Şi S-a înălţat la ceruri şi șade de-a dreapta Tatălui.Şi iarăsi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Cea mai măreaţă persoană a vizitat pământul şi a plecat. Şi toate celelalte legate de Ea au fost miracole. Acest miracol s-a răspândit asupra întregii planete.
“Inaltarea lui Hristos cu trupul la cer si sederea Lui de-a dreapta Tatalui inseamna ridicarea Lui ca om la treapta de suprema cu eficacitate asupra celor ce cred. In aceasta sta puterea si slava suprema la care S-a urcat Hristos prin Inaltarea la cer. “Trupul domnesc“, ridicat nu numai la cer, ci “la cerul cerului“, “mai presus de toata autoritatea si stapanirea si de tot numele si demnitatea“, care e numit de Isaia “muntele lui Dumnezeu si casa lui Dumnezeu asezata pe varful tuturor muntilor“, salasluieste in acelasi timp in intimitatea cea mai profunda a celor ce cred si se face vadit in intimitatea celor ce s-au curatit de patimi, ca “loc” prin care si din care izvoraste toata puterea de sfintire si de indumnezeire a noastra. Aceasta paradoxala coincidenta intre tronul dumnezeiesc si intimitatea noastra se datoreste faptului ca insusi trupul omenesc al Domnului sade pe tronul dumnezeiesc.
Este miracolul niciodată repetat pe parcursul istoriei omenirii. Pentru crestinismul nostru cel încă de la inceput, asa cum a fost mentinut in Ortodoxie, Inaltarea trupului Domnului la cer e inaltarea noastra insasi, inaltarea din patimile noastre, in unitate cu El, inaltarea inceputa pentru noi prin inaltarea Domnului, dar avand sa se continue pana la desavarsirea ei. “De aceea ne bucuram, praznuind Invierea si Inaltarea si asezarea (in locul suprem) a firii noastre si inceputul invierii si al inaltarii tuturor celor ce cred“. Caci “de Invierea si de Inaltarea Mantuitorului nostru ne impartasim si ne vom impartasi toti“. Fara indoiala, intimitatea noastra, sau a Bisericii, in care Se afla salasluit Hristos dupa inaltare, nu este ea insasi “tronul” unde Se afla Tatal cu Fiul. Tatal cu Fiul sunt totdeauna deasupra intimitatii noastre, pentru ca sa poata veni in ea de acolo. Tatal cu Fiul “vin” prin Duhul Sfant in intimitatea noastra, sau vin intr-o masura tot mai mare, sau pot sa nu vina; nu inima noastra este ultimul loc de unde izvoraste prezenta Tatalui si a Fiului. Tronul dumnezeiesc e suprema treapta a existentei, treapta de suprema transcendenta, sau izvorul si fundamentul ultim si nesfarsit unde toate isi au inceputul si cauza. Dar acolo e si starea de suprema pnevmatizare a trupului Fiului, care coincide cu comuniunea deplina a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh. Starea de pnevmatizare este o prezenţă de adâncime şi înălţime spirituală care se descoperă, se face sensibilă, în grade diferite de intensitate, după puterea de sesizare spirituală sau de credinţă a omului care i se deschide lui Hristos. Şi prezenţa aceasta este simţită de omul care crede, ca o prezenţă personală a lui Hristos, dincolo de orice mijlocire corporală vizibilă.
Oamenii sunt ridicaţi în comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu cel personal şi infinit în puterea Sa spirituală. Sălăşluirea deplină a lui Hristos în oameni se face doar în inimile celor care iubesc pe Dumnezeu după ce s-au curăţat de egoismul pasiunilor. Ţinta finală a lucrării lui Iisus Hristos este victoria asupra morţii universale, ridicând creaţia din poziţia de slăbiciune extremă care produce despărţirea ei de Izvorul vieţii. Înălţarea Mântuitorului cu trupul la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui înseamnă ridicarea Sa ca om la treapta de eficacitate supremă asupra oamenilor care cred în El. Pe de alta parte “venirea” lui Hristos si a Tatalui de pe tronul Lor in intimitatea noastra, nu-i o mutare a Lor de la un loc la altul, ci numai patrunderea Lor, sau a supremului fundament si izvor al existentei, in noi, sau punerea noastra in legatura nemijlocita cu acest fundament viu sau izvor fara sfarsit al existentei, fara ca acest fundament viu si nesfarsit al existentei sa inceteze de a ramane deosebit de noi.
Inălţarea Domnului, biruitor, la ceruri, a fost la fel de miraculoasă ca şi coborârea Sa din ceruri. Născut în mod miraculos din Sfânta Fecioară şi din puterea lui Dumnezeu, El S-a înălţat în mod miraculos la ceruri, prin puterea Sa dumnezeiască, în faţa Sfintei Sale Maici şi a ucenicilor Lui. Inălţarea Sa a fost şi raţională, şi mărturisită. A fost logică, bazându-se pe cea mai înaltă raţiune - cea cerească; şi a fost întărită de martori oculari ce au trecut de bunăvoie prin suferinţe pentru mărturia lor.
Crestinismul rasaritean, punand atata accent pe prezenta lui Hristos si a Tatalui in fiinta intima a credinciosilor prin Duhul Sfant, afirma o eficienta nemasurata a Lor, sau a Sfintei Treimi, in credinciosi inca din viata aceasta, daca acestia se straduiesc pentru curatirea lor de pacatele si de patimile care ii inchid in ei insisi. Prin aceasta credinciosii sunt tinuti in unitate si condusi pe calea sfinteniei, dupa asemanarea sfinteniei trupului lui Hristos, a carui stare de pnevmatizare culminanta e o stare de iradiere a Duhului Sfant, aflat in deplinatatea Lui in acest trup desavarsit transparent”
Prin Inaltare, Iisus se departeaza, iese din lume. Si El nu dispare, nu se face nevazut ca inainte in timpul celor 40 de zile. De asemenea, El nu se indeparteaza in intindere, in lungime, ci se indeparteaza in inaltime. Iisus Se inalta “la cer”. El a voit ca ucenicii sa fie martori la Inaltarea Sa, a voit ca plecarea Lui din lume sa fie vazuta de oameni; de ucenici, pentru a cunoaste noi si intreaga lume, prin ei, ca El S-a inaltat la cer cu tot cu Trupul Lui transfigurat. Inaltarea ne arata ca iesirea Lui din lumea aceasta nu inseamna desintrupare. El nu Si-a parasit Trupul. Departandu-se de lume, Iisus a ramas Dumnezeu-Om, Dumnezeu intrupat. Dar Trupul Lui a devenit prin Inaltare atat de spiritual, incat S-a putut aseza cu Trupul in Slava Sfintei Treimi, la dreapta Tatalui, asa cum a petrecut pana la Intrupare.
Şi aşa Mesia şi Mântuitorul nostru, Unul şi Unicul, S-a ridicat la ceruri după ce coborâse ca vizitator. El S-a înălţat la împărăţia Sa de origine, veşnică şi nemuritoare, unde a pregătit câte un loc pentru cei din cealaltă împărăţie a Sa care II urmează, cei ce formează Biserica Sa de pe pământ.
Pe cand Se inalta, Iisus a binecuvantat. Si pe cand binecuvanta, un nor L-a luat pe El. Ne intrebam: pe cine a binecuvantat Iisus, numai pe Apostoli? Nu. El a binecuvantat pe toti oamenii, ca ei sa ajunga sa inteleaga Inaltarea si ca sa poata deveni vrednici de a se inalta. Hristos a murit pentru noi, Iisus a binecuvantat pamantul, a binecuvantat muntii, totul a binecuvantat, pentru ca oamenii sa le foloseasca pe toate sub binecuvantarea lui Dumnezeu. Nu sa le exploateze, nu sa se bata pentru ele. Nu. Ca sa le foloseasca pe toate sub binecuvantarea lui Dumnezeu, fiind toate darurile pe care Dumnezeu ni le-a daruit. Si pe cand binecuvanta Iisus, un nor L-a luat pe El. Norul care L-a cuprins este acelasi nor care s-a aratat si la Schimbarea la Fata. El reprezinta Slava lui Dumnezeu in care a fost primit si in care a inaltat natura noastra umana.
Ce reprezinta Trupul lui Hristos? Dupa cum Adam ne cuprindea in sine pe toti, ca stramos unic, si toti ne nastem in pacat, mostenind pacatul lui Adam, tot asa Iisus Hristos Dumnezeu-Om fiind, ne-a cuprins si ne-a mantuit in Sine pe toti, pentru a ne naste din nou in masura in care primim botezul Crucii Lui. Prin Intrupare, Iisus a luat natura umana neprihanita, fara de pacat, din Fecioara Maria, dar la Botez si-a impropriat de buna voie si natura noastra pacatoasa, ne-a luat pe toti in Sine, cu toate pacatele noastre, ca sa ne curete si sa ne mantuiasca. De aceeatoate evenimentele savarsite in Persoana Lui sau cu Persoana Lui se rasfrang asupra noastra, a tuturora. Intrand triumfal in Ierusalim, a anticipat ca toata omenirea va ajunge sa triumfe intampinandu-L Imparat. Dar Iisus a trecut apoi prin patimi, tot purtandu-ne pe toti in Sine. De aceea, chinul, batjocura, vrajmasia, pe care le-a suportat El, reprezinta calea de chin, de batjocura, de suferinta, de ura si vrajmasie prin care va trebui sa treaca omenirea istorica pentru a ajunge la mantuire si Inviere.
Cand Iisus S-a rugat in Ghetsimani spunand, “de este cu putinta” sa treaca de la El paharul suferintei, S-a rugat pentru noi. El stia ca de va fi scuipat, batut, judecat ticaloseste, rastignit, si noi vom fi. El vedea cu ochiul mintii veacurile ce vor urma, in care tot ce est mai sfant pe pamant va fi crucificat; vedea tradarile, macelurile, ereziile, faramitarea Bisericilor si toate celelalte. Ce au facut oamenii cu El, aceea vor face unii cu altii. In cuiele care au strapuns Trupul Lui trebuie sa vedem “cuiele” care strapung omenirea; Istoria este plina de sange, mai ales in secolul nostru considerat progresist. Noi ne scuipam, noi ne batem, noi ne rastignim, noi insinuam judecati. Te impusc pe tine ca pe un nimic, ca pe un vierme. Si pe un vierme il ocolesti. Vai de judecata asta umana. Te gandesti: ce-i cu lumea asta, a cui este ea? A lui Dumnezeu sau a lui satana? Deci, vedeti, Iisus s-a rugat ca sa nu ajungem aici. Totusi, El nu a putut inlatura suferinta si Crucea Sa, ca urmare crucea omenirii. Dar, chiar trecand prin Cruce, Iisus a inviat. Si noi, deci, vom invia! Istoria nu se incheie cu sangele care se varsa si nici cu musuroiul de pamant. Vom invia spre o viata noua si spirituala si fizica. Intr-acolo mergem prin Invierea Lui. Dar trebuie sa ne intrebam: la Inaltare ce s-a inaltat, cine s-a inaltat? Daca citit capitolul 17 de la Ioan, si cititi-l va rog, este ultima rugaciune a lui Iisus Hristos pentru Sine, pentru omenire, pentru Biserica. In toata Biblia nu exista o descoperire care sa ne apropie atat de mult de viata Sfintei Treimi si de lucrarea Ei in lume, ca aceasta rugaciune. Numai in genunchi sa o citesti, ca sa poti patrunde continutul ei. Iisus spune: Parinte, Eu vine la Tine, primeste-Ma la Tine si… da-Mi slava pe care am avut-o inainte de a fi lumea.
Iisus cere Slava avuta inainte de intemeierea lumii. Dar Iisus nu s-a despartit nicicand de Dumnezeu, de Dumnezeire, El Insusi fiind Dumnezeu. El poarta insa, de asta data, natura umana, poarta in Sine intreaga omenire pe care a salvat-o, a curatit-o, a indumnezeit-o. El se roaga pentru a fi primita si asezata de-a dreapta Tatalui natura noastra umana, pe care El a impropriat-o. El se inalta ca Dumnezeu-Om, care ne cuprinde pe toti. Poate nici noi nu stim si nu pretuim aceasta cinstire deosebita pe care ne-o daruieste Dumnezeu. Noi suntem atat de pacatosi si nevrednici incat, asemenea vamesului din Evanghelie, n-am merita nici sa ne ridicam ochii la cer. Si totusi Iisus Hristos ne-a ridicat de-a dreapta Sfintei Treimi.
In ziua de astazi sarbatorim deci si inaltarea noastra dupa cum in general sarbatorile mobile, miscatoare, care incep cu Postul Mare, reprezinta si sarbatorile vietii noastre. Dar trebuie sa ne punem neincetat intrebarea: Ne silim noi ca sa meritam ceea ce a anticipat Iisus Hristos? Ma lupt eu cu mine insumi, starui eu sa fiu mai bun, am omorat eu mandria din mine, mi-am omorat lacomia, vrajmasia, minciuna, ca sa fie al Lui? Si omenirea in general, a inteles ea oare ca Dumnezeu a petrecut pe pamant, s-a facut Om ca sa ne ridice la Sine? Omenirea ce face? Se balaceste in aceeasi ticalosie, in acelasi sange, rautate, ura. Este intrebarea care trebuie sa persiste pentru toti si pentru fiecare.
In ziua de astazi, a Inaltarii Domnului, a inaltarii noastre in Hristos, sarbatorim si pe eroii neamului. Este ziua cea mai indicata pentru pomenirea lor, a celor care s-au adus jertfa pentru noi. Pomenindu-i, ne aratam recunostinta noastra fata de ei, realizam legatura noastra cu cei ce au murit in transee, in inchisori, inecati, schiloditi, stiuti sau nestiuti, cum numai Dumnezeu stie. Noi ne rugam neincetat: “Sfarsit crestinesc daruieste-ne noua“, dar sa stiti ca pe campul de lupta nu este sfarsit crestinesc, doar daca prin rugaciune esti in legatura permanenta cu Dumnezeu.
Vorbind astfel cu ucenicii Săi despre lucrarea mântuirii oamenilor, Domnul i-a scos din ţinutul lor, purtându-i până în Betania, şi binecuvântându-i, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Pe un nor luminos ca într-un car de foc S-a înălţat în slavă şi a intrat în Sfânta Sfintelor cea nefăcută de mână şi a şezut de-a dreapta măririi în ceruri, pe acelaşi scaun al Dumnezeirii, pentru ca de-aceeaşi dumnezeire să facă firea noastră cu care s-a amestecat. Şi cum apostolii nu încetau să-şi aţintească ochii către cer, au aflat prin predania îngerilor că va fi purtat iarăşi pe norii cerului în faţa tuturor (Fapte 1:10). Căci şi Domnul zisese aceasta mai înainte, şi Daniel, mai înainte văzând, spune: „am văzut pe Fiul Omului venind pe norii cerului” (Dan., 7:13); iar Domnul zice: „şi toate neamurile pământului vor vedea venind pe Fiul Omului pe norii cerului” (Mat., 24:30).
Atunci ucenicii s-au închinat pe Muntele Măslinilor, de unde S-a înălţat Stăpânul cel mai pre-sus de ceruri şi unde pogorându-Se, pământul cer l-a făcut. Şi iarăşi Se înalţă, ori de câte ori Se pogoară, ca pe cele de jos să le împreuneze cu cele de sus şi să întemeieze o singură Biserică, cerească şi pământească, întru slava iubirii Sale de oameni. Aşadar, bucurându-se, ucenicii s-au întors la Ierusalim şi erau pururea în altar, adică aveau mintea la ceruri, şi binecuvântau pe Domnul, pregătindu-se pentru primirea binevestită a pogorârii dumnezeiescului Duh.
El ne-a înviat pe noi pentru două pricini : mai întâi, pentru că El a înviat ca om în trup, aşa cum suntem noi; şi în al doilea rând, pentru că El nu a înviat pentru El ci pentru noi, ca să ne deschidă calea spre pacea cu Dumnezeu. Înălţându-Se în trupul Său cel înviat, pe care oamenii l-au ucis şi l-au îngropat în mormânt, El a binecuvântat cu mâinile care purtau rănile cuielor. O Doamne prea binecuvântate, cât de mare este mila Ta! Istoria venirii Tale în lume a început cu binecuvântare, şi se sfârşeşte cu binecuvântare. Vestind venirea Ta în lume, Arhanghelul Gavriil a intrat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu cuvintele: “Bucură-ta, ceea ce eşti plină de har … Binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1:28). Şi acum, când Tu Îţi iei rămas bun de la cei care Te-au primit pe Tine, Tu Îţi întinzi mâinile binecuvântându-i îmbelşugat. O, Preabinecuvântatule între oameni! O Izvorule haric de binecuvântări! Binecuvântează-ne şi pe noi, aşa cum i-ai binecuvântat pe Apostolii Tăi!
“Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: “Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.” Cei doi bărbaţi în veşminte albe sunt doi din cetele îngerilor nevăzuţi care L-au însoţit pe Domnul lor de la pământ la cer, aşa cum odinioară L-au însoţit din cer pe pământ la zămislirea Sa în Nazaret şi la naşterea Sa în Betleem.
La Înălţarea Sa, doi dintre îngeri, după rânduiala lui Dumnezeu, s-au făcut văzuţi privirii omeneşti, ca să dea vestire ucenicilor. Această vestire era foarte trebuincioasă pentru ei, căci aceştia s-ar fi putut simţi singuri şi părăsiţi după plecarea Mântuitorului. “Acest Iisus care S-a înălţat de la noi la cer, astfel va şi veni.” Aceasta este vestirea lui Hristos prin cei doi îngeri ai Săi. Vedeţi lărgimea iubirii Domnului pentru oameni? Chiar la vremea Înălţării Sale la cer, către tronul slavei Dumnezeului Celui în Treime, El nu Se gândeşte la Sine, nici la slava Sa după toată umilirea, nici la odihna după muncile Sale cele grele de pe pământ, ci la ucenicii Săi care au rămas în urmă pe pământ. Deşi El Însuşi le-a dat lor sfătuire şi încurajare îmbelşugată, El le trimite îngerii Lui, ca să le dea lor mai multă mângâiere şi bucurie. Deşi El făgăduise să trimită Duhul, Mângâietorul, şi deşi El Însuşi le spusese: “Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (Ioan 14:18). De fapt El face mai mult decât făgăduise: El le arată îngeri din cer, vestitorii şi slujitorii Săi, mai întâi ca să-i lămurească de puterea Sa şi, apoi, ca să reînnoiască, prin buzele îngerilor, făgăduinţa că El va veni din nou la ei. El face tot ce este cu putinţă ca să ia de la ei frica şi durerea, şi ca să-i sporească cu îndrăzneală şi bucurie.
“Atunci ei s-au închinat Lui şi s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”. Ei s-au închinat Domnului Atotputernic cu duhul şi cu trupul, ca semn al smereniei şi ascultării lor. Această închinăciune a lor înseamnă: Facă-se voia Ta, O Doamne Atotputernic! Şi ei s-au întors de la Muntele Măslinilor la Ierusalim, aşa cum li se poruncise. Ei nu s-au întors cu tristeţe, ci “cu bucurie mare”. Ei ar fi fost mâhniţi dacă Domnul ar fi plecat de la ei în vreun alt chip. Dar această plecare era o nouă şi măreaţă arătare pentru ei.
El nu a dispărut din priveliştea lor în oricare chip, ca să meargă oriunde, ci S-a înălţat la cer întru slavă şi putere. Astfel s-au împlinit în chip desluşit cuvintele Sale prooroceşti despre această întâmplare, tot aşa cum s-au împlinit acelea despre pătimirea şi Învierea Sa. Şi mintea Apostolilor s-a deschis, ca să priceapă ceea ce spusese El: “Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3:13); şi încă ceva ce spusese El ucenicilor în chip de întrebare (când se miraseră ei de cuvintele Lui despre pâinea care va veni din cer): “Dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (Ioan 6:62). – şi iarăşi: “Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl” (Ioan 16:28).
Întunericul neştiinţei toarnă frică şi tulburare în suflet, dar lumina cunoaşterii adevărului toarnă în suflet bucurie, şi dă putere şi încredere. Ucenicii se aflaseră în frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre moartea şi Învierea Sa. Dar când ei L-au văzut înviat şi viu, “s-au bucurat”. Ucenicii trebuie să fi fost iarăşi cu frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre Înălţarea Sa la cer şi despărţirea de ei. Dar când aceasta se petrecea înaintea ochilor lor, după cum fusese proorocit, ei s-au umplut de “bucurie mare”.
Frica lor s-a destrămat, şovăiala lor a dispărut, tulburarea lor a zburat de la ei, şi în locul acestora toate s-a aflat adeverirea – o adeverire frumoasă, luminoasă; şi din adeverire au căpătat putere şi bucurie. Acum ei ştiau precis că Domnul şi Învăţătorul lor Se pogorâse din cer, pentru că acum El Se înălţase la cer; şi că El a fost trimis de către Tatăl, pentru că El Se întorsese acum la Tatăl; şi că El este Atotputernic în cer aşa cum a fost şi pe pământ, căci îngerii Îl înconjoară şi fac Voia Lui.
Există un singur Mesia de acest fel - Domnul nostru Iisus Hristos, Unul-Născut, Fiu al lui Dumnezeu, împărat şi vizitator, născut pe pământ din cea mai nevinovată fecioară, Maria, răstignit pentru noi în timpul lui Ponţiu Pilat, Cel ce a pătimit, a fost îngropat, a înviat şi S-a ridicat la ceruri, unde stă cu mărire de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Aceasta este credinţa sfinţilor, credinţa celor ce s-au biruit pe ei şi şi-au făcut gândul şi inima să se înalţe spre cerurile strălucitoare. Cu ajutorul acestei credinţe ei şi-au învins patimile, şi-au făcut gândul şi inima să se înalţe spre ceruri şi au devenit sfinţi. Ei sunt rodul acestei credinţe, cel mai sănătos rod văzut vreodată pe pământ.
De această cunoaştere sigură era acum legată credinţa sigură că El va veni din nou, nu oricum, ci întru putere şi slavă, aşa cum le spusese El de multe ori, şi îngerii Lui repetau acum făgăduinţa. Deci, pentru ei nu rămăsese nimic altceva decât să-I împlinească poruncile cu râvnă. El le poruncise să rămână în Ierusalim şi să aştepte “putere de sus”. Cu bucurie mare şi deplin îndreptăţită, şi cu credinţa mare că această “putere de sus” va coborî peste ei, aceştia s-au întors în Ierusalim. “Şi erau toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”. În altă parte se spune că toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune (Fapte 1:14). În cele din urmă ei văzuseră şi aflaseră că nu-şi puteau abate inimile şi minţile de la Domnul care se depărtase din priveliştea lor, dar care era, din pricina aceasta, sădit cu şi mai multă hotărâre în sufletele lor.
El s-a sălăşluit în inimile lor cu putere şi slavă, şi strigau lăudându-L şi binecuvântându-L pe Domnul. Şi aşa El a fost din nou cu ei mai degrabă decât se aşteptaseră ei. El nu S-a întors în chip văzut ochilor lor, ci ca să Se sălăşluiască în sufletele lor. El nu a venit singur în sufletele lor, ci a venit împreună cu Tatăl, căci spusese celor care Îl iubeau pe El: “Eu şi Tatăl Meu … vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14:23). Numai Duhul Sfânt trebuia să Se pogoare şi să-Şi facă locaş în ei, ca ei să fie bărbaţi desăvârşiţi, în care să fie reînnoit chipul şi asemănarea Dumnezeului Celui în Treime. Aceasta trebuiau aştepte ei în Ierusalim. Şi au aşteptat până a venit. Zece zile mai târziu, Duhul Sfânt S-a pogorât, “putere de sus”, peste această cea dintâi biserică Creştină, ca să nu plece din Biserica lui Hristos până în zilele noastre, şi până la sfârşitul veacurilor.
Îl lăudăm şi-L binecuvântăm pe Domnul care, prin Înălţarea Sa, ne-a deschis mintea ca să pricepem şi să vedem calea şi scopul vieţii noastre.
Lăudăm şi binecuvântăm pe Tatăl, care răspunde iubirii noastre pentru Fiul cu iubirea Lui, şi Îşi face locaşul său, împreună cu Fiul, întru toţi cei care ţin şi mărturisesc poruncile Domnului.
Şi în toată vremea Îl păstrăm în minte pe Tatăl şi pe Fiul, lăudându-I şi binecuvântându-I – întocmai ca Apostolii din cetatea Ierusalimului – aşteptând putere de sus: Duhul, Mângâietorul – ca să vină peste noi: Cel Care vine peste noi toţi la Botezul nostru, dar care pleacă de la noi pentru păcatele noastre.
Fraţilor, aceasta este, pe scurt, petrecerea celor ce poartă numele lui Hristos: sa stăruiţi în rugăciuni şi cereri, şi să aveţi ochii minţii aţintiţi, asemenea îngerilor, către Stăpânul cel mai presus de ceruri, lăudându-L şi binecuvântându-L printr-o viaţă fără de prihană, pentru a primi în chip tainic venirea Lui, aşa cum spune psalmul către El: „voi cânta şi mă voi ruga ţie în cântare fără de prihană când vei veni către mine” (Ps., 100:2). Aceasta o spune limpede şi Sfântul Pavel: dreptatea noastră în ceruri este acolo unde Inaintemergător pentru noi S-a făcut Insuşi Domnul Iisus. Către aceasta ne conduce şi corifeul Apostolilor, Petru: „încingând, zice, mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiţi în harul care vi se va da vouă la arătarea lui Iisus Hristos pe care să-L iubiţi cu toate că nu-L vedeţi” (Petru I, 1:13). La aceasta Domnul Insuşi ne îndeamnă în mod acoperit, în pilde: „să fie, zice, mijloacele cugetului vostru încinse şi făcliile voastre aprinse, iar voi să fiţi asemenea cu oamenii aceia care îşi aşteaptă Stăpânul ca, atunci când va veni, îndată să-i deschidă” (Fil., 3:20; Evr., 6:20). La fel cum nu strică nici ziua Sâmbetei, ci o desăvârşeşte, arătând-o cu adevărat binecuvântată, ca o zi a încetării oricărei osteneli trupeşti, şi deosebind-o pentru o mai bună lucrare. Iar prin aceasta o face moştenitoare a toată binecuvântarea, astfel ca odihniţi de ostenelile pământeşti şi fără de lenevire să ne încredinţăm lui Dumnezeu, căutând cu nedezminţită nădejde cele cereşti şi fără de prihană.
Dar în Legea veche, una dintre zilele săptămânii era zi de Sabat şi pentru aceasta evreilor celor fără de minte li s-a părut că Domnul [tămăduind în ziua aceea] avea de gând să încalce ceea ce era socotit drept Sabat. Insă tot El zice că „nu a venit ca să strice legea, ci mai vârtos să o împlinească” (Mat., 5:17). Atunci cum se face că a stricat Sabatul dar, în acelaşi timp, a împlinit Legea? Făgăduind că va da Duhul Sfant celor care-L cer zi şi noapte şi poruncind să fie neîncetat cu trezvie şi priveghetori, a zis: „privegheaţi, fiindcă nu ştiţi vremea, nici ceasul când va veni Fiul Omului” (Mat., 24:44). Astfel toate zilele le-a făcut Sabat binecuvântat pentru cei care aleg să-I slujească în chip desăvârşit: iată cum nu a încălcat, ci mai cu osârdie a împlinit toată Legea.
Insă voi care sunteţi încercaţi de lucruri lumeşti, dacă vă veţi înfrâna de la orice lipsă de măsură şi de la toată pizma dintre voi şi de veţi stărui în toată calea adevărului şi a înfrânării, veţi face şi voi din toa-te zilele un Sabat prin oprirea de la orice răutate. Dar într-o astfel de zi, mai lucrătoare pentru mântuire decât altele, se cuvine să tânjim după faptele şi cuvintele fără de prihană ale Domnului şi, cu smerenie, să fim statornici în Biserica lui Dumnezeu şi să plecăm urechea cu luare aminte la predania Bisericii şi la învăţătura ortodoxă, şi să ne rugăm cu pocăinţă prin cereri şi prin slavoslovii către Dumnezeu. Aşa veţi plini şi voi Sabatul cel după Evanghelie: împărtăşind o viaţă în harul lui Dumnezeu şi tinzând ochii cugetului către Hristos Cel ce sade împreună cu Tatăl şi cu Duhul pe tronurile mai presus de ceruri, şi Care v-a făcut pe voi fii ai lui Dumnezeu, nu ca şi cum aţi fi doar adoptaţi, cu numele, ci în unire cu dumnezeiescul Duh, cu însuşi Trupul şi scump Sângele Lui, cu Dumnezeu, unul întreitul sălăşluindu-Se.
Să păzim, aşadar, pentru dragostea neclintită a Mântuitoului această unire: să privim pururea la Tatăl nostru cel de sus, dar nu ca şi când am fi pământeşti, ca omul cel întâi zidit, ci asemenea omului celui de-al doilea, Domnului din ceruri. Căci cel ce este pământesc se aseamănă cu cei pamânteşti, iar cel ceresc este asemenea cu cei cereşti. Aşadar, dacă am purtat chipul cel pământesc, să purtăm şi chipul cel ceresc (I Cor. 15:48) şi, având inima sus către El, să privim această măreaţă priveliste, înveşnicindu-se, în chip nematerialnic, cu focul dumnezeirii. Şi după ce am lepădat tunicile de piele pe care prin cădere le-am îmbrăcat, să stăm în pământ sfânt, arătându-ne, fiecare după putere, ţarină sfântă prin lucrarea necontenită a virtuţii şi prin neabătuta tindere către Dumnezeu.
La Sfanta Liturghie spunem inainte de a ne impartasi: “Sfintele [se dau] Sfintilor“. Toti suntem chemati la sfintire, la eroismul spiritual de a trai invatatura lui Hristos, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu sa se zideasca pe pamant. Iisus spune: De voiesti sa vii dupa Mine, implineste trei conditii: sa te lepezi de tine insuti, de egoismul, de egolatria ta, sa-ti iei crucea, greutatea de a lupta cu tine insusti si sa ma urmezi pe Mine, Hristos. Iata eroismul spiritual. Eu am cunoscut pe aceia care au fost pe front. Pot spune ca ei erau si eroi ai credintei crestine, eroi ai lui Dumnezeu care au luptat cu ei insisi pentru a fi ai lui Dumnezeu, pentru binele omenirii.
Nu este oare aceasta şi credinţa voastră, purtătorilor de Hristos, şi credinţa celor mai sfinţi strămoşi ai voştri? Aceasta să fie şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie! Aceasta este credinţa ortodoxă mântuitoare, ce nu a fost ruşinată niciodată, adâncă precum adâncul mormântului şi înaltă ca înaltul cerului. Ea predică pocăinţa şi curăţirea de păcate. Este acceptată şi păstrată de către oamenii cu adevărat aleşi, de către cei ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei înşişi. In Ziua Judecăţii lor vor fi miluiţi şi vor fi numiţi „binecuvântaţi”.
Sa dea Bunul Dumnezeu ca sa intelegem sarbatorea Inaltarii si sa ne rugam ca sa ne dea putere sa ne intaltam duhovniceste in Hristos. Harul si iubirea lui Dumnezeu sa vina peste noi toti. Fie ca să se reînnoiască în noi omul cel întreg, cel ceresc; să ne învrednicim, întocmai ca Apostolii, să primim binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos Cel slăvit şi înălţat. Astfel încât să avem îndrăznire ca la venirea în foc a lui Dumnezeu să-i alergăm întru întâmpinare, ca să fim luminaţi şi, luminând, să trăim veşnic în slava luminii mai presus de fire, a strălucirii celei de o stăpânie în trei sori, căreia i se cuvine toată slava, puterea, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (postat pe fb de ioan monahul)
Pe cand Se inalta, Iisus a binecuvantat. Si pe cand binecuvanta, un nor L-a luat pe El. Ne intrebam: pe cine a binecuvantat Iisus, numai pe Apostoli? Nu. El a binecuvantat pe toti oamenii, ca ei sa ajunga sa inteleaga Inaltarea si ca sa poata deveni vrednici de a se inalta. Hristos a murit pentru noi, Iisus a binecuvantat pamantul, a binecuvantat muntii, totul a binecuvantat, pentru ca oamenii sa le foloseasca pe toate sub binecuvantarea lui Dumnezeu. Nu sa le exploateze, nu sa se bata pentru ele. Nu. Ca sa le foloseasca pe toate sub binecuvantarea lui Dumnezeu, fiind toate darurile pe care Dumnezeu ni le-a daruit. Si pe cand binecuvanta Iisus, un nor L-a luat pe El. Norul care L-a cuprins este acelasi nor care s-a aratat si la Schimbarea la Fata. El reprezinta Slava lui Dumnezeu in care a fost primit si in care a inaltat natura noastra umana.
Ce reprezinta Trupul lui Hristos? Dupa cum Adam ne cuprindea in sine pe toti, ca stramos unic, si toti ne nastem in pacat, mostenind pacatul lui Adam, tot asa Iisus Hristos Dumnezeu-Om fiind, ne-a cuprins si ne-a mantuit in Sine pe toti, pentru a ne naste din nou in masura in care primim botezul Crucii Lui. Prin Intrupare, Iisus a luat natura umana neprihanita, fara de pacat, din Fecioara Maria, dar la Botez si-a impropriat de buna voie si natura noastra pacatoasa, ne-a luat pe toti in Sine, cu toate pacatele noastre, ca sa ne curete si sa ne mantuiasca. De aceeatoate evenimentele savarsite in Persoana Lui sau cu Persoana Lui se rasfrang asupra noastra, a tuturora. Intrand triumfal in Ierusalim, a anticipat ca toata omenirea va ajunge sa triumfe intampinandu-L Imparat. Dar Iisus a trecut apoi prin patimi, tot purtandu-ne pe toti in Sine. De aceea, chinul, batjocura, vrajmasia, pe care le-a suportat El, reprezinta calea de chin, de batjocura, de suferinta, de ura si vrajmasie prin care va trebui sa treaca omenirea istorica pentru a ajunge la mantuire si Inviere.
Cand Iisus S-a rugat in Ghetsimani spunand, “de este cu putinta” sa treaca de la El paharul suferintei, S-a rugat pentru noi. El stia ca de va fi scuipat, batut, judecat ticaloseste, rastignit, si noi vom fi. El vedea cu ochiul mintii veacurile ce vor urma, in care tot ce est mai sfant pe pamant va fi crucificat; vedea tradarile, macelurile, ereziile, faramitarea Bisericilor si toate celelalte. Ce au facut oamenii cu El, aceea vor face unii cu altii. In cuiele care au strapuns Trupul Lui trebuie sa vedem “cuiele” care strapung omenirea; Istoria este plina de sange, mai ales in secolul nostru considerat progresist. Noi ne scuipam, noi ne batem, noi ne rastignim, noi insinuam judecati. Te impusc pe tine ca pe un nimic, ca pe un vierme. Si pe un vierme il ocolesti. Vai de judecata asta umana. Te gandesti: ce-i cu lumea asta, a cui este ea? A lui Dumnezeu sau a lui satana? Deci, vedeti, Iisus s-a rugat ca sa nu ajungem aici. Totusi, El nu a putut inlatura suferinta si Crucea Sa, ca urmare crucea omenirii. Dar, chiar trecand prin Cruce, Iisus a inviat. Si noi, deci, vom invia! Istoria nu se incheie cu sangele care se varsa si nici cu musuroiul de pamant. Vom invia spre o viata noua si spirituala si fizica. Intr-acolo mergem prin Invierea Lui. Dar trebuie sa ne intrebam: la Inaltare ce s-a inaltat, cine s-a inaltat? Daca citit capitolul 17 de la Ioan, si cititi-l va rog, este ultima rugaciune a lui Iisus Hristos pentru Sine, pentru omenire, pentru Biserica. In toata Biblia nu exista o descoperire care sa ne apropie atat de mult de viata Sfintei Treimi si de lucrarea Ei in lume, ca aceasta rugaciune. Numai in genunchi sa o citesti, ca sa poti patrunde continutul ei. Iisus spune: Parinte, Eu vine la Tine, primeste-Ma la Tine si… da-Mi slava pe care am avut-o inainte de a fi lumea.
Iisus cere Slava avuta inainte de intemeierea lumii. Dar Iisus nu s-a despartit nicicand de Dumnezeu, de Dumnezeire, El Insusi fiind Dumnezeu. El poarta insa, de asta data, natura umana, poarta in Sine intreaga omenire pe care a salvat-o, a curatit-o, a indumnezeit-o. El se roaga pentru a fi primita si asezata de-a dreapta Tatalui natura noastra umana, pe care El a impropriat-o. El se inalta ca Dumnezeu-Om, care ne cuprinde pe toti. Poate nici noi nu stim si nu pretuim aceasta cinstire deosebita pe care ne-o daruieste Dumnezeu. Noi suntem atat de pacatosi si nevrednici incat, asemenea vamesului din Evanghelie, n-am merita nici sa ne ridicam ochii la cer. Si totusi Iisus Hristos ne-a ridicat de-a dreapta Sfintei Treimi.
In ziua de astazi sarbatorim deci si inaltarea noastra dupa cum in general sarbatorile mobile, miscatoare, care incep cu Postul Mare, reprezinta si sarbatorile vietii noastre. Dar trebuie sa ne punem neincetat intrebarea: Ne silim noi ca sa meritam ceea ce a anticipat Iisus Hristos? Ma lupt eu cu mine insumi, starui eu sa fiu mai bun, am omorat eu mandria din mine, mi-am omorat lacomia, vrajmasia, minciuna, ca sa fie al Lui? Si omenirea in general, a inteles ea oare ca Dumnezeu a petrecut pe pamant, s-a facut Om ca sa ne ridice la Sine? Omenirea ce face? Se balaceste in aceeasi ticalosie, in acelasi sange, rautate, ura. Este intrebarea care trebuie sa persiste pentru toti si pentru fiecare.
In ziua de astazi, a Inaltarii Domnului, a inaltarii noastre in Hristos, sarbatorim si pe eroii neamului. Este ziua cea mai indicata pentru pomenirea lor, a celor care s-au adus jertfa pentru noi. Pomenindu-i, ne aratam recunostinta noastra fata de ei, realizam legatura noastra cu cei ce au murit in transee, in inchisori, inecati, schiloditi, stiuti sau nestiuti, cum numai Dumnezeu stie. Noi ne rugam neincetat: “Sfarsit crestinesc daruieste-ne noua“, dar sa stiti ca pe campul de lupta nu este sfarsit crestinesc, doar daca prin rugaciune esti in legatura permanenta cu Dumnezeu.
Vorbind astfel cu ucenicii Săi despre lucrarea mântuirii oamenilor, Domnul i-a scos din ţinutul lor, purtându-i până în Betania, şi binecuvântându-i, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Pe un nor luminos ca într-un car de foc S-a înălţat în slavă şi a intrat în Sfânta Sfintelor cea nefăcută de mână şi a şezut de-a dreapta măririi în ceruri, pe acelaşi scaun al Dumnezeirii, pentru ca de-aceeaşi dumnezeire să facă firea noastră cu care s-a amestecat. Şi cum apostolii nu încetau să-şi aţintească ochii către cer, au aflat prin predania îngerilor că va fi purtat iarăşi pe norii cerului în faţa tuturor (Fapte 1:10). Căci şi Domnul zisese aceasta mai înainte, şi Daniel, mai înainte văzând, spune: „am văzut pe Fiul Omului venind pe norii cerului” (Dan., 7:13); iar Domnul zice: „şi toate neamurile pământului vor vedea venind pe Fiul Omului pe norii cerului” (Mat., 24:30).
Atunci ucenicii s-au închinat pe Muntele Măslinilor, de unde S-a înălţat Stăpânul cel mai pre-sus de ceruri şi unde pogorându-Se, pământul cer l-a făcut. Şi iarăşi Se înalţă, ori de câte ori Se pogoară, ca pe cele de jos să le împreuneze cu cele de sus şi să întemeieze o singură Biserică, cerească şi pământească, întru slava iubirii Sale de oameni. Aşadar, bucurându-se, ucenicii s-au întors la Ierusalim şi erau pururea în altar, adică aveau mintea la ceruri, şi binecuvântau pe Domnul, pregătindu-se pentru primirea binevestită a pogorârii dumnezeiescului Duh.
El ne-a înviat pe noi pentru două pricini : mai întâi, pentru că El a înviat ca om în trup, aşa cum suntem noi; şi în al doilea rând, pentru că El nu a înviat pentru El ci pentru noi, ca să ne deschidă calea spre pacea cu Dumnezeu. Înălţându-Se în trupul Său cel înviat, pe care oamenii l-au ucis şi l-au îngropat în mormânt, El a binecuvântat cu mâinile care purtau rănile cuielor. O Doamne prea binecuvântate, cât de mare este mila Ta! Istoria venirii Tale în lume a început cu binecuvântare, şi se sfârşeşte cu binecuvântare. Vestind venirea Ta în lume, Arhanghelul Gavriil a intrat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu cuvintele: “Bucură-ta, ceea ce eşti plină de har … Binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1:28). Şi acum, când Tu Îţi iei rămas bun de la cei care Te-au primit pe Tine, Tu Îţi întinzi mâinile binecuvântându-i îmbelşugat. O, Preabinecuvântatule între oameni! O Izvorule haric de binecuvântări! Binecuvântează-ne şi pe noi, aşa cum i-ai binecuvântat pe Apostolii Tăi!
“Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: “Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.” Cei doi bărbaţi în veşminte albe sunt doi din cetele îngerilor nevăzuţi care L-au însoţit pe Domnul lor de la pământ la cer, aşa cum odinioară L-au însoţit din cer pe pământ la zămislirea Sa în Nazaret şi la naşterea Sa în Betleem.
La Înălţarea Sa, doi dintre îngeri, după rânduiala lui Dumnezeu, s-au făcut văzuţi privirii omeneşti, ca să dea vestire ucenicilor. Această vestire era foarte trebuincioasă pentru ei, căci aceştia s-ar fi putut simţi singuri şi părăsiţi după plecarea Mântuitorului. “Acest Iisus care S-a înălţat de la noi la cer, astfel va şi veni.” Aceasta este vestirea lui Hristos prin cei doi îngeri ai Săi. Vedeţi lărgimea iubirii Domnului pentru oameni? Chiar la vremea Înălţării Sale la cer, către tronul slavei Dumnezeului Celui în Treime, El nu Se gândeşte la Sine, nici la slava Sa după toată umilirea, nici la odihna după muncile Sale cele grele de pe pământ, ci la ucenicii Săi care au rămas în urmă pe pământ. Deşi El Însuşi le-a dat lor sfătuire şi încurajare îmbelşugată, El le trimite îngerii Lui, ca să le dea lor mai multă mângâiere şi bucurie. Deşi El făgăduise să trimită Duhul, Mângâietorul, şi deşi El Însuşi le spusese: “Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (Ioan 14:18). De fapt El face mai mult decât făgăduise: El le arată îngeri din cer, vestitorii şi slujitorii Săi, mai întâi ca să-i lămurească de puterea Sa şi, apoi, ca să reînnoiască, prin buzele îngerilor, făgăduinţa că El va veni din nou la ei. El face tot ce este cu putinţă ca să ia de la ei frica şi durerea, şi ca să-i sporească cu îndrăzneală şi bucurie.
“Atunci ei s-au închinat Lui şi s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”. Ei s-au închinat Domnului Atotputernic cu duhul şi cu trupul, ca semn al smereniei şi ascultării lor. Această închinăciune a lor înseamnă: Facă-se voia Ta, O Doamne Atotputernic! Şi ei s-au întors de la Muntele Măslinilor la Ierusalim, aşa cum li se poruncise. Ei nu s-au întors cu tristeţe, ci “cu bucurie mare”. Ei ar fi fost mâhniţi dacă Domnul ar fi plecat de la ei în vreun alt chip. Dar această plecare era o nouă şi măreaţă arătare pentru ei.
El nu a dispărut din priveliştea lor în oricare chip, ca să meargă oriunde, ci S-a înălţat la cer întru slavă şi putere. Astfel s-au împlinit în chip desluşit cuvintele Sale prooroceşti despre această întâmplare, tot aşa cum s-au împlinit acelea despre pătimirea şi Învierea Sa. Şi mintea Apostolilor s-a deschis, ca să priceapă ceea ce spusese El: “Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3:13); şi încă ceva ce spusese El ucenicilor în chip de întrebare (când se miraseră ei de cuvintele Lui despre pâinea care va veni din cer): “Dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (Ioan 6:62). – şi iarăşi: “Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl” (Ioan 16:28).
Întunericul neştiinţei toarnă frică şi tulburare în suflet, dar lumina cunoaşterii adevărului toarnă în suflet bucurie, şi dă putere şi încredere. Ucenicii se aflaseră în frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre moartea şi Învierea Sa. Dar când ei L-au văzut înviat şi viu, “s-au bucurat”. Ucenicii trebuie să fi fost iarăşi cu frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre Înălţarea Sa la cer şi despărţirea de ei. Dar când aceasta se petrecea înaintea ochilor lor, după cum fusese proorocit, ei s-au umplut de “bucurie mare”.
Frica lor s-a destrămat, şovăiala lor a dispărut, tulburarea lor a zburat de la ei, şi în locul acestora toate s-a aflat adeverirea – o adeverire frumoasă, luminoasă; şi din adeverire au căpătat putere şi bucurie. Acum ei ştiau precis că Domnul şi Învăţătorul lor Se pogorâse din cer, pentru că acum El Se înălţase la cer; şi că El a fost trimis de către Tatăl, pentru că El Se întorsese acum la Tatăl; şi că El este Atotputernic în cer aşa cum a fost şi pe pământ, căci îngerii Îl înconjoară şi fac Voia Lui.
Există un singur Mesia de acest fel - Domnul nostru Iisus Hristos, Unul-Născut, Fiu al lui Dumnezeu, împărat şi vizitator, născut pe pământ din cea mai nevinovată fecioară, Maria, răstignit pentru noi în timpul lui Ponţiu Pilat, Cel ce a pătimit, a fost îngropat, a înviat şi S-a ridicat la ceruri, unde stă cu mărire de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Aceasta este credinţa sfinţilor, credinţa celor ce s-au biruit pe ei şi şi-au făcut gândul şi inima să se înalţe spre cerurile strălucitoare. Cu ajutorul acestei credinţe ei şi-au învins patimile, şi-au făcut gândul şi inima să se înalţe spre ceruri şi au devenit sfinţi. Ei sunt rodul acestei credinţe, cel mai sănătos rod văzut vreodată pe pământ.
De această cunoaştere sigură era acum legată credinţa sigură că El va veni din nou, nu oricum, ci întru putere şi slavă, aşa cum le spusese El de multe ori, şi îngerii Lui repetau acum făgăduinţa. Deci, pentru ei nu rămăsese nimic altceva decât să-I împlinească poruncile cu râvnă. El le poruncise să rămână în Ierusalim şi să aştepte “putere de sus”. Cu bucurie mare şi deplin îndreptăţită, şi cu credinţa mare că această “putere de sus” va coborî peste ei, aceştia s-au întors în Ierusalim. “Şi erau toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”. În altă parte se spune că toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune (Fapte 1:14). În cele din urmă ei văzuseră şi aflaseră că nu-şi puteau abate inimile şi minţile de la Domnul care se depărtase din priveliştea lor, dar care era, din pricina aceasta, sădit cu şi mai multă hotărâre în sufletele lor.
El s-a sălăşluit în inimile lor cu putere şi slavă, şi strigau lăudându-L şi binecuvântându-L pe Domnul. Şi aşa El a fost din nou cu ei mai degrabă decât se aşteptaseră ei. El nu S-a întors în chip văzut ochilor lor, ci ca să Se sălăşluiască în sufletele lor. El nu a venit singur în sufletele lor, ci a venit împreună cu Tatăl, căci spusese celor care Îl iubeau pe El: “Eu şi Tatăl Meu … vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14:23). Numai Duhul Sfânt trebuia să Se pogoare şi să-Şi facă locaş în ei, ca ei să fie bărbaţi desăvârşiţi, în care să fie reînnoit chipul şi asemănarea Dumnezeului Celui în Treime. Aceasta trebuiau aştepte ei în Ierusalim. Şi au aşteptat până a venit. Zece zile mai târziu, Duhul Sfânt S-a pogorât, “putere de sus”, peste această cea dintâi biserică Creştină, ca să nu plece din Biserica lui Hristos până în zilele noastre, şi până la sfârşitul veacurilor.
Îl lăudăm şi-L binecuvântăm pe Domnul care, prin Înălţarea Sa, ne-a deschis mintea ca să pricepem şi să vedem calea şi scopul vieţii noastre.
Lăudăm şi binecuvântăm pe Tatăl, care răspunde iubirii noastre pentru Fiul cu iubirea Lui, şi Îşi face locaşul său, împreună cu Fiul, întru toţi cei care ţin şi mărturisesc poruncile Domnului.
Şi în toată vremea Îl păstrăm în minte pe Tatăl şi pe Fiul, lăudându-I şi binecuvântându-I – întocmai ca Apostolii din cetatea Ierusalimului – aşteptând putere de sus: Duhul, Mângâietorul – ca să vină peste noi: Cel Care vine peste noi toţi la Botezul nostru, dar care pleacă de la noi pentru păcatele noastre.
Fraţilor, aceasta este, pe scurt, petrecerea celor ce poartă numele lui Hristos: sa stăruiţi în rugăciuni şi cereri, şi să aveţi ochii minţii aţintiţi, asemenea îngerilor, către Stăpânul cel mai presus de ceruri, lăudându-L şi binecuvântându-L printr-o viaţă fără de prihană, pentru a primi în chip tainic venirea Lui, aşa cum spune psalmul către El: „voi cânta şi mă voi ruga ţie în cântare fără de prihană când vei veni către mine” (Ps., 100:2). Aceasta o spune limpede şi Sfântul Pavel: dreptatea noastră în ceruri este acolo unde Inaintemergător pentru noi S-a făcut Insuşi Domnul Iisus. Către aceasta ne conduce şi corifeul Apostolilor, Petru: „încingând, zice, mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiţi în harul care vi se va da vouă la arătarea lui Iisus Hristos pe care să-L iubiţi cu toate că nu-L vedeţi” (Petru I, 1:13). La aceasta Domnul Insuşi ne îndeamnă în mod acoperit, în pilde: „să fie, zice, mijloacele cugetului vostru încinse şi făcliile voastre aprinse, iar voi să fiţi asemenea cu oamenii aceia care îşi aşteaptă Stăpânul ca, atunci când va veni, îndată să-i deschidă” (Fil., 3:20; Evr., 6:20). La fel cum nu strică nici ziua Sâmbetei, ci o desăvârşeşte, arătând-o cu adevărat binecuvântată, ca o zi a încetării oricărei osteneli trupeşti, şi deosebind-o pentru o mai bună lucrare. Iar prin aceasta o face moştenitoare a toată binecuvântarea, astfel ca odihniţi de ostenelile pământeşti şi fără de lenevire să ne încredinţăm lui Dumnezeu, căutând cu nedezminţită nădejde cele cereşti şi fără de prihană.
Dar în Legea veche, una dintre zilele săptămânii era zi de Sabat şi pentru aceasta evreilor celor fără de minte li s-a părut că Domnul [tămăduind în ziua aceea] avea de gând să încalce ceea ce era socotit drept Sabat. Insă tot El zice că „nu a venit ca să strice legea, ci mai vârtos să o împlinească” (Mat., 5:17). Atunci cum se face că a stricat Sabatul dar, în acelaşi timp, a împlinit Legea? Făgăduind că va da Duhul Sfant celor care-L cer zi şi noapte şi poruncind să fie neîncetat cu trezvie şi priveghetori, a zis: „privegheaţi, fiindcă nu ştiţi vremea, nici ceasul când va veni Fiul Omului” (Mat., 24:44). Astfel toate zilele le-a făcut Sabat binecuvântat pentru cei care aleg să-I slujească în chip desăvârşit: iată cum nu a încălcat, ci mai cu osârdie a împlinit toată Legea.
Insă voi care sunteţi încercaţi de lucruri lumeşti, dacă vă veţi înfrâna de la orice lipsă de măsură şi de la toată pizma dintre voi şi de veţi stărui în toată calea adevărului şi a înfrânării, veţi face şi voi din toa-te zilele un Sabat prin oprirea de la orice răutate. Dar într-o astfel de zi, mai lucrătoare pentru mântuire decât altele, se cuvine să tânjim după faptele şi cuvintele fără de prihană ale Domnului şi, cu smerenie, să fim statornici în Biserica lui Dumnezeu şi să plecăm urechea cu luare aminte la predania Bisericii şi la învăţătura ortodoxă, şi să ne rugăm cu pocăinţă prin cereri şi prin slavoslovii către Dumnezeu. Aşa veţi plini şi voi Sabatul cel după Evanghelie: împărtăşind o viaţă în harul lui Dumnezeu şi tinzând ochii cugetului către Hristos Cel ce sade împreună cu Tatăl şi cu Duhul pe tronurile mai presus de ceruri, şi Care v-a făcut pe voi fii ai lui Dumnezeu, nu ca şi cum aţi fi doar adoptaţi, cu numele, ci în unire cu dumnezeiescul Duh, cu însuşi Trupul şi scump Sângele Lui, cu Dumnezeu, unul întreitul sălăşluindu-Se.
Să păzim, aşadar, pentru dragostea neclintită a Mântuitoului această unire: să privim pururea la Tatăl nostru cel de sus, dar nu ca şi când am fi pământeşti, ca omul cel întâi zidit, ci asemenea omului celui de-al doilea, Domnului din ceruri. Căci cel ce este pământesc se aseamănă cu cei pamânteşti, iar cel ceresc este asemenea cu cei cereşti. Aşadar, dacă am purtat chipul cel pământesc, să purtăm şi chipul cel ceresc (I Cor. 15:48) şi, având inima sus către El, să privim această măreaţă priveliste, înveşnicindu-se, în chip nematerialnic, cu focul dumnezeirii. Şi după ce am lepădat tunicile de piele pe care prin cădere le-am îmbrăcat, să stăm în pământ sfânt, arătându-ne, fiecare după putere, ţarină sfântă prin lucrarea necontenită a virtuţii şi prin neabătuta tindere către Dumnezeu.
La Sfanta Liturghie spunem inainte de a ne impartasi: “Sfintele [se dau] Sfintilor“. Toti suntem chemati la sfintire, la eroismul spiritual de a trai invatatura lui Hristos, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu sa se zideasca pe pamant. Iisus spune: De voiesti sa vii dupa Mine, implineste trei conditii: sa te lepezi de tine insuti, de egoismul, de egolatria ta, sa-ti iei crucea, greutatea de a lupta cu tine insusti si sa ma urmezi pe Mine, Hristos. Iata eroismul spiritual. Eu am cunoscut pe aceia care au fost pe front. Pot spune ca ei erau si eroi ai credintei crestine, eroi ai lui Dumnezeu care au luptat cu ei insisi pentru a fi ai lui Dumnezeu, pentru binele omenirii.
Nu este oare aceasta şi credinţa voastră, purtătorilor de Hristos, şi credinţa celor mai sfinţi strămoşi ai voştri? Aceasta să fie şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie! Aceasta este credinţa ortodoxă mântuitoare, ce nu a fost ruşinată niciodată, adâncă precum adâncul mormântului şi înaltă ca înaltul cerului. Ea predică pocăinţa şi curăţirea de păcate. Este acceptată şi păstrată de către oamenii cu adevărat aleşi, de către cei ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei înşişi. In Ziua Judecăţii lor vor fi miluiţi şi vor fi numiţi „binecuvântaţi”.
Sa dea Bunul Dumnezeu ca sa intelegem sarbatorea Inaltarii si sa ne rugam ca sa ne dea putere sa ne intaltam duhovniceste in Hristos. Harul si iubirea lui Dumnezeu sa vina peste noi toti. Fie ca să se reînnoiască în noi omul cel întreg, cel ceresc; să ne învrednicim, întocmai ca Apostolii, să primim binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos Cel slăvit şi înălţat. Astfel încât să avem îndrăznire ca la venirea în foc a lui Dumnezeu să-i alergăm întru întâmpinare, ca să fim luminaţi şi, luminând, să trăim veşnic în slava luminii mai presus de fire, a strălucirii celei de o stăpânie în trei sori, căreia i se cuvine toată slava, puterea, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (postat pe fb de ioan monahul)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu