite, să atingem cele neatinse, mărturisind cu glas covârşit de bucurie: Astăzi, Hristos S-a născut spre mântuirea lumii şi nu încetează a înnoi inimile celor care sub curgerile timpului aşteaptă naşterea într-o treaptă mai înaltă a simţirii şi vederii duhovniceşti
.NAŞTEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS- IZVOR AL BUCURIEI CE LUMINEAZĂ PEŞTERA INIMILOR SMERITE ŞI ÎMPODOBITE CU GÂNDURI IUBITOARE CA NIŞTE SCÂNTEI ALE ÎNŢELEPCIUNII
Tropar la Naşterea Domnului
[Troparul- ar trebui să fie icoana Naşterii Domnului transpusă în cuvinte sfinţite de lumina Duhului Sfânt] Fecioara se face pod al împăcării, pe care Se pogoară astăzi Cel Ce este Pacea necuprinsă, În peşteră răsare în chip smerit de Prunc Cel Ce este îmbrăcat în lumină negrăită, Magii cu daruri Îl întâmpină pe Dătătorul a toată cunoştinţa înţelepciunii, Iar păstorii cu inimi smerite sărută pe Cel Ce este Desăvârşirea neajunsă a iubirii. Îngerii dănţuiesc vestind pe Cuvântul Ce S-a scris în Cartea nedeschisă ca Plinitorul mântuirii, Prin Acesta s-a dezlegat blestemul nostru, din Fecioară nenuntită răsărind Rodul nepătimirii. Şi toate veacurile se umplu de lumină apropiindu-se de Pruncul născător al nemuririi. Condac Comoara cerului s-a deschis ca să ne dăruiască nouă Lumina cea mai înainte de veci, Spre a risipi tot întunericul necredinţei care acoperea pe cei ce prin păcat erau cu sufletul morţi, Din Fecioara Ce S-a făcut Altar al Treimii răsare astăzi Soarele negrăit al înţelepciunii Magii şi păstorii în peştera smerită sunt luminaţi de Acesta spre înţelegerea tainelor Dumnezeirii Îngerii dăruiesc glasuri de bucurie pământului, care se uimeşte văzând pe Cel veşnic îmbrăcat în trupul muritorilor, Şi toţi oamenii sunt chemaţi să contemple taina şi să laude neîncetat pe Dătătorul tuturor îndurărilor. Îngerii aleargă să vadă chipul Pruncului dumnezeiesc ce Se pogoară pe pământ, Oamenii gătiţi cu vălul împodobitor al inimii iubitoare merg să întâmpine pe Cuvânt, Cel mai înainte de veci din Tatăl Îşi descoperă chipul înaintea privirii pământului, Şi braţele cerurilor se deschid să slobozească pe Plinitorul aşteptat al legământului. Cel Ce a zidit cu mâna Sa pământul vine să locuiască întrânsul ca un Rob smerit, Cel luminat de slava cea veşnică vine în întunericul necredinţei să ridice pe cel căzut. Cel mai înainte de veci Se naşte pe pământ ca Prunc, ca să înalţe pe omul muritor, Cel Ce este Făclia a toată înţelepciunea vine să lumineze pe cel cu gând pătimitor. Cu daruri este întâmpinat Cel Ce însuşi S-a adus ca dar pentru toată făptura, Acesta a venit ca să ne împărtăşim de bunătatea Lui, înfrumuseţând toată făptura. Iar iubirea Sa e răsplătită de cei ce Îl primesc în braţele inimii lor curate, Pe Cel necuprins nici de gând, care în neamul nostru a adus daruri luminate. Peştera se deschide să primească pe Cel Ce locuieşte în palatul slavei negrăite de cuvânt, Pântecele Fecioarei se face prestol de heruvimi ca să odihnească pe Plinitorul legământului sfânt. Magii aduc daruri Celui prin Care le-a răsărit lumina cunoştiinţei mântuitoare, Păstorii, inimi smerite aşează înaintea Celui Ce S-a culcat în ieslea celor necuvântătoare, Îngerii coboară pe pământ laude minunate şi nemaiauzite de omul muritor Pământul deschide urechea, ca să audă mai bine cele vestite despre Pruncul mântuitor. Fecioara Se luminează şi mai mult cu gânduri dumnezeieşti, neştiind cum să îmbrăţişeze taina nepătrunsă, Şi în odihna minţii Sale, aşterne cugete pe care le jertfeşte Celui Ce o umbreşte cu lumina necuprinsă. Cum port în braţele Mele pe Cel Ce M-a purtat cu gândul în cămările cereşti ? Cum cu lapte hrănesc Eu, fiind Fecioară, pe Cel Ce M-a hrănit cu înţelegeri netrupeşti ? Cum din pântecele Meu smerit a ieşit ca dintr-un palat Cel Ce înfrumuseţează cerurile ? Cum în Mine a binevoit să Se odihnească cu somn de prunc Cel Ce-mi asculta toate dorurile ? Cum pântecele fecioresc fără de sămânţă l-a arătat pământ roditor spre mântuire ? Cum Cel ce face să se mişte toată făptura trimitând razele iubirii Sale a primit viaţă întru mine ? Cum Cel mai înainte de veci Care Însuşi m-a zidit apoi pe Mine ia acum chip de Prunc ? Cum Cel Ce este mai înainte de mine, sub veacul acesta este mai tânăr decât Mine- omul zidit ? Cum Cel Ce Se odihneşte întru cântările îngereşti vine în pământul nostru tulburat ? Cum cu chip de rob Se arată ca să slujească tuturor Cel Ce peste toţi este Împărat ? Cum pe scara iubirii de oameni S-a pogorât Cel Care în chip nevăzut păşeşte în ceruri ? Cum Cel Ce în cămara inimii prin rugăciune Mi-a vorbit, vine să arate lămurit tainicele adevăruri? Cum Cel Ce face să domnească pacea în cer, vine să plinească testamentul împăcării ? Cum fără durere am născut pe Cel Care întru desfătare mi-a descoperit tainele luminării ? Cum Focul Ce ardea în inima mea a binevoit să-mi sfinţească pântecele stricat de Eva prin gustarea fructului neascultării ? Cum în pământul pântecelui meu fecioresc Însuşi S-a aşezat Rodul cel preadulce şi mântuitor al împăcării ? Cum Cuvântul Ce S-a scris în inima mea ca într-o carte, hrănindu-mi înţelegerea, se face trup să hrănească pe cei neputincioşi ? Cum Cel Ce M-a umplut de binecuvântarea părintească pentru iubirea de oameni vine să dezlege blestemul celor necredincioşi ? Cum râurile se întorc înfricoşându-se de vederea Izvorului înţelepciunii care binecuvântează toată făptura ? Cum inima peşterii bate, nesuferind slava smerită a Celui Ce covârşeşte toată înţelegerea minţii cu lumina ? Cum magii vin să aducă daruri Celui Ce Se bucură de vederea dănţuirilor îngereşti, aduse ca jertfă curată ? Cum glasurile păstorilor se înalţă să aducă laudă, primită de Cel Ce luminează înţelegerea îngerilor cu lumina-I necreată ? Cum cu venirea Sa a pogorât raiul pe pământul cel legat cu blestemul lui Adam ? Cum în Mine a înflorit Cel Căruia îngerii îi aduc nectarul cântărilor la al Duhului liman ? Cum din neamul omenesc a ieşit Cel Ce din sânurile Tatălui a răsărit mai înainte de veci ? Cum Cel Ce este Braţul puterii părinteşti a venit să aşeze adevărul în pământul celor nedrepţi ? Cum astăzi nasc pe Cel mai presus de vederea omenească, acoperit cu haina smereniei ? Cum cu lapte hrănesc acum pe Cel Ce M-a hrănit cu mană îngerească în lumina vedeniei ? Cum cu mâna Mea înfăş în scutece pe Cel Ce a dezlegat ocara aşezată asupra mea ? Cum Acesta m-a ajutat să zdrobesc capul şarpelui, slobozind pe Eva din robia cea rea ? Cum îmbrăţişez pe Cel necuprins pe care nu L-am îmbrăţişat cu toată cuprinderea gândului ? Cum văd cu ochii trupeşti pe Cel a Cărui icoană am contemplat-o în oglinda sufletului ? Cum Fiule şi Dumnezeul Meu, Te-ai născut pe pământ, ca să naşti în veşncie pe omul căzut ? Cum Fecioară fiind, M-ai arătat mai presus de maicile pământeşti şi mai presus de al fecioartelor gând ? Cum ieşind dintru Mine, ca dintr-o cămară de nuntă, M-ai arătat neatinsă ? Cum porţile fecioriei n-ai deschis cu înţelepciunea Ta cea necuprinsă ? Cum Izvorule al înţelepciunii, în Mine ai izvorât, şi curgerile năvălind, M-ai păzit nevătămată ? Cum Cel Ce eşti Curăţia neajunsă de îngeri, M-ai păstrat cu totul nestricată ? Cum Soare cel mai presus de soare, M-ai luminat cu cunoştinţa cerească cea nepătrunsă ? Cum ai făcut scară în inima mea şi mi-ai ridicat gândul la taina înţelepciunii cea ajunsă ? Cum mânia lui Irod ai ruşinat şi jertfă preacurată ai trimis înaintea Ta pe pruncii nevinovaţi ? Cum ai aprins în tot pământul făclia înţelepciunii şi pe păstori i-ai arătat slujitori luminaţi ? Cel Ce revarsă râuri de bucurie în inimile în care s-au săpat şanţurile rugăciunii, Vine să sădească pe pământ pomii darurilor din care se vor hrăni fiii mântuirii, Cel vechi de zile ia trup de prunc, înnoind firea omenească stricat de păcat, Cu smerenia Sa zdrobeşte capul şarpelui ca un Mântuitor Împărat. Cele nepovestite de graiul omenesc acum se petrec în peştera binecuvântată, Cele mai presus de înţeles împodobesc pământul cu a lor slavă minunată, Cuvântul a luat trup din Fecioara Preacurată în Care ca într-o carte s-a aşternut cuvântul buneivestiri, Blestemul nostru s-a dezlegat de mâna Celui Ce a sfărâmat porţile iadului, vestind darul veşnicei mântuiri. În peşteră a binevoit să răsară Cel Ce în mormânt a apus, ca să dezlege legăturile morţii, În scutece a fost înfăşat Cel Ce cu giulgiuri a fost îmbrăcat de ucenicii slujitori ai Vieţii. În chip smerit S-a arătat pe pământ Mântuitorul, ca în chip smerit să apună, Dând adevărată pildă de jertfă şi smerenie pentru a Sa făptură. Cu robii a fost socotit, Cel Ce numără toată făptura şi îi dă nume,
Cu veşmâtul smerit al trupului S-a acoperit Cel mai presus de omeneasca fire. Iubirea de oameni neînţeleasă L-a făcut pe Dătătorul înţelegerii să Se pogoare, Şi celor căzuţi în întunericul necredinţei le-a dăruit dumnezeiasca luminare. Cuvântul de care se cutremură toată zidirea S-a îmbrăcat cu tăcerea pruncului, Şi Soarele cel mai înainte de soare a trimis o stea ca să povăţuiască magii ca un glas al gândului. Închinare de la robi a primit Cel Căruia toţi îngerii I se închină în chip smerit, Însuşi făcându-se Slujitor al celor pentru care din slava Sa S-a pogorât. Cu smerenie, Tu, Soarele dreptăţii ai binevoit a fi vestit de o stea, Care urmând porunca Ta dumnezeiască a însoţit pe magi pe calea grea. Daruri ai primit din mâinile celor pe care cu mâna Ta i-ai zidit, Şi cu lumina cunoştinţei Tale pe cei iubitori i-ai răsplătit. De mâini omeneşti ai binevoit să fi purtat Cel Ce pe toţi îi porţi în gândul Tău dumnezeiesc, De dragostea robilor smeriţi nu Te-ai lepădat, ci ai odihnit inimile celor ce Te cinstesc. Cum Te-ai lăsat contemplat de privirea oamenilor, Cel Ce eşti Lumina neprivită de cetele îngereşti ? Cum Te-ai lăsat atins de mâinile muritorilor Cel Ce eşti preacurat şi neapropiat de slujitorii cereşti ? Cum nu Te-ai scârbit de omul întinat de păcat, ci ai venit cu mâna Ta să-l ridici ? Cum din cei lepădaţi în groapa întunericului ai făcut să răsară Sfinţi ? Cum cu cinste îngerească ai încununat pe cei robiţi de păcat ? Cum Însuţi Te-ai descoperit celor ce zăceau pe pământul întunecat ? Cum Cel nevăzut S-a arătat oamenilor în trup smerit ? Cum de slava Sa S-a lepădat cât a vieţuit pe pământ ? Cerul şi pământul se îmbrăţişează, pecetluind împăcarea cea dorită, Oamenii sunt reaşezaţi în vrednicia îngerească, cea prin păcat pierdută.
Glasurile inimilor să înălţăm, spre a ne uni cu ale îngerilor vestiri, Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, Plinitorul adevăratei iubiri. Cerul sărută pământul cu bucurie, pecetluind ziua împăcării, Căci în chip de Prunc ni se arată Dătătorul neschimbat al luminării. Să ne alăturăm cântărilor îngereşti, adăpându-ne din izvorul bucuriei, Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, Celui Ce ne-a deschis porţile veşniciei. Îngerul Marelui sfat S-a arătat pe pământ şi heruvimul ascultarea sa a părăsit, Căci Hristos-Rodul ascultării Fecioarei- a venit să dezlege pe cel necăjit. Adam a scăpat din chinul neascultării prin Cel Ce S-a ostenit întru ascultarea desăvârşită, Şi suspinurile Evei s-au potolit prin tânguirea Celei Ce Şi-a văzut comoara Vieţii răstignită. Rănile neascultării noastre au fost vindecate cu untdelemnul milostivirii Fiului, Şi patimile cele ce ne ţineau în întunericul necunoştinţei fost-au tăiate de sabia Cuvântului. Cel nepătruns a binevoit să Se descopere, Însuşi luminând ochii inimilor orbiţi de păcat, Şi pe cel ce rătăcea prin deşertul patimilor Însuşi ca pe Adam în rai L-a strigat.
Prin tăcerea Sa Pruncul dumnezeiesc ne-a chemat să-L contemplăm în peştera inimii, Alungând tot întunericul tulburării şi povăţuindu-ne gândul spre sălaşul luminii. Cel mai înainte de veci a binevoit să Se nască în inimile cele sărăcite de păcat, Şi Însuşi a pus cu mâna Sa daruri spre a înfrumuseţa chipul omului întunecat. În scutec ai fost înfăşat Cel Ce legăturile păcatelor mele ai dezlegat, În ieslea necuvântătoarelor Te-ai culcat, ca să mă trezeşti pe mine din păcat. Cu mânie de Irod ai fost întâmpinat, Cel Ce cu slavă de îngeri eşti înconjurat, Cele cereşti le-ai făcut să se arate pe pământ şi cu darurile Tale m-ai luminat. Întristarea Evei ai dezlegat, născându-Te ca prunc pe pământ şi de bucurie toate le-ai umplut, În adâncul peşterii ai binevoit să stai ca şi adâncurilor iadului legământul Tău să le faci cunoscut. Şi să ridici din adâncul păcatului pe cei căzuţi acolo prin a lor neascultare,
Cu mâna Ta ridică-mă şi pe mine din patimi, dăruindu-mi dumnezeiasca binecuvântare. Cum Cel mai înalt decât toate se arată în chip smerit de prunc ? Cum Cel Ce are ca sălaş cerurile vine să locuiască pe pământ ? Cum Cel necuprins de minte omenească se arată asemenea nouă ? Cum Cel Ce covârşeşte focul serafimilor ne aduce cereasca rouă ? Cum Cel Ce e Izvorul a toată binecuvântare vine să dezlege blestemul omenirii ? Cum Soarele cel mai înainte de soare vine să ne covârşească cu razele iubirii ? Cum Cel slujit de îngeri vine să slujească celor căzuţi din luminare ? Cum Cel neîncăput în ceruri este cuprins de pământul strâmtorat de îngustare ? Cum Cel Preaînalt Se pogoară pe pământul întunecat, strălucindu-ne a smereniei lumină ? Cum Cel slăvit neîncetat de puterile cereşti vine în tăcerea peşterii în mare taină ? Cum Cel Ce stăpâneşte toată zidirea cu razele iubirii, ia chip de rob ca să înalţe pe cel căzut ? Cum Cel Care petrece întru slavă în înălţimi Se pogoară să ridice pe omul smerit ? Cum vine să rabde ocara Crucii Cel înălţat pe treptele laudelor îngereşti ? Cum Înţelepciunea nepătrunsă Se coboară la măsura înţelegerii omeneşti ? Cum în pântecele peşterii este adăpostit Cel Ce a eliberat pe Iona din pântecele chitului ? Cum a luat trup omenesc Cel Ce nu poate fi contemplat de privirea gândului ? Cum Cel Ce este Revărsarea a toată bogăţia a sărăcit pentru omul nemulţumitor ? Cum Cel înconjurat de slavă vine să Se aşeze smerit într-un loc neprimitor ? Cum Cel mai presus de lume uneşte cerul şi pământul cu puterea Sa negrăită ? Cum Cel Ce luminează cerurile Se pogoară la noi să caute oaia cea pierdută ? Cum Cel Ce este Lumină neapusă Se îmbracă cu trupul nostru întunecat ? Cum Cel curat de orice patimă vine să locuiască laolaltă cu cel îmbolnăvit de păcat ? Cum Cel Ce stăpâneşte tot pământul abia este primit într-un loc smerit ? Cum regele Irod cu mânie întâmpină pe Împăratul Cel mărit ? Cum Te odihneşti pe pământ, dormind în iesle ca un prunc nevinovat ? Cum eşti înfăşat în scutece, Cel Ce de lumina laudelor îngerilor eşti îmbrăcat ? Astăzi ne străluceşte lumină mare, căci Cel necuprins este încăput de pământ, Cel Ce stăpâneşte veacurile Se supune timpului şi la vremea rânduită plineşte al Său legământ. Pământul îşi deschide braţele să primească pe Cel pe Care cerurile nu pot să-L cuprindă, Şi pe Cel înfricoşător şi neapropiat îngerilor, omul muritor şi stricăcios poate să-L atingă. În locul palatului slavei Cel smerit binevoieşte să primească peştera cea sărăcăcioasă, Şi Cel Ce a zidit cu mâna Sa toată lumea este îmbrăţişat de Maica Sa Cea cu totul luminoasă.
Cel Ce ţine cu cuvântul înţelepciunii Sale toată făptura vine să fie purtat de mâini omeneşti, Şi toată rânduiala firii noastre urmează Cel Ce este mai presus de toate puterile cereşti. Ca un Prunc nevinovat Se arată Cel Ce este Covârşirea a toată înţelepciunea, Şi asupra tuturor celor necăjiţi care-L caută Îşi revarsă fără măsură toată iubirea. Cel nevăzut de chipul omenesc Se înfăţişează nouă în chipul omului neputincios, Şi Cel nevăzut de îngerii este acum contemplat de om cu gândul luminos. Cel Ce cuprinde toate în braţele iubirii Sale, fiind de zidirea Sa necuprins, Ia trup omenesc ca de pereţii peşterii să fie îmbrăţişat şi de mâinile Fecioarei atins. Şi încă Se pogoară şi în peştera inimii bântuite de vântul ispitelor, Şi cu focul iubirii Sale alungă norul cel otrăvitor al gândurilor. Prin Ce taină Se naşte în inimi cel Ce stă pe scaunul cel înalt al cerului ? Cum într-un loc atât de mic şi smerit să Se odihnească Cuvântul Adevărului ?
Acesta vine pe puntea iubirii dumnezeieşti şi deschide uşa inimii, Dar după ce mai înainte L-am strigat, dorind împărtăşirea nemuririi. Pe aceeaşi rază a iubirii S-a pogorât din cer Cel Neînţeles, S-a aşezat în pântecele Fecioarei şi S-a arătat în chip omenesc. Asemenea nouă S-a făcut Cel Nevăzut, făcând primul pas al iubirii, Ca şi noi să ne apropiem de El şi să ne facem făclii ale înţelepciunii. Glasul smerit al inimii l-a auzit din ceruri şi a cercetat necazul omenirii, Şi din prea multa milostivire, S-a pogorât ca Însuşi să ne aducă darul mântuirii. Pruncul Însuşi ne este adus ca dar, din Care să ne împărtăşim cu bucurie, Făcându-ne părtaşi la slava cerească pe a ne-o descoperă pentru a noastră mântuire. O, minune ! Cum se pogoară un Prunc smerit pe raza iubirii dumnezeieşti ? Cum vine să dezlege blestemul nostru Cel slăvit de toate glasurile îngereşti ? Prin noaptea minţii mele cu puterea Ta fă să răsară Stăpâne, steaua înţelepciunii, Care să mă povăţuiască în peştera inimii unde se descoperă tainele iubirii, Şi cu ochii gândului să contemplu pe Pruncul Hristos Ce străluceşte negrăit, Căci a venit să lumineze chipul omului, întunecat de al său păcat cumplit.
În ieslea necuvântătoarelor S-a culcat Cel Ce cu cuvântul puterii Sale sprijineşte toată zidirea, În încăperea smerită a peşterii a binevoit să Se sălăşluiască Cel Ce umple toate cu lumina. Cum se lasă mângâiat Cel Ce cu razele iubirii Sale mângâie negrăit toată zidirea ? Cum din pântece fecioresc a ieşit Cel Care a zidit cu înţelepciune, ca pe o casă, toată lumea ? Cu trup omenesc Se îmbracă Cel Ce a acoperit pământul cu veşmânt de lumină, Şi firea noastră stricată prin păcat a înnoit-o, împodobindu-o cu a milostivirii cunună. Cum în braţele Fecioarei Se lasă purtat Cel Ce în mâinile Sale ţine toată făptura ? Cum Se lasă înconjurat de razele iubirii oamenilor Cel Ce înconjoară cu gândul toată zidirea ? Pântecele Fecioarei S-a arătat cer din care a ieşit Împăratul tuturor,
Aşezându-se pe pământ ca un pom ce va hrăni pe toţi în chip înţelegător. Cum ca într-un leagăn ai stat în pântece Hristoase-Dumnezeule, Tu, Cel ce mişti toată făptura ? Şi cum ai ieşit, păzind nevătămată pe Cea pe Care ai binevoit să O arăţi Sălaş a toată lumina ? În scutece ai fost înfăşat Stăpâne, Cel Ce ai legat toată zidirea cu legătura iubirii, Firea omenească cea smerită ai luat-o ca să ne dezlegi pe noi de blestemul pătimirii. Îngerii s-au grăbit să vadă pe Împăratul tuturor cum a luat chipul omului smerit, Şi s-au înfricoşat văzând pe Cel Neapropiat cum pentru zidirea Sa S-a jertfit. Cu cântări să însoţim şi noi pe îngeri care merg să contemple Izvorul luminii, Şi harfele inimilor atinse de mâinile gândurilor să descopere imnul iubirii. Cel Necuprins Se lasă îmbrăţişat de gândurile neputincioase ale făpturii de mâna Sa zidite, Şi Pruncul Cel smerit nu plânge când braţele omeneşti Îl poartă cu iubire şoptindu-i cuvinte mărite.
Din pântecele fecioresc cel curat a ieşit Cel Ce luminează toată făptura, Şi în pântecele peşterii întunecate a venit, ca să ridice din păcat toată zidirea. Pământul se bucură purtând în braţele sale cu dragoste pe Cel Necuprins, Care nu se dă în lături când de gândurile şi mâinile omeneşti este atins. Cel Ce a strălucit din Tatăl mai înainte de veci a luminat tot pământul cu venirea Sa, Şi a orbit toată patima omenească, scotând din întuneric pe omul căzut în prăpastia rea. Nu în palat împărătesc S-a născut Cel Ce este slujit de mii şi mii de îngeri dulce glăsuitori, Nu întru slavă Şi-a anunţat venirea Cel Ce covârşeşte toată făptura cu nepătrunsele-I luminări. Ci în cel mai smerit loc S-a aşezat, prefigurând punerea în mormânt pentru a noastră mântuire,
În pântecele peşterii S-a născut Cel Ce Se va pogorî în pântecele iadului ca să învieze pe cei aflaţi în osândire. Steaua alerga pe cer, povăţuind pe magi spre cerul îneţelegător al peşterii unde strălucea Soarele dreptăţii, Raza Duhului Sfânt arat-o, Stăpâne, şi pe cerul întunecat al inimii mele, ca să văd chipul luminat al Vieţii. Glasurile îngereşti se unesc cu cele ale păstorilor vestind unirea cerului cu pământul, Pe care a împlinit-o Cuvântul, Cel Ce cu legătura iubirii a desăvârşit tot legământul. Pruncii cei ucişi de Irod au fost aduşi ca jertfă Tatălui pentru dăruirea către lume a Pruncului dumnezeiesc, Însă, în cetele Sfinţilor au fost număraţi, cei ce au plătit datoria ca prin Hristos să se sfinţească neamul omenesc.
Cu tânguire şi cu veşmânt de doliu s-a îmbrăcat Betleemul văzând stinse făcliile nădejdii sale, Maicile plâng fără să fie mângâiateşi lacrimile durerii izvorăsc din inimile pline de întristare. Cum cei nevinovaţi să fie jertfiţi pe rugul mâniei lui Irod cel înnebunit de dorinţa puterii ? Cum rodul pântecelui să fie tăiat sub ochii noştri, înfingându-se în inimile noastre sabia durerii ? Cum cei ce abia au văzut răsăritul vieţii merg mai înainte de noi pe porţile morţii ? Cum aceştia sunt răpiţi de pe pământ mai înainte de a vedea pe Soarele dreptăţii ? Astfel se tânguiesc mamele necăjite, tulburate de valurile mâniei lui Irod, ce s-a coborât în rândul fiarelor, Astfel îşi poartă glasurile nemângâiate pe marea vieţii maicile cele lipsite de iubirea pruncilor. Împăratul Hristos Se întristează, însă Însuşi va pune în sfeşnicul bucuriei stelele jertfite, Care strălucesc pe bolta Bisericii şi cu gândurile lor nevinovate ne îndeamnă spre cele smerite.
Pruncii vor fi aşezaţi în cetele Sfinţilor ca nişte mucenici ce au stat ca zid înconjurând Pruncul dumnezeiesc, Care strălucea în chip de negrăit şi cu razele frumuseţii Sale cerceta orice gând urcat pe scara sfinţită de Duhul ceresc. Nu pe pat S-a odihnit Pruncul ceresc, ci în ieslea necuvântătoarelor ca să dezlege necuvântarea noastră, Cel Ce Se odihneşte pe norii cerului vine acum să doarmă pe pământul neprimitor şi se acoperă cu firea neputincioasă. De Fecioară este hrănit cu lapte Cel Ce hrăneşte inimile noastre cu toată iubirea, Magii mişcaţi de gândul Cuvântului vin să se închine Celui închinat de toată făptura. În haina sărăcăcioasă şi întunecată de păcat a firii omeneşti S-a îmbrăcat Cel Ce Se îmbracă cu lumina, Şi cu cinste a împodobit chipul căzut, ridicându-l din groapa osândei şi dăruindu-i toată iubirea, Inima stearpă a omului a venit s-o arate roditoare, cultivând în pământul ei gândurile bune, Şi pildă de dragoste spre om a arătat îngerilor Cel Ce pătimeşte pentru făpturile lipsite de iubire. Cum Fecioara, Muntele cel negrăit a intrat în peştera cea mică să nască pe Cel Preaînalt ? Şi cum în inima omenească ce s-a făcut peşteră de tâlhari intră Împăratul Cel Prealuminat ? Împreună cu robii ai fost numărat Tu, Cel Ce numeri toată făptura, Şi la neputinţa gândului omenesc Te-ai coborât, Cel Ce luminezi toată zidirea. În peştera întunecată a acestei lumi a binevoit să Se pogoare Cuvântul, Şi steaua înţelepciunii a povăţuit mintea neştuitoare spre sălaşul unde Se născuse Prunc. Din sânurile Tatălui nu Te-ai depărtat şi în braţele fecioreşti ai venit să fi purtat, Vino şi pe razele rugăciunii noastre, ca să şezi pe tronul inimii ca un Împărat. În Cămara tuturor darurilor ai vieţuit Hristoase, Cel Ce ai zidit lăcaşurile cereşti, Şi de mirul sfinţeniei Tale ai umplut-O pe Cea mai presus de cetele îngereşti. Daruri omeneşti ai luat Tu, Cel Ce dăruieşti tuturor cele spre mântuire, Cu gândurile Tale dumnezeieşti bate şi la uşa inimii mele închise de împietrire. Bucură-Te, Prunc preastrălucit, care ai binevoit să ne răsari lumina mântuirii, Jertfa cea nevinovată care se aduce spre hrană binecuvântată lumii, Adânc al smereniei nepătruns de gândurile minţii omeneşti,
Darul cel negrăit ce Însuţi ai binevoit să Te aduci celor pământeşti, Icoană a laudelor îngereşti, ţesută din cuvintele bucuriei, Dezlegarea întristării oamenilor căzuţi din darul veşniciei, Smerenie ce a nimicit toată puterea şarpelui celui înţelegător, Ridicarea din nou la curăţia vieţuirii a omului pătimitor. Acoperământul slavei cel ce a îmbrăcat inimile noastre întunecate, Soarele darurilor a cărui strălucire iubitoare le-a arătat pe toate luminate, Răsăritul mai înainte de răsărit ce a sfinţit inimile cu lumina neapusă, Piatra ce a răsărit în peşteră spre a sfărâma a vrăjmaşului mânie neajunsă Pom al darurilor ce ai binevoit să fi sădit în pământul nelucrat, Izvor al înţelepciunii ce pântecele pământesc al fecioarei spre rodire ai udat. Comoara tainelor care se lasă deschisă de gândurile inimii smerite, Oglinda proorocilor în care se privesc cele de mintea omenească nevăzute, Soarele înţelepciunii care ai binevoit să povăţuieşti turma cea rătăcită, Făclia nevăzută a magilor, al cărei glas răsunând în inimi, i-a îndreptat spre peştera sfinţită, Bucuria Betleemului care ţine la sânurile Sale ca o maică şi leagănă pe Cel Ce l-a zidit, Lumina ce stăpâneşte tronurile slavei ce nouă te-ai arătat în chip smerit de Prunc.
Praznicul Naşterii Domnului să mai aprindă încă o scânteie a înţelegerii dumnezeieşti în peştera inimii noastre, gătite spre sălăşluirea Celui Ce cu venirea Sa face să strălucească lumina ce depăşeşte hotarele minţii omeneşti. Cu gândul strălucind asemenea unei stele a înţelepciunii cereşti, să alergăm spre peştera inimii, ca în oglinda acesteia să privim cele neprivite, să auzim cele negrăite, să atingem cele neatinse, mărturisind cu glas covârşit de bucurie: Astăzi, Hristos S-a născut spre mântuirea lumii şi nu încetează a înnoi inimile celor care sub curgerile timpului aşteaptă naşterea într-o treaptă mai înaltă a simţirii şi vederii duhovniceşti
.NAŞTEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS- IZVOR AL BUCURIEI CE LUMINEAZĂ PEŞTERA INIMILOR SMERITE ŞI ÎMPODOBITE CU GÂNDURI IUBITOARE CA NIŞTE SCÂNTEI ALE ÎNŢELEPCIUNII
Tropar la Naşterea Domnului
[Troparul- ar trebui să fie icoana Naşterii Domnului transpusă în cuvinte sfinţite de lumina Duhului Sfânt] Fecioara se face pod al împăcării, pe care Se pogoară astăzi Cel Ce este Pacea necuprinsă, În peşteră răsare în chip smerit de Prunc Cel Ce este îmbrăcat în lumină negrăită, Magii cu daruri Îl întâmpină pe Dătătorul a toată cunoştinţa înţelepciunii, Iar păstorii cu inimi smerite sărută pe Cel Ce este Desăvârşirea neajunsă a iubirii. Îngerii dănţuiesc vestind pe Cuvântul Ce S-a scris în Cartea nedeschisă ca Plinitorul mântuirii, Prin Acesta s-a dezlegat blestemul nostru, din Fecioară nenuntită răsărind Rodul nepătimirii. Şi toate veacurile se umplu de lumină apropiindu-se de Pruncul născător al nemuririi. Condac Comoara cerului s-a deschis ca să ne dăruiască nouă Lumina cea mai înainte de veci, Spre a risipi tot întunericul necredinţei care acoperea pe cei ce prin păcat erau cu sufletul morţi, Din Fecioara Ce S-a făcut Altar al Treimii răsare astăzi Soarele negrăit al înţelepciunii Magii şi păstorii în peştera smerită sunt luminaţi de Acesta spre înţelegerea tainelor Dumnezeirii Îngerii dăruiesc glasuri de bucurie pământului, care se uimeşte văzând pe Cel veşnic îmbrăcat în trupul muritorilor, Şi toţi oamenii sunt chemaţi să contemple taina şi să laude neîncetat pe Dătătorul tuturor îndurărilor. Îngerii aleargă să vadă chipul Pruncului dumnezeiesc ce Se pogoară pe pământ, Oamenii gătiţi cu vălul împodobitor al inimii iubitoare merg să întâmpine pe Cuvânt, Cel mai înainte de veci din Tatăl Îşi descoperă chipul înaintea privirii pământului, Şi braţele cerurilor se deschid să slobozească pe Plinitorul aşteptat al legământului. Cel Ce a zidit cu mâna Sa pământul vine să locuiască întrânsul ca un Rob smerit, Cel luminat de slava cea veşnică vine în întunericul necredinţei să ridice pe cel căzut. Cel mai înainte de veci Se naşte pe pământ ca Prunc, ca să înalţe pe omul muritor, Cel Ce este Făclia a toată înţelepciunea vine să lumineze pe cel cu gând pătimitor. Cu daruri este întâmpinat Cel Ce însuşi S-a adus ca dar pentru toată făptura, Acesta a venit ca să ne împărtăşim de bunătatea Lui, înfrumuseţând toată făptura. Iar iubirea Sa e răsplătită de cei ce Îl primesc în braţele inimii lor curate, Pe Cel necuprins nici de gând, care în neamul nostru a adus daruri luminate. Peştera se deschide să primească pe Cel Ce locuieşte în palatul slavei negrăite de cuvânt, Pântecele Fecioarei se face prestol de heruvimi ca să odihnească pe Plinitorul legământului sfânt. Magii aduc daruri Celui prin Care le-a răsărit lumina cunoştiinţei mântuitoare, Păstorii, inimi smerite aşează înaintea Celui Ce S-a culcat în ieslea celor necuvântătoare, Îngerii coboară pe pământ laude minunate şi nemaiauzite de omul muritor Pământul deschide urechea, ca să audă mai bine cele vestite despre Pruncul mântuitor. Fecioara Se luminează şi mai mult cu gânduri dumnezeieşti, neştiind cum să îmbrăţişeze taina nepătrunsă, Şi în odihna minţii Sale, aşterne cugete pe care le jertfeşte Celui Ce o umbreşte cu lumina necuprinsă. Cum port în braţele Mele pe Cel Ce M-a purtat cu gândul în cămările cereşti ? Cum cu lapte hrănesc Eu, fiind Fecioară, pe Cel Ce M-a hrănit cu înţelegeri netrupeşti ? Cum din pântecele Meu smerit a ieşit ca dintr-un palat Cel Ce înfrumuseţează cerurile ? Cum în Mine a binevoit să Se odihnească cu somn de prunc Cel Ce-mi asculta toate dorurile ? Cum pântecele fecioresc fără de sămânţă l-a arătat pământ roditor spre mântuire ? Cum Cel ce face să se mişte toată făptura trimitând razele iubirii Sale a primit viaţă întru mine ? Cum Cel mai înainte de veci Care Însuşi m-a zidit apoi pe Mine ia acum chip de Prunc ? Cum Cel Ce este mai înainte de mine, sub veacul acesta este mai tânăr decât Mine- omul zidit ? Cum Cel Ce Se odihneşte întru cântările îngereşti vine în pământul nostru tulburat ? Cum cu chip de rob Se arată ca să slujească tuturor Cel Ce peste toţi este Împărat ? Cum pe scara iubirii de oameni S-a pogorât Cel Care în chip nevăzut păşeşte în ceruri ? Cum Cel Ce în cămara inimii prin rugăciune Mi-a vorbit, vine să arate lămurit tainicele adevăruri? Cum Cel Ce face să domnească pacea în cer, vine să plinească testamentul împăcării ? Cum fără durere am născut pe Cel Care întru desfătare mi-a descoperit tainele luminării ? Cum Focul Ce ardea în inima mea a binevoit să-mi sfinţească pântecele stricat de Eva prin gustarea fructului neascultării ? Cum în pământul pântecelui meu fecioresc Însuşi S-a aşezat Rodul cel preadulce şi mântuitor al împăcării ? Cum Cuvântul Ce S-a scris în inima mea ca într-o carte, hrănindu-mi înţelegerea, se face trup să hrănească pe cei neputincioşi ? Cum Cel Ce M-a umplut de binecuvântarea părintească pentru iubirea de oameni vine să dezlege blestemul celor necredincioşi ? Cum râurile se întorc înfricoşându-se de vederea Izvorului înţelepciunii care binecuvântează toată făptura ? Cum inima peşterii bate, nesuferind slava smerită a Celui Ce covârşeşte toată înţelegerea minţii cu lumina ? Cum magii vin să aducă daruri Celui Ce Se bucură de vederea dănţuirilor îngereşti, aduse ca jertfă curată ? Cum glasurile păstorilor se înalţă să aducă laudă, primită de Cel Ce luminează înţelegerea îngerilor cu lumina-I necreată ? Cum cu venirea Sa a pogorât raiul pe pământul cel legat cu blestemul lui Adam ? Cum în Mine a înflorit Cel Căruia îngerii îi aduc nectarul cântărilor la al Duhului liman ? Cum din neamul omenesc a ieşit Cel Ce din sânurile Tatălui a răsărit mai înainte de veci ? Cum Cel Ce este Braţul puterii părinteşti a venit să aşeze adevărul în pământul celor nedrepţi ? Cum astăzi nasc pe Cel mai presus de vederea omenească, acoperit cu haina smereniei ? Cum cu lapte hrănesc acum pe Cel Ce M-a hrănit cu mană îngerească în lumina vedeniei ? Cum cu mâna Mea înfăş în scutece pe Cel Ce a dezlegat ocara aşezată asupra mea ? Cum Acesta m-a ajutat să zdrobesc capul şarpelui, slobozind pe Eva din robia cea rea ? Cum îmbrăţişez pe Cel necuprins pe care nu L-am îmbrăţişat cu toată cuprinderea gândului ? Cum văd cu ochii trupeşti pe Cel a Cărui icoană am contemplat-o în oglinda sufletului ? Cum Fiule şi Dumnezeul Meu, Te-ai născut pe pământ, ca să naşti în veşncie pe omul căzut ? Cum Fecioară fiind, M-ai arătat mai presus de maicile pământeşti şi mai presus de al fecioartelor gând ? Cum ieşind dintru Mine, ca dintr-o cămară de nuntă, M-ai arătat neatinsă ? Cum porţile fecioriei n-ai deschis cu înţelepciunea Ta cea necuprinsă ? Cum Izvorule al înţelepciunii, în Mine ai izvorât, şi curgerile năvălind, M-ai păzit nevătămată ? Cum Cel Ce eşti Curăţia neajunsă de îngeri, M-ai păstrat cu totul nestricată ? Cum Soare cel mai presus de soare, M-ai luminat cu cunoştinţa cerească cea nepătrunsă ? Cum ai făcut scară în inima mea şi mi-ai ridicat gândul la taina înţelepciunii cea ajunsă ? Cum mânia lui Irod ai ruşinat şi jertfă preacurată ai trimis înaintea Ta pe pruncii nevinovaţi ? Cum ai aprins în tot pământul făclia înţelepciunii şi pe păstori i-ai arătat slujitori luminaţi ? Cel Ce revarsă râuri de bucurie în inimile în care s-au săpat şanţurile rugăciunii, Vine să sădească pe pământ pomii darurilor din care se vor hrăni fiii mântuirii, Cel vechi de zile ia trup de prunc, înnoind firea omenească stricat de păcat, Cu smerenia Sa zdrobeşte capul şarpelui ca un Mântuitor Împărat. Cele nepovestite de graiul omenesc acum se petrec în peştera binecuvântată, Cele mai presus de înţeles împodobesc pământul cu a lor slavă minunată, Cuvântul a luat trup din Fecioara Preacurată în Care ca într-o carte s-a aşternut cuvântul buneivestiri, Blestemul nostru s-a dezlegat de mâna Celui Ce a sfărâmat porţile iadului, vestind darul veşnicei mântuiri. În peşteră a binevoit să răsară Cel Ce în mormânt a apus, ca să dezlege legăturile morţii, În scutece a fost înfăşat Cel Ce cu giulgiuri a fost îmbrăcat de ucenicii slujitori ai Vieţii. În chip smerit S-a arătat pe pământ Mântuitorul, ca în chip smerit să apună, Dând adevărată pildă de jertfă şi smerenie pentru a Sa făptură. Cu robii a fost socotit, Cel Ce numără toată făptura şi îi dă nume,
Cu veşmâtul smerit al trupului S-a acoperit Cel mai presus de omeneasca fire. Iubirea de oameni neînţeleasă L-a făcut pe Dătătorul înţelegerii să Se pogoare, Şi celor căzuţi în întunericul necredinţei le-a dăruit dumnezeiasca luminare. Cuvântul de care se cutremură toată zidirea S-a îmbrăcat cu tăcerea pruncului, Şi Soarele cel mai înainte de soare a trimis o stea ca să povăţuiască magii ca un glas al gândului. Închinare de la robi a primit Cel Căruia toţi îngerii I se închină în chip smerit, Însuşi făcându-se Slujitor al celor pentru care din slava Sa S-a pogorât. Cu smerenie, Tu, Soarele dreptăţii ai binevoit a fi vestit de o stea, Care urmând porunca Ta dumnezeiască a însoţit pe magi pe calea grea. Daruri ai primit din mâinile celor pe care cu mâna Ta i-ai zidit, Şi cu lumina cunoştinţei Tale pe cei iubitori i-ai răsplătit. De mâini omeneşti ai binevoit să fi purtat Cel Ce pe toţi îi porţi în gândul Tău dumnezeiesc, De dragostea robilor smeriţi nu Te-ai lepădat, ci ai odihnit inimile celor ce Te cinstesc. Cum Te-ai lăsat contemplat de privirea oamenilor, Cel Ce eşti Lumina neprivită de cetele îngereşti ? Cum Te-ai lăsat atins de mâinile muritorilor Cel Ce eşti preacurat şi neapropiat de slujitorii cereşti ? Cum nu Te-ai scârbit de omul întinat de păcat, ci ai venit cu mâna Ta să-l ridici ? Cum din cei lepădaţi în groapa întunericului ai făcut să răsară Sfinţi ? Cum cu cinste îngerească ai încununat pe cei robiţi de păcat ? Cum Însuţi Te-ai descoperit celor ce zăceau pe pământul întunecat ? Cum Cel nevăzut S-a arătat oamenilor în trup smerit ? Cum de slava Sa S-a lepădat cât a vieţuit pe pământ ? Cerul şi pământul se îmbrăţişează, pecetluind împăcarea cea dorită, Oamenii sunt reaşezaţi în vrednicia îngerească, cea prin păcat pierdută.
Glasurile inimilor să înălţăm, spre a ne uni cu ale îngerilor vestiri, Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, Plinitorul adevăratei iubiri. Cerul sărută pământul cu bucurie, pecetluind ziua împăcării, Căci în chip de Prunc ni se arată Dătătorul neschimbat al luminării. Să ne alăturăm cântărilor îngereşti, adăpându-ne din izvorul bucuriei, Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, Celui Ce ne-a deschis porţile veşniciei. Îngerul Marelui sfat S-a arătat pe pământ şi heruvimul ascultarea sa a părăsit, Căci Hristos-Rodul ascultării Fecioarei- a venit să dezlege pe cel necăjit. Adam a scăpat din chinul neascultării prin Cel Ce S-a ostenit întru ascultarea desăvârşită, Şi suspinurile Evei s-au potolit prin tânguirea Celei Ce Şi-a văzut comoara Vieţii răstignită. Rănile neascultării noastre au fost vindecate cu untdelemnul milostivirii Fiului, Şi patimile cele ce ne ţineau în întunericul necunoştinţei fost-au tăiate de sabia Cuvântului. Cel nepătruns a binevoit să Se descopere, Însuşi luminând ochii inimilor orbiţi de păcat, Şi pe cel ce rătăcea prin deşertul patimilor Însuşi ca pe Adam în rai L-a strigat.
Prin tăcerea Sa Pruncul dumnezeiesc ne-a chemat să-L contemplăm în peştera inimii, Alungând tot întunericul tulburării şi povăţuindu-ne gândul spre sălaşul luminii. Cel mai înainte de veci a binevoit să Se nască în inimile cele sărăcite de păcat, Şi Însuşi a pus cu mâna Sa daruri spre a înfrumuseţa chipul omului întunecat. În scutec ai fost înfăşat Cel Ce legăturile păcatelor mele ai dezlegat, În ieslea necuvântătoarelor Te-ai culcat, ca să mă trezeşti pe mine din păcat. Cu mânie de Irod ai fost întâmpinat, Cel Ce cu slavă de îngeri eşti înconjurat, Cele cereşti le-ai făcut să se arate pe pământ şi cu darurile Tale m-ai luminat. Întristarea Evei ai dezlegat, născându-Te ca prunc pe pământ şi de bucurie toate le-ai umplut, În adâncul peşterii ai binevoit să stai ca şi adâncurilor iadului legământul Tău să le faci cunoscut. Şi să ridici din adâncul păcatului pe cei căzuţi acolo prin a lor neascultare,
Cu mâna Ta ridică-mă şi pe mine din patimi, dăruindu-mi dumnezeiasca binecuvântare. Cum Cel mai înalt decât toate se arată în chip smerit de prunc ? Cum Cel Ce are ca sălaş cerurile vine să locuiască pe pământ ? Cum Cel necuprins de minte omenească se arată asemenea nouă ? Cum Cel Ce covârşeşte focul serafimilor ne aduce cereasca rouă ? Cum Cel Ce e Izvorul a toată binecuvântare vine să dezlege blestemul omenirii ? Cum Soarele cel mai înainte de soare vine să ne covârşească cu razele iubirii ? Cum Cel slujit de îngeri vine să slujească celor căzuţi din luminare ? Cum Cel neîncăput în ceruri este cuprins de pământul strâmtorat de îngustare ? Cum Cel Preaînalt Se pogoară pe pământul întunecat, strălucindu-ne a smereniei lumină ? Cum Cel slăvit neîncetat de puterile cereşti vine în tăcerea peşterii în mare taină ? Cum Cel Ce stăpâneşte toată zidirea cu razele iubirii, ia chip de rob ca să înalţe pe cel căzut ? Cum Cel Care petrece întru slavă în înălţimi Se pogoară să ridice pe omul smerit ? Cum vine să rabde ocara Crucii Cel înălţat pe treptele laudelor îngereşti ? Cum Înţelepciunea nepătrunsă Se coboară la măsura înţelegerii omeneşti ? Cum în pântecele peşterii este adăpostit Cel Ce a eliberat pe Iona din pântecele chitului ? Cum a luat trup omenesc Cel Ce nu poate fi contemplat de privirea gândului ? Cum Cel Ce este Revărsarea a toată bogăţia a sărăcit pentru omul nemulţumitor ? Cum Cel înconjurat de slavă vine să Se aşeze smerit într-un loc neprimitor ? Cum Cel mai presus de lume uneşte cerul şi pământul cu puterea Sa negrăită ? Cum Cel Ce luminează cerurile Se pogoară la noi să caute oaia cea pierdută ? Cum Cel Ce este Lumină neapusă Se îmbracă cu trupul nostru întunecat ? Cum Cel curat de orice patimă vine să locuiască laolaltă cu cel îmbolnăvit de păcat ? Cum Cel Ce stăpâneşte tot pământul abia este primit într-un loc smerit ? Cum regele Irod cu mânie întâmpină pe Împăratul Cel mărit ? Cum Te odihneşti pe pământ, dormind în iesle ca un prunc nevinovat ? Cum eşti înfăşat în scutece, Cel Ce de lumina laudelor îngerilor eşti îmbrăcat ? Astăzi ne străluceşte lumină mare, căci Cel necuprins este încăput de pământ, Cel Ce stăpâneşte veacurile Se supune timpului şi la vremea rânduită plineşte al Său legământ. Pământul îşi deschide braţele să primească pe Cel pe Care cerurile nu pot să-L cuprindă, Şi pe Cel înfricoşător şi neapropiat îngerilor, omul muritor şi stricăcios poate să-L atingă. În locul palatului slavei Cel smerit binevoieşte să primească peştera cea sărăcăcioasă, Şi Cel Ce a zidit cu mâna Sa toată lumea este îmbrăţişat de Maica Sa Cea cu totul luminoasă.
Cel Ce ţine cu cuvântul înţelepciunii Sale toată făptura vine să fie purtat de mâini omeneşti, Şi toată rânduiala firii noastre urmează Cel Ce este mai presus de toate puterile cereşti. Ca un Prunc nevinovat Se arată Cel Ce este Covârşirea a toată înţelepciunea, Şi asupra tuturor celor necăjiţi care-L caută Îşi revarsă fără măsură toată iubirea. Cel nevăzut de chipul omenesc Se înfăţişează nouă în chipul omului neputincios, Şi Cel nevăzut de îngerii este acum contemplat de om cu gândul luminos. Cel Ce cuprinde toate în braţele iubirii Sale, fiind de zidirea Sa necuprins, Ia trup omenesc ca de pereţii peşterii să fie îmbrăţişat şi de mâinile Fecioarei atins. Şi încă Se pogoară şi în peştera inimii bântuite de vântul ispitelor, Şi cu focul iubirii Sale alungă norul cel otrăvitor al gândurilor. Prin Ce taină Se naşte în inimi cel Ce stă pe scaunul cel înalt al cerului ? Cum într-un loc atât de mic şi smerit să Se odihnească Cuvântul Adevărului ?
Acesta vine pe puntea iubirii dumnezeieşti şi deschide uşa inimii, Dar după ce mai înainte L-am strigat, dorind împărtăşirea nemuririi. Pe aceeaşi rază a iubirii S-a pogorât din cer Cel Neînţeles, S-a aşezat în pântecele Fecioarei şi S-a arătat în chip omenesc. Asemenea nouă S-a făcut Cel Nevăzut, făcând primul pas al iubirii, Ca şi noi să ne apropiem de El şi să ne facem făclii ale înţelepciunii. Glasul smerit al inimii l-a auzit din ceruri şi a cercetat necazul omenirii, Şi din prea multa milostivire, S-a pogorât ca Însuşi să ne aducă darul mântuirii. Pruncul Însuşi ne este adus ca dar, din Care să ne împărtăşim cu bucurie, Făcându-ne părtaşi la slava cerească pe a ne-o descoperă pentru a noastră mântuire. O, minune ! Cum se pogoară un Prunc smerit pe raza iubirii dumnezeieşti ? Cum vine să dezlege blestemul nostru Cel slăvit de toate glasurile îngereşti ? Prin noaptea minţii mele cu puterea Ta fă să răsară Stăpâne, steaua înţelepciunii, Care să mă povăţuiască în peştera inimii unde se descoperă tainele iubirii, Şi cu ochii gândului să contemplu pe Pruncul Hristos Ce străluceşte negrăit, Căci a venit să lumineze chipul omului, întunecat de al său păcat cumplit.
În ieslea necuvântătoarelor S-a culcat Cel Ce cu cuvântul puterii Sale sprijineşte toată zidirea, În încăperea smerită a peşterii a binevoit să Se sălăşluiască Cel Ce umple toate cu lumina. Cum se lasă mângâiat Cel Ce cu razele iubirii Sale mângâie negrăit toată zidirea ? Cum din pântece fecioresc a ieşit Cel Care a zidit cu înţelepciune, ca pe o casă, toată lumea ? Cu trup omenesc Se îmbracă Cel Ce a acoperit pământul cu veşmânt de lumină, Şi firea noastră stricată prin păcat a înnoit-o, împodobindu-o cu a milostivirii cunună. Cum în braţele Fecioarei Se lasă purtat Cel Ce în mâinile Sale ţine toată făptura ? Cum Se lasă înconjurat de razele iubirii oamenilor Cel Ce înconjoară cu gândul toată zidirea ? Pântecele Fecioarei S-a arătat cer din care a ieşit Împăratul tuturor,
Aşezându-se pe pământ ca un pom ce va hrăni pe toţi în chip înţelegător. Cum ca într-un leagăn ai stat în pântece Hristoase-Dumnezeule, Tu, Cel ce mişti toată făptura ? Şi cum ai ieşit, păzind nevătămată pe Cea pe Care ai binevoit să O arăţi Sălaş a toată lumina ? În scutece ai fost înfăşat Stăpâne, Cel Ce ai legat toată zidirea cu legătura iubirii, Firea omenească cea smerită ai luat-o ca să ne dezlegi pe noi de blestemul pătimirii. Îngerii s-au grăbit să vadă pe Împăratul tuturor cum a luat chipul omului smerit, Şi s-au înfricoşat văzând pe Cel Neapropiat cum pentru zidirea Sa S-a jertfit. Cu cântări să însoţim şi noi pe îngeri care merg să contemple Izvorul luminii, Şi harfele inimilor atinse de mâinile gândurilor să descopere imnul iubirii. Cel Necuprins Se lasă îmbrăţişat de gândurile neputincioase ale făpturii de mâna Sa zidite, Şi Pruncul Cel smerit nu plânge când braţele omeneşti Îl poartă cu iubire şoptindu-i cuvinte mărite.
Din pântecele fecioresc cel curat a ieşit Cel Ce luminează toată făptura, Şi în pântecele peşterii întunecate a venit, ca să ridice din păcat toată zidirea. Pământul se bucură purtând în braţele sale cu dragoste pe Cel Necuprins, Care nu se dă în lături când de gândurile şi mâinile omeneşti este atins. Cel Ce a strălucit din Tatăl mai înainte de veci a luminat tot pământul cu venirea Sa, Şi a orbit toată patima omenească, scotând din întuneric pe omul căzut în prăpastia rea. Nu în palat împărătesc S-a născut Cel Ce este slujit de mii şi mii de îngeri dulce glăsuitori, Nu întru slavă Şi-a anunţat venirea Cel Ce covârşeşte toată făptura cu nepătrunsele-I luminări. Ci în cel mai smerit loc S-a aşezat, prefigurând punerea în mormânt pentru a noastră mântuire,
În pântecele peşterii S-a născut Cel Ce Se va pogorî în pântecele iadului ca să învieze pe cei aflaţi în osândire. Steaua alerga pe cer, povăţuind pe magi spre cerul îneţelegător al peşterii unde strălucea Soarele dreptăţii, Raza Duhului Sfânt arat-o, Stăpâne, şi pe cerul întunecat al inimii mele, ca să văd chipul luminat al Vieţii. Glasurile îngereşti se unesc cu cele ale păstorilor vestind unirea cerului cu pământul, Pe care a împlinit-o Cuvântul, Cel Ce cu legătura iubirii a desăvârşit tot legământul. Pruncii cei ucişi de Irod au fost aduşi ca jertfă Tatălui pentru dăruirea către lume a Pruncului dumnezeiesc, Însă, în cetele Sfinţilor au fost număraţi, cei ce au plătit datoria ca prin Hristos să se sfinţească neamul omenesc.
Cu tânguire şi cu veşmânt de doliu s-a îmbrăcat Betleemul văzând stinse făcliile nădejdii sale, Maicile plâng fără să fie mângâiateşi lacrimile durerii izvorăsc din inimile pline de întristare. Cum cei nevinovaţi să fie jertfiţi pe rugul mâniei lui Irod cel înnebunit de dorinţa puterii ? Cum rodul pântecelui să fie tăiat sub ochii noştri, înfingându-se în inimile noastre sabia durerii ? Cum cei ce abia au văzut răsăritul vieţii merg mai înainte de noi pe porţile morţii ? Cum aceştia sunt răpiţi de pe pământ mai înainte de a vedea pe Soarele dreptăţii ? Astfel se tânguiesc mamele necăjite, tulburate de valurile mâniei lui Irod, ce s-a coborât în rândul fiarelor, Astfel îşi poartă glasurile nemângâiate pe marea vieţii maicile cele lipsite de iubirea pruncilor. Împăratul Hristos Se întristează, însă Însuşi va pune în sfeşnicul bucuriei stelele jertfite, Care strălucesc pe bolta Bisericii şi cu gândurile lor nevinovate ne îndeamnă spre cele smerite.
Pruncii vor fi aşezaţi în cetele Sfinţilor ca nişte mucenici ce au stat ca zid înconjurând Pruncul dumnezeiesc, Care strălucea în chip de negrăit şi cu razele frumuseţii Sale cerceta orice gând urcat pe scara sfinţită de Duhul ceresc. Nu pe pat S-a odihnit Pruncul ceresc, ci în ieslea necuvântătoarelor ca să dezlege necuvântarea noastră, Cel Ce Se odihneşte pe norii cerului vine acum să doarmă pe pământul neprimitor şi se acoperă cu firea neputincioasă. De Fecioară este hrănit cu lapte Cel Ce hrăneşte inimile noastre cu toată iubirea, Magii mişcaţi de gândul Cuvântului vin să se închine Celui închinat de toată făptura. În haina sărăcăcioasă şi întunecată de păcat a firii omeneşti S-a îmbrăcat Cel Ce Se îmbracă cu lumina, Şi cu cinste a împodobit chipul căzut, ridicându-l din groapa osândei şi dăruindu-i toată iubirea, Inima stearpă a omului a venit s-o arate roditoare, cultivând în pământul ei gândurile bune, Şi pildă de dragoste spre om a arătat îngerilor Cel Ce pătimeşte pentru făpturile lipsite de iubire. Cum Fecioara, Muntele cel negrăit a intrat în peştera cea mică să nască pe Cel Preaînalt ? Şi cum în inima omenească ce s-a făcut peşteră de tâlhari intră Împăratul Cel Prealuminat ? Împreună cu robii ai fost numărat Tu, Cel Ce numeri toată făptura, Şi la neputinţa gândului omenesc Te-ai coborât, Cel Ce luminezi toată zidirea. În peştera întunecată a acestei lumi a binevoit să Se pogoare Cuvântul, Şi steaua înţelepciunii a povăţuit mintea neştuitoare spre sălaşul unde Se născuse Prunc. Din sânurile Tatălui nu Te-ai depărtat şi în braţele fecioreşti ai venit să fi purtat, Vino şi pe razele rugăciunii noastre, ca să şezi pe tronul inimii ca un Împărat. În Cămara tuturor darurilor ai vieţuit Hristoase, Cel Ce ai zidit lăcaşurile cereşti, Şi de mirul sfinţeniei Tale ai umplut-O pe Cea mai presus de cetele îngereşti. Daruri omeneşti ai luat Tu, Cel Ce dăruieşti tuturor cele spre mântuire, Cu gândurile Tale dumnezeieşti bate şi la uşa inimii mele închise de împietrire. Bucură-Te, Prunc preastrălucit, care ai binevoit să ne răsari lumina mântuirii, Jertfa cea nevinovată care se aduce spre hrană binecuvântată lumii, Adânc al smereniei nepătruns de gândurile minţii omeneşti,
Darul cel negrăit ce Însuţi ai binevoit să Te aduci celor pământeşti, Icoană a laudelor îngereşti, ţesută din cuvintele bucuriei, Dezlegarea întristării oamenilor căzuţi din darul veşniciei, Smerenie ce a nimicit toată puterea şarpelui celui înţelegător, Ridicarea din nou la curăţia vieţuirii a omului pătimitor. Acoperământul slavei cel ce a îmbrăcat inimile noastre întunecate, Soarele darurilor a cărui strălucire iubitoare le-a arătat pe toate luminate, Răsăritul mai înainte de răsărit ce a sfinţit inimile cu lumina neapusă, Piatra ce a răsărit în peşteră spre a sfărâma a vrăjmaşului mânie neajunsă Pom al darurilor ce ai binevoit să fi sădit în pământul nelucrat, Izvor al înţelepciunii ce pântecele pământesc al fecioarei spre rodire ai udat. Comoara tainelor care se lasă deschisă de gândurile inimii smerite, Oglinda proorocilor în care se privesc cele de mintea omenească nevăzute, Soarele înţelepciunii care ai binevoit să povăţuieşti turma cea rătăcită, Făclia nevăzută a magilor, al cărei glas răsunând în inimi, i-a îndreptat spre peştera sfinţită, Bucuria Betleemului care ţine la sânurile Sale ca o maică şi leagănă pe Cel Ce l-a zidit, Lumina ce stăpâneşte tronurile slavei ce nouă te-ai arătat în chip smerit de Prunc.
