Nasterea Maicii Domnului

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Fecioara Maria este „temelia lumii” „centrul” întregului sistem planetar, născând „Soarele Dreptății”.
Naşterea Maicii Domnului a însemnat începutul operei de mântuire care, în raport cu întunericul dinaintea venirii Mântuitorului, este numită şi „ziua harului”. Ea semnifică totodată actul recreerii sau al răscumpărării omului, care marchează începutul bucuriei în lume şi înseamnă naşterea nădejdii noastre.
Ioachim şi Ana au aşteptat venirea pe lume a copilului lor cu rugăciune şi slavă şi cu imne către Dumnezeu. într-o astfel de atmosferă s-a aşteptat naşterea Maicii lui Iisus Hristos. Şi a trecut luna martie, mai şi a venit septembrie. Şi pe 8 septembrie, într-o luni din anul al XV-lea î.Hr., Ana a născut-o pe fiica ei, „cea pe care a sădit-o Hristos, floarea vieţii noastre" (Cântarea a 5-a din Canonul al 2-lea, 9 septembrie). Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana au pregătit copilei cameră frumoasă, deosebită. Micuţa creştea şi la numai 6 luni a făcut primii paşi. Ana s-a bucurat, văzând-o că stă pe picioarele ei. A făcut cinci paşi şi-a căzut în braţele mamei sale. „Iată, i-a spus mama, bine ar fi ca primii paşi să-i faci mergând spre templu!" Iar Ana, de atunci, a lăudat-o în taină pe fericita lor fiică. S-a abţinut să-şi arate bucuria cea mare. Când micuţa a împlinit primul an au sărbătorit, chemând preoţi şi oameni de vază din Ierusalim, şi au pus masă mare pentru toţi. Au adus-o şi pe micuţă din camera ei curată, sfinţită, şi au arătat-o preoţilor pentru a primi binecuvântarea lor. Mai apoi s-a întors în binecuvântatul sălaş, crescând în atmosfera psalmilor, în tămâieri şi în lumina lumânărilor. „Neînţeleasă este naşterea ta, neînţeles şi felul creşterii tale, neînţelese sunt toate ale tale, de Dumnezeu nuntită" (Cântarea a 5-a, 21 noiembrie).
Aşteptare în rugăciune. Ana se căsătorise la 20 de ani şi dobândise copilul la 60 de ani, după 40 de ani de aşteptare. Atâţia ani s-a rugat lui Dumnezeu pentru a primi un copil, în timp ce noi aşteptăm răspuns de la Dumnezeu pe loc şi, dacă nu-l primim, ne împotrivim Lui, căci pentru noi întârzie minunea. Starea noastră ne aminteşte de o întâmplare: Un om bolnav a coborât dintr-un sat de munte în oraş, pentru a merge la medic. Doctorul i-a spus: „Trebuie să faci 20 de zile baie în mare!", însă bolnavul nu vroia să-şi părăsească satul, deşi căuta şi sănătate. Se găsea într-o situaţie grea. Şi, tot gândindu-se, a găsit soluţia. A coborât până la mare şi într-o singură zi a intrat de 20 de ori în apă. S-a întors în sat şi a aşteptat să se vindece. Dar nu s-a vindecat şi, cu siguranţă, s-a supărat rău pe doctor. Aşa facem şi noi. Când ne rugăm pentru vreo pricină de-a noastră, încercăm să grăbim lucrurile cât de tare. Şi aşteptăm de la Dumnezeu ca pe loc să facă minunea pentru noi. Iar dacă nu o face, noi - puţin credincioşii - ne răzvrătim împotriva Lui. Insă unei astfel de inimi Dumnezeu nu-i răspunde. El aşteaptă să răbdăm şi să insistăm în rugăciune (v. Luca 18, 1-7). Cu cât insistăm şi răbdăm mai mult, cu atât şi nădăjduim. Dumnezeu mai întârzie, dar nu trece pe nimeni cu vederea.
Alegerea Preacuratei Fecioare pleacă de la Set şi continuă până la împăratul şi profetul David şi apoi, prin urmaşii acestuia, până la Ioachim şi Ana din casa şi spiţa lui David, care erau fără copii, dar convieţuiau în cuminţenie fiind superiori în virtute tuturor celor ce-şi raportau la David nobleţea neamului şi a purtării lor. În acest sens, Sf. Grigorie Palama spune că dintre copiii lui Adam a fost ales de către Dumnezeu minunatul Set, care prin podoaba purtărilor, buna rânduială a simţirilor şi bunăcuviinţa virtuţilor s-a arătat un „cer însufleţit” şi de aceea a dobândit alegerea din care avea să odrăslească Fecioara Maria – „car al lui Dumnezeu suprafiinţial”, ca să-i recheme pe oameni la înfierea cerească. Set este o prefigurare a învierii şi începutul neamului fiilor lui Dumnezeu, de aceea tot neamul său s-a numit „fii ai lui Dumnezeu” (cf. Fc. 6, 2. 4), întrucât din seminţia acestuia, Fiul lui Dumnezeu avea să se facă fiu al omului. „Set” se tâlcuieşte sculare din morţi sau înviere, prefigurând în acest fel pe Mântuitorul Iisus, Cel care făgăduieşte şi dăruieşte celor ce cred în El viaţă veşnică, (Ibidem, p. 384-385). Set s-a născut din Eva, precum ea însăşi spune, „în locul lui Abel” (Fc. 4, 25), pe care Cain l-a omorât din pizmă, iar Hristos S-a născut cu firea din Fecioara Maria, în locul firii lui Adam, pe care, din invidie, l-a „ucis” începătorul răutăţii. Dar Set nu l-a înviat pe Abel, pentru că el era numai o prefigurare a învierii, în schimb, Domnul nostru Iisus l-a înviat pe Adam, întrucât El este adevărata Viaţă şi învierea oamenilor. Prin Hristos şi cei din neamul lui Set, după nădejde, au fost învredniciţi de dumnezeiasca înfiere, fiind numiţi „fii ai lui Dumnezeu” (Sf. Grigorie Palama). Iar primul care a fost chemat şi a primit alegerea a fost Enos, fiul lui Set, care, potrivit celor scrise de Moise, a sperat primul să fie chemat cu numele Domnului Dumnezeu (Fc. 4, 26).
Primele două capitole din Epistola către Evrei a Sf. Apostol Pavel merg spre aceeaşi concluzie, semnalând evenimentul extraordinar că Dumnezeu nu S-a întrupat într-un înger, ci într-un om „Căci într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat” (Evr. 2, 16). Voinţa lui Dumnezeu a fost ca această mântuire să ia forma unei înnoiri a naturii umane învechite, prin unirea intimă a Sfintei Fecioare cu Dumnezeu în persoana Fiului Său. Această înnoire trebuia să aibă loc pornind de la om, Dumnezeu Însuşi având nevoie de o făptură atotcurată care să slujească tainei Întrupării Lui, procurându-I o natură umană neîntinată. Prin urmare, aceasta nu putea fi aleasă de Dumnezeu din mulţimea oamenilor la întâmplare, ci doar dintr-o linie umană alcătuită din oameni aleşi şi cunoscuţi prin credinţa, înţelepciunea şi virtuţile lor.
Fecioara Maria este laudata ca "cer tainic in care Dumnezeu, luand trup, a coborat pentru a locui in ea", "vas in care dumnezeiasca mana este pastrata", "munte umbrit al Mantuitorului", "masa care poarta indestularea milostivirilor", "candela de aur si luminoasa a Raiului", "rug aprins care arde fara mistuire", "temelia lumii", "mladita iesita din radacina lui Iesei", "scara cereasca", "odrasla pomului celui de viata purtator", "adancul milelor", "picatura care risipeste mania lui Dumnezeu". 

Aceste expresii ne descopera rolul de mijlocitoare al Maicii Domnului. Maica Domnului este cunoscuta si sub numele de "Mireasa" a Fiului lui Dumnezeu, indicand disponibilitatea totala si delicatetea iubirii feciorelnice, cu care ea il primeste in sine. Astfel "Fecioara nu e numai Maica, ci si Mireasa Lui. Are astfel o indoita iubire in ea. Ea se face Maica Creatorului dar numai pentru ca se face Mireasa Lui si crede ca El a iubit-o asa de mult, ca a binevoit sa se faca Mirele ei."
Despre această tainică lucrare dumnezeiască, Sf. Grigorie Palama spune: „Căci pe aceasta Dumnezeul nostru o alesese dintre cei din veac şi o prehotărâse înainte de veci spre mântuirea şi rechemarea neamului nostru omenesc, nu simplu dintre cei mulţi, ci dintre cei aleşi, minunaţi şi vestiţi din veac pentru bună credinţă şi pricepere, ca şi pentru obiceiurile, cuvintele şi faptele lor de folos comun şi iubite de Dumnezeu”. Toate acestea arată rolul deosebit al Sfintei Fecioare Maria în iconomia mântuirii noastre, precum și semnificațiile adânci ale praznicului Nașterii Maicii Domnului, exprimate și în Troparul sărbătorii: „Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele Dreptății, Hristos Dumnezeul nostru. Și dezlegând blestemul, a dat binecuvântare; și stricând moartea, ne-a dăruit nouă viață veșnică.”
Unindu-se firea dumnezeiasca a Mantuitorului Iisus Hristos cu firea lui omeneasca, luata din Fecioara Maria prin lucrarea Duhului Sfant, se savarseste unirea omului cu Dumnezeu si prin aceasta se sfinteste si se indumnezeieste firea omeneasca. Nici ingerii din ceruri nu au putut intelege modul in care Dumnezeu Cel Vesnic devine Om in timp si Dumnezeu Cel Necuprins devine cuprins in umanitatea pe care Si-o inpropriaza. Sfinţii Părinţi, vorbind despre legătura intimă dintre Maica Preacurată şi dumnezeiescul ei Fiu, adeseori o aseamănă cu legătura dintre aurora dimineţii şi soare. Deși aurora e produsă de soare, totuşi soarele răsare din coapsele ei.
Tot aşa, din „coapsele” Sfintei Fecioare se naşte Însuşi Creatorul ei. Și precum aurora, încă înainte de răsăritul soarelui, oglindeşte şi revarsă în lume o parte din frumuseţea şi strălucirea soarelui, tot aşa şi Fiul lui Dumnezeu a purtat grijă ca, încă înainte de naşterea Sa în lume, râuri de har şi de sfinţenie să se reverse în sufletul aceleia ce avea să-I fie Maică. Pentru aceasta a curăţit-o şi a sfinţit-o, învrednicind-o astfel să primească spre întrupare Cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea, Pururea Fecioara Maria este „centrul” întregului sistem planetar, fiindcă ea n-a născut un soare, ci a născut „Soarele tuturor sorilor”, pe Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Nu numai că lumea cea gândită şi simţită a fost creată pentru Născătoarea de Dumnezeu, iar Ea, la rândul ei, a fost creată pentru Domnul nostru Iisus Hristos, ci, facerea întregii lumi a fost hotărâtă mai înainte de veci pentru acest scop (Sf. Nicodim Aghioritul ). Fecioara Maria este prima şi singura care a arătat ce este de fapt natura omenească, fiind totodată modelul ideal al umanităţii, întrucât numai Ea a realizat pe deplin „ideea divină” de om. Pentru aceasta ziua de naştere a Preacuratei, e ziua de naştere a întregii lumi şi, în acelaşi timp, momentul în care ni se descoperă omul adevărat (Sf. Nicolae Cabasila). Prin nașterea Sfintei Fecioare s-a arătat o „lume nouă” şi un „rai străin”, din care s-a zămislit un Adam nou Care replămădeşte vechiul Adam şi înnoieşte lumea. Era nevoie de o „nouă rădăcină” în mijlocul umanităţii, de un „om nou” care să poată iarăşi îndrepta libertatea noastră spre Dumnezeu. Această rădăcină nouă și acest om nou este Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care Se întrupează devenind astfel pentru omenire noua rădăcină, noul început, „aluatul cel nou” (Arhim. Gheorghe Kapsanis). Prin nașterea Preacuratei Fecioare s-a pregătit pe pământ o „carte” uimitoare, care este vrednică să poarte nu numai întipărirea unor cuvinte, ci în chip negrăit pe Însuşi Cuvântul viu, Născut înainte de veci din Dumnezeu Tatăl, şi Care poate să mântuiască pe cei ce se apropie de El (Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei”). Pururea Fecioara Maria, născută din părinţi sterpi, este „lumea nouă”, acea „carte paradoxală”, „cortul însufleţit”, precum şi „chivotul cuvântător” al lui Dumnezeu, despre care Sf. Grigorie Palama spune: Astăzi a fost văzut cortul însufleţit al lui Dumnezeu, nefăcut de mână omenească, şi chivotul cel înţelegător şi duhovnicesc al Celui Care cu adevărat este pentru noi, pâinea lui Dumnezeu cea care coboară din cer şi care dă viaţă lumii (In. 6, 33) (Sf. Grigorie Palama)
„Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit” (Ps. 84, 12). Fecioara-Mamă este „Adevărul care din pământ a ieşit”, așa cum Iisus Hristos este „Dreptatea care din cer a răsărit”.
Maica Domnului este cea care l-a scos afară pe însuşi stăpânul nedreptăţii, l-a legat pe cel tare în răutate, i-a răpit vasele, le-a transformat şi le-a arătat în stare să primească dreptatea dumnezeiască; şi aşa pe captivii păcatului i-a luat să fie veşnic împreună cu Ea însăşi îndreptăţindu-i prin credinţa în Iisus Hristos, iar pe stăpânitorul păcatului strângându-l în lanţuri, din care nu se poate scăpa, îl va preda unui foc veşnic şi lipsit de lumină. Astăzi din rădăcina lui Iesei s-a născut „toiag”, din care va răsări în lume „floarea cea cu chip dumnezeiesc”. Sfânta Fecioară este „toiagul” mult lăudat al lui Iesei, cel care a răsărit o „floare neveştejită”, după cum grăieşte proorocul Isaia: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcina lui va da” (Isaia 11, 1). Maica Domnului este cea care recheamă firea noastră ce-şi pierduse „floarea”, şi care căzuse din locul „neveştejit al desfătării”. Ea este cea care o readuce la bună-înflorire, şi dăruindu-i înflorire veşnică, o urcă la cer şi o aduce în rai.
Pururea Fecioara Maria este „toiagul” prin care Bunul Păstor a dus turma cuvântătoare la păşuni veşnice. Un „toiag” de care firea noastră rezemată fiind, leapădă „vechimea şi bătrâneţea neputincioasă” şi păşeşte uşor spre cer, lăsând jos pământul celor ce sunt purtaţi spre cele de jos, ca unii care nu au reazem.
Maica lui Dumnezeu a venit ca un cer însuflețit purtând în brațe pe soarele dreptății, ca să-i lumineze și să-i încălzească pe credincioșii care aleargă la scăparea ei. Și dacă soarele cel sensibil a știut să lumineze și să încălzească, să usuce și să ardă, cu cât mai mult a știut să facă acestea soarele dreptății cel mai înainte de soare. A venit ca o tărie, purtând în brațe steaua cea din Iacob, pentru ca și noi, precum magii, lepădând toate plăcerile cele trupești să-i urmăm Lui în curăție și să I ne închinăm cu credință. A venit ca o scară avându-L pe Domnul întărit în ea, ca să întărească și să izbăvească din stricăciune firea omenească. A venit ca un nor dătător de ploaie mântuitoare, purtând în sânul ei dumnezeiasca ploaie, ca să ude și să adape pământurile cele cuvântătoare. A venit ca o brazdă dumnezeiască ținând ca un snop spicul cel dătător de viață, ca să hrănească inimile care flămânzesc de El. A venit ca un hambar care avea în sânul ei grâul vieții, ca să-l reverse celor care aveau nevoie de acest grâu. A venit ca o masă având pe ea pâinea vieții, din care mâncând unii cu vrednicie vor trăi în veac. A venit ca o vie purtând strugurele, ca să adape cu vinul cel dulce pe credincioși și să-i îmbete pe ei din grăsimea casei Lui. A venit ca un car condus de Cuvântul, pentru ca din necuvântare să-i slobozească pe cei cuvântători, ca Dumnezeu și Cuvânt. A venit ca o juncă fără de pată și ca o mielușea preanevinovată purtând pe mielul „Cel ce ridică păcatul lumii” și „pe vițelul cel îngrășat”, jertfit pentru fiul cel risipitor, poporul cel omorât de desfrânare și pierdut de necurăție și iarăși aflat prin pocăință și întoarcere. A venit ca un clește ținând cărbunele aprins, ca să ardă din temelii spinul păcatelor și să-i lumineze pe iubitorii de curăție ca un Iubitor de curăție și ca Unul născut în curăție. A venit ca un sfeșnic cu totul de aur cu șapte făclii purtând deasupra ei candela, ca să lumineze în chipul cel mai strălucit tot pământul de sub soare. A venit ca un chivot având în ea dreapta Tatălui cea prin care au fost date lui Moise tablele scrise ale legii mozaice, ca prin această dreaptă să fie scriși în cartea vieții cei vrednici de viață. A venit ca un palat și ca un scaun al Împăratului și ca o împărăteasă preaînfrumusețată, ținând ca o maică pe Împăratul slavei, ca să cheme la Împărăția lui Dumnezeu pe iubitorii acesteia.
Intr-un text al unui vechi fragment liturgic referitor la Maica Domnului, se mentioneaza: "Tu ai nascut pe Fiul fara tata, pe acest Fiu pe care Tatal mai inainte de veci l-a nascut fara mama". Fecioara Maria a devenit Mama lui Dumnezeu, cea care L-a primit pe Cel necuprins in pantecele ei. Nimeni nu s-a bucurat de aceasta demnitate si din acest motiv nicio persoana omeneasca nu poate fi pusa pe aceeasi treapta cu Maica Domnului.
Zamislirea Fiului lui Dumnezeu ca om din Fecioara Maria a inceput atunci cand ea a rostit cuvintele: "Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau!". Asadar, Intruparea Mantuitorului s-a facut cu acordul si cu invoirea ei, ceea ce ne descopera ca Dumnezeu respecta libertatea omului, ca nu impune absolut nimic, ca harul lui Dumnezeu lucreaza impreuna cu vointa omului.
Intrucat nu naste ca urmare a unei legaturi firesti cu un barbat si pentru ca Cel care Se naste din ea nu este o persoana obisnuita, ea devine Mama ramanand Fecioara. Ca orice mama, ea L-a alaptat, L-a crescut si L-a ingrijit pe Fiul ei cu o iubire nesfarsita. Trebuie marturisit acest lucru, pentru a scoate in evidenta ca Hristos nu a avut un trup aparent, ci unul real.
Sfantul Maxim Marturisitorul vorbind despre Nasterea Domnului, spune: "Maria pastra toate aceste cuvinte, punandu-le in inima ei, nu numai pe cele ale pastorilor, dar si tot ceea ce vazuse si auzise de la inceput in Templu, si dupa Templu: vestirea ingerului si zamislirea fara samanta, nasterea fara durere si fecioria dupa nastere si faptul ca nu numai ca a ocolit durerile femeii si s-a aratat maica fiind pastrata fecioria, dar si faptul ca n-a cunoscut nasterea insasi. Iata randuielile lucrurilor dumnezeiesti si mutarea firii lor, caci Fiul Cel minunat n-a facut cunoscuta maicii cunostinta nasterii, si intr-o clipa fara sa o stie, El S-a aflat in afara pantecelui ei, si a sezut pe tronul bratelor sale, pentru ca asa cum zamislirea fusese facuta fara samanta si fara stiinta, tot asa si nasterea sa fie fara stricaciune si fara cunostinta".

In sfintele icoane, Maica Domnului este nedespartita de Fiul ei. In majoritatea reprezentarilor, Hristos este tinut pe bratul stang al Maicii Domnului, iar cu bratul drept Maica Domnului Il arata lumii zicand: "Faceti tot ceea ce va spune El". Intrucat ea este cea care L-a umanizat pe Fiul lui Dumnezeu, L-a incaput pe Cel neincaput, Maica Domnului se bucura de o cinstire deosebita din partea noastra. In cultul Bisericii Ortodoxe, Maica Domnului este socotita cea dintai si mai mare decat toti sfintii, "mai cinstita decat Heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat Serafimii".
Într-adevăr, bucurie mare s-a vestit o dată cu Naşterea Maicii Domnului, bucurie pe care noi nu o putem dezvălui, n-o putem desluşi, n-o putem înţelege și explica, n-o putem cuprinde nici cu mintea, nici cu cuvântul nostru, căci cum ar putea cineva să laude pe aceea pentru care, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, Dumnezeu a făcut și zidirea văzută şi cea nevăzută, cea pentru care Dumnezeu a pregătit toate acestea, cea care este încununarea întregii creaţii a lui Dumnezeu, cea care este mai slăvită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, cea în care S-a sălăşluit Însuşi Fiul lui Dumnezeu?
,,O, prea frumoasă şi prea dulce fiică! O, crinule, cel ce ai crescut în mijlocul spinilor, fiind din rădăcină împărătească cea de bun neam! Prin tine împărăţia cu preoţia s-au îmbogăţit!"
Toate acestea se arată luminos întru Preacurata Fecioară, pentru că ea este floarea ce a răsărit din pomul cel uscat, din pântecele cel neroditor şi sterp şi a înnoit firea noastră cea uscată; floarea cea neveştejită, care înfloreşte pururea prin feciorie, floarea cea cu bun miros care a născut mirosul cel frumos, pe singur Împăratul; floarea care a adus rod pe Hristos Domnul, ceea ce singură a răsărit mărul cel cu bun miros; este sfinţită cu darul Sfântului Duh, cel ce a venit spre dânsa şi a umbrit-o. Şi este mai sfântă decât toţi sfinţii, pentru că a născut pe Cuvântul, cel mai sfânt decât toţi sfinţii. Ea este deosebită de păcătoşii pământeşti, căci nici un păcat în toată viaţa sa n-a cunoscut.
"S-a adus lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, îmbrăcată cu bună podoabă a faptelor bune, ca şi cu o haină de aur şi înfrumuseţată cu darul Duhului Sfânt, a cărei slavă este înăuntru. Că precum la toată femeia, bărbatul este slava ei cea din afară, aşa slavă Născătoarei de Dumnezeu este înăuntru, adică rodul pântecelui ei". "Fecioară de Dumnezeu dăruită, biserică sfântă a lui Dumnezeu, pe care acel începător de lume, Solomon, a zidit-o, şi în dânsa a pietruit, nu cu aur împodobită, nici cu pietre neînsufleţite, ci, în loc de aur, strălucind cu Duhul, iar în loc de pietre scumpe, avându-l pe Hristos mărgăritarul cel de mult preţ" ,,Din cea neroditoare rădăcină, mlădiţă de viaţă purtătoare ne-a odrăslit nouă pe Maică Să, Dumnezeul minunilor".

Icoana „Maica Domnului cu Pruncul“ de la Ploiesti a fost donată de ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei, în timpul războiului ruso-româno-turc, în 1877, după ce împăratul a petrecut Paştele la Ploieşti, înainte de a merge pe frontul Războiului de Independenţă, şi a fost impresionat de credinţa românilor şi de slujbele preoţilor. Icoana este realizată dintr-o combinaţie de aur şi argint, iar cea de-a treia mână apare în colţul din dreapta jos al icoanei. „Ferecătura este din anul 1805 şi, se pare, icoana de dedesubt este mult mai veche. Este o valoare a întregului neam românesc“. Legendele referitoare la icoană adâncesc aura de mister. Se spune că artizanul ei a făcut-o cu trei mâini pentru a-i proteja pe cât mai mulţi credincioşi cu puterea ei sau că pictorul a visat că mâna i-a fost retezată în război şi, sub impresia unui sentiment foarte puternic, a pus o mână în plus în tablou, pentru a nu rămâne niciodată fără ea. Eminescu a venit de două ori să se roage În faţa ei au îngenuncheat, de-a lungul timpului, nume importante precum Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, actorul Toma Caragiu, istoricul Nicolae Iorga şi poetul Nichita Stănescu. „Se pare că Eminescu a auzit de faima acestei icoane şi a vrut să o vadă, în 1878. Nu ar fi prima dată când poetul a ajuns la Ploieşti pentru a se ruga în biserica noastră. Poetul a mai venit în oraş şi în 1881, la înmormântarea unui prieten. Kogălniceanu a locuit o vreme chiar vizavi de biserică, iar din ceea ce a rămas consemnat, alte personalităţi care s-au rugat în biserică sunt Iorga, Nichita şi Toma Caragiu“, spune părintele paroh. Biserica ce adăposteşte icoana cu trei mâini este unul dintre cele mai însemnate monumente religioase, istorice şi de artă din judeţul Prahova, aparţinând patrimoniului local şi naţional. A fost reparată şi restaurată de mai multe ori, actualul edificiu, conform pisaniei de deasupra uşii, fiind construit în vremea domnitorului Ioan Alexandru Şutu, la 10 mai 1820. România este numita Gradina Maicii Domnului !

 „Când Dumnezeu a împărţit neamurilor teritoriile ca moştenire a sa, românii, cu bunul lor simţ caracteristic au dat întâietate tot altora. Când au ajuns şi ei, în sfârşit, la mila Domnului, nu mai era nimic de împărţit. Sfântul Petru a dat din umeri şi atunci, văzând smerenia românilor, Dumnezeu a spus: “Petre, dă-le un colţ din Grădina Raiului”.
Sa ne rugam Maicii Domnului sa ne ocroteasca, sa ne ajute si sa ne aduca pace in suflete. Amin (postat pe fb de ioan monahul)