DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

21 aprilie 2015

B i n e f a c e r i l e, v i r t u ţ i l e

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

                       B i n e f a c e r i l e, v i r t u ţ i l e
                          (învăţături sfinte adunate de preot Ioan)


                      _ Să te smereşti, să miluieşti şi să ierţi-aceasta este
dreptatea.
                      _ Răbdarea: Odată, părintele Iosif mi-a spus: „Ia aminte
la tine şi vei avea folos“. Mai spunea să mă mustru pe
mine, să fiu răbdător în toate şi să îi mulţumesc lui
Dumnezeu pentru tot ceea ce mi se întâmplă. De
asemenea, stareţul îmi povestea, spre zidire,
următoarele: Odată, un Sfânt părinte
a auzit un cerşetor mustrându-se pe
sine. Era iarnă, iar el avea încălţări
subţiri şi zăcea pe o grămadă de
bălegar, abia acoperit cu o rogojină şi
tremurând de frig. Îşi spunea: „Nu
vrei să rabzi aceasta, afurisitule!
Sfinţii mucenici răbdau necazuri mai
mari, stăteau iarna în temniţe
desculţi, cu picioarele în butuci, iar tu
ţi le poţi întinde pe ale tale şi mai eşti acoperit şi cu
rogojina!“ Pilda aceasta mi-a adus mult folos sufletesc.
                  _ A întrebat stareţul: „Cum se dobândeşte smerita
înţelepciune a sufletului?” Şi tot el a răspuns:
„Gândindu-te numai la păcatele tale“.
                   _ Cel care uită binele pe care-l face este cel mai înţelept
om.
                   _ Nu dobândim nici un folos de pe urma actelor de
binefacere pe care le trâmbiţăm înaintea lumii, precum
nici de la postirea despre care spunem tuturor. Orice
faptă făcută demonstrativ nu aduce rod, ci se reduce la
lauda oamenilor (Sfântul Vasile cel Mare).
                _ În chilie plângi, dar când ieşi la împlinirea ascultării te
împrăştii. Ia aminte la tine şi străduieşte-te să nu ieşi
din inimă, fiindcă acolo este Domnul.
                _ Cel ce petrece fără ispită nu va
dobândi înţelepciune duhovnicească.
               _ Inima se sfinţeşte prin pomenirea

neîncetată a lui Dumnezeu.
                  _ Ar trebui să nu ne înălţăm cu
cinstea şi să nu ne înjosim cu
necinstea.
                 _ Mulţi povăţuitori spun că răbdarea necazurilor şi a
supărărilor e mai de preţ decât a face fapte plăcute lui
Dumnezeu, fiindcă el nu cere faptele noastre bune, ci
supunerea noastră voii Lui celei sfinte (Sfântul Ioan de
Tobolsk).
                _ Milosârdia nu constă doar în milostenia pe care o daţi
sau în cuvintele de mângâiere pe care le spuneţi uneori
omului care suferă, ci în dispoziţia lăuntrică de
bunăvoinţă deplină faţă de acea persoană, printr-o
participare călduroasă a sufletului.
              _ Creştinul, indiferent cu ce se ocupă, trebuie să se
gândească la economisirea timpului. Toate faptele
cotidiene trebuie să le facă repede. Timpul este un
talant dat nouă de Domnul şi vom da răspuns pentru
pierderea zadarnică a oricărui ceas.
             _ Înţelepciunea este înfrânare şi biruinţă asupra
plăcerilor trupeşti care ne ispitesc.
            _ Nu cinsti niciodată pe cel care vorbeşte de rău pe
aproapele tău.
            _ Am văzut că numai atunci mă aflu într-o părere
dreaptă despre mine, când am în mine gândul rău, iar
când l-am văzut pe cel bun sunt în
amăgire.
            _ Atunci când cineva cu bucurie
suportă munca şi necazurile,
atunci poate să înfrâneze puternic
gândurile, pentru că unele ca
acestea cu muncă sunt aduse la
inactivitate.
            _ Nu urî pe cel ce ţi-a făcut rău, ci sileşte-te din toate puterile să-l ierţi.

            _ Trei virtuţi luminează mintea: a nu vedea răul în nici
un om, a face bine celui ce ţi-a făcut rău şi a răbda cu  supunere toate necazurile şi nenorocirile.

              _ Dacă ai văzut o greşeală oarecare la un frate, nu stărui
cu ea în gând, ca să nu o spui cuiva, căci aceasta aduce
moartea sufletească.
             _ Smerindu-vă cu inima, aranjaţi-vă sentimentele
voastre, gândurile, deprinderile, cugetarea astfel: eu
sunt asemenea unui rob, nu-mi aparţin; trebuie să
trăieşti ca la toţi să le fii sub picioare; lasă să se şteargă,
să te bănuiască, să te calce în picioare, să te înjosească,
să te scuipe, să te lipsească, să te dispreţuiască. Aceasta
să rămână interior, să nu vadă nimeni în afara ochilor
lui Dumnezeu.
            _ O inimă zdrobită nu lasă loc pentru îndulcirea cu
gânduri nefolositoare.
            _ A înlocui gândul rău cu gândul cel bun este o faptă
mântuitoare.
            _ Înţelepciunea smereniei este smerenia cugetului şi
zdrobirea inimii, umilirea de sine în gând, lipsa de
mândrie, simplitatea minţii, ascunderea vieţii noastre
de nevoinţă.
             _ Stareţul se nevoia să-i privească
pe toţi ca fiind sfinţi, drepţi,
cuvioşi, iar pe sine se umilea cu
gândul.
             _ Când te încearcă gândul
mândriei sau al slavei deşarte,
cercetează conştiinţa ta: păzeşti
tu poruncile lui Dumnezeu? Îi
iubeşti tu pe vrăjmaşii tăi? Te bucuri oare când este
lăudat cel de lângă tine?
             _ Tăcerea buzelor este bună, iar tăcerea minţii –
cugetarea la Dumnezeu – este mai presus de toate.
              _ Gândim despre noi înşine că suntem smeriţi atâta
vreme cât nu suntem atinşi. Dar aceasta nu este
smerenie. Smerenia adevărată se probează când eşti
înjosit, ofensat. Atunci trebuie să-ţi spui: merit aceasta
pentru păcatele mele.
               _ Niciodată nu trebuie să urmezi imediat gândul tău,
chiar dacă pare bun, ci să-l încerci cu timpul.
_ Pentru dobândirea smereniei este folositoare cugetarea
la măreţia lui Dumnezeu şi la propria nimicnicie.
               _ Cugetă la mijloacele prin care poţi evita situaţiile ce te
duc la păcat.
               _ Cugetarea la faptele bune făcute de ceilalţi sau
compararea propriei vieţi cu vieţile sfinţilor duce la
smerenie.
               _ Când vor începe să ne laude,
atunci să ne amintim mulţimea
păcatelor noastre.
             _ Nu te gândi la binele făcut şi vei
avea răsplată deplină.
                _ Cugetarea la Patimile
Mântuitorului şi la sfânta Sa
viaţă este bună, numai să nu laşi
mintea şi inima ta să petreacă în nepăsare.
              _ Exprimă-ţi părerea fără a intra în dispută.
               _ La vreme de necaz şi întristare înseninează-ţi sufletul
prin amintirea de Dumnezeu.
                  _ Poartă întotdeauna binele în gând, ca să-l şi făptuieşti.
Dumnezeu cunoaşte gândul omului. Aşadar gândul tău
să fie curat de orice rău.
                  _ Descoperirea gândurilor adânceşte conştiinţa
păcătoşeniei proprii şi durerea pentru păcate, din care
se naşte smerenia, care este atât de necesară în lucrarea
mântuirii.
                 _ Ascultările cele mai de jos unite cu pomenirea lui
Dumnezeu sunt mai înalte decât faptele măreţe
săvârşite cu împrăştiere.
                   _ Este bine să aduni şi să păstrezi în suflet gândurile
smerite, iar nu pe cele iritante şi mândre.
                   _ Cel smerit este convins că nu poate să gândească, nici
să dorească ceva bun, dacă Dumnezeu nu îi dă gând
bun sau dorinţă bună.
                   _ Smerenia şi suferinţa eliberează pe om de orice păcat.
Mai întâi se taie patimile sufleteşti, iar apoi cele
trupeşti. Acest fapt îl confirmă rugăciunea lui David:
Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate
păcatele mele.
                      _ Milostenia tămăduieşte iuţimea
sufletului, postul vestejeşte pofta,
iar rugăciunea curăţeşte mintea
şi o pregăteşte spre contemplarea
lucrurilor. Căci Domnul ne-a
dăruit poruncile pentru şi
potrivit cu puterile sufletului.
                   _ Nepătimirea este o stare paşnică
a sufletului, care face ca sufletul
să se mişte cu anevoie spre
răutate.
                    _ Să luăm aminte în chip deosebit la 
noi înşine, să fim   blânzi şi buni în relaţiile cu cei de lângă noi.
„Mântuirea noastră este în aproapele“. spunea Sfântul
Pimen cel Mare.
                   _ Fereşte-te de părerea înaltă de sine. Smerenia nu poate
sta la un loc cu judecarea aproapelui şi cu
irascibilitatea. Cel care îi judecă pe alţii sau se mânie
când i se face supărare nu are pic de smerenie. Sfinţii
nevoitori le mulţumeau sincer celor care îi supărau şi îi
ofensau, pentru că prin răbdarea necazurilor
dobândeau smerenia.
                   _ Trebuie să folosim propriile căderi şi experienţa
noastră ca mijloace pentru dobândirea smereniei.
Smerenia creează în om o stare interioară, în virtutea
căreia sunt respinse toate atacurile diavolului.
                   _ Cuviosul Macarie Egipteanul
tâlcuieşte relaţia dintre smerenie şi
alte virtuţi prin pilda despre
ospăţul îmbelşugat pregătit
împăratului şi alaiului său. Dar
cum toate bucatele erau pregătite
fără sare (adică fără smerenie), în
loc de recunoştinţă, gazda a avut
parte de mânia oaspeţilor. În
acelaşi fel, fără smerenie toate
virtuţile omului sunt zadarnice.
                   _ Dacă veţi priveghea cu cei care veghează veţi fi
număraţi în rândul mucenicilor. Dacă veţi ierta celui
care v-a supărat, pentru aceasta nu doar vor fi iertate
păcatele voastre, dar fiică a Tatălui Ceresc te vei face.
Dacă te vei ruga din inimă pentru mântuire, măcar şi
puţin – şi te vei mântui. Dacă te vei mustra pe tine, te
vei învinui şi te vei judeca în faţa lui Dumnezeu pentru
păcate, simţite cu conştiinţa – şi pentru aceasta vei fi
iertată. Dacă vei mărturisi păcatele tale în faţa lui
Dumnezeu, şi pentru aceasta vei avea iertare şi cruţare.
Dacă te vei întrista pentru păcate sau te vei umili, sau
vei plânge, sau vei suspina – suspinul tău nu se va
ascunde de El. (Atât este de mare milosârdia lui
Dumnezeu.)
                          _ Celor desăvârşiţi Mântuitorul le porunceşte:
Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi,
curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi
luat, în dar să daţi.
                             _ Atât în ochii oamenilor, cât şi în ochii lui Dumnezeu nu
există nimic mai demn şi mai potrivit iubirii aproapelui
precum milosârdia şi binefacerea.
                                _ Cel cu adevărat recunoscător mulţumeşte Domnului
nu doar în bucurie, ci şi în nefericire şi necaz.
                               _ Este propriu sufletelor mari şi curajoase să nu
deznădăjduiască în vreme de necaz.
                             _ Cel înţelept, chiar dacă suferă sau este bolnav, Îi
mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate ca pentru bine.
                           _ Avem virtutea răbdării atunci
când primim tot ce ni se
întâmplă ca din mâna lui
Dumnezeu. Cel care a dobândit
răbdarea se împărtăşeşte de
orice virtute: se bucură în
necazuri şi în nenorociri este
iscusit în bine, în năpaste se
veseleşte, este gata de ascultare,
este plin de dragoste şi în
supărare aduce slavă, în
mustrări se smereşte, în
nenorociri este neclintit.
              _ Cel care se supune egumenului se aseamănă îngerului,
cel care i se opune face sălaş diavolului în inima sa.
Doamne, miluieşte! Este înfricoşător acest cuvânt
(Sfântul Efrem Sirul).
                  _ La răpirea averii lor de către păgâni, creştinii priveau
cu bucurie, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol
Pavel (Evrei 10:34).
                    _ Osândirea de sine se învaţă. Ea înseamnă să ne
învinovăţim în gând pe noi înşine, iar nu pe alţii, pe noi
să ne mustrăm şi să ne numim nebuni şi fără minte,
somnoroşi şi lipsiţi de râvnă, leneşi şi neatenţi. Cel care
se osândeşte pe sine are linişte şi niciodată nu e ruşinat:
dacă vine asupra lui o boală, sau un necaz sau o
strâmtorare, sau orice altă nenorocire, el o pune pe
seama păcatelor sale şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu.
Dacă cineva îl pedepseşte sau îl înjură, primeşte ocara
ca pe un bine şi o consideră ca fiind o lucrare
dumnezeiască (Ava Dorotei).
                  _ Despre cunoaşterea de sine: o
ai când te socoteşti incapabil şi
nevrednic de orice funcţie
înaltă; când te ştii lipsit de
chibzuinţă, slab, fugind de
efort şi osteneală; când nu iei
aminte la păcatele altora, ci le
vezi doar pe ale tale şi te căieşti
pururea pentru ele; când te
cercetezi pe tine însuţi şi te
osândeşti, şi nu te amesteci în
nimic din cele ce depăşesc
funcţia ta.
                _ Blândeţea înseamnă a nu face supărare nimănui nici
cu cuvântul, nici cu fapta, nici prin comportamentul
nostru, ci a îndulci inima tuturor prin purtarea şi felul
nostru de a fi.
                 _ Smerenia nu cunoaşte nerăbdarea, judecarea
aproapelui, clevetirea, lauda de sine şi îndreptăţirea;
smerenia tânjeşte după rugăciune şi tăcere; smerenia
iubeşte gândul la moarte.
                   _ Îşi pierde valoarea înaintea lui Dumnezeu fapta celui
care se preţuieşte pe sine, care se laudă pe sine, care
aşteaptă sau încearcă să obţină laude din partea
celorlalţi, care este nerecunoscător.
                  _ Unii din fraţi gândesc că ei nu pot avea darurile
Duhului Sfânt, fiindcă din lipsa de râvnă pentru
îndeplinirea poruncilor, nu ştiu că cel care are credinţa
adevărată în Hristos în sine, are toate darurile lui
Dumnezeu. Dar întrucât noi, din cauza lipsei noastre de
râvnă, rămânem departe de dragostea lucrătoare, care
ne-ar fi arătat comorile lui Dumnezeu, atunci ne
considerăm pe drept străini de darurile lui Dumnezeu.
                   _ Dacă îţi aminteşti de răul de la cineva, roagă-te pentru
el şi vei opri patima din mişcare, despărţind, prin
rugăciune, supărarea de amintirea răului ce ţi l-a făcut.
Iar devenind iubitor de oameni, vei şterge cu totul
patima din suflet. Dacă însă altul ţine minte răul de la
tine, fi îndatoritor şi smerit faţă de el şi stai cu dragoste
în preajma lui, şi-l vei izbăvi de patima lui. Supărarea
celui ce te pizmuieşte o vei alina prin osteneală. Căci el
îşi socoteşte pricină de nenorocire ceea ce pizmuieşte la
tine. De aceea nu poţi să-alini altfel, decât ascunzând
aceasta de la el. Dacă aceasta le foloseşte multora, iar
pe acesta îl întristează, care pateu o vei nesocoti? E de
trebuinţă, desigur, să fii de folos celor mulţi, dar, după
putere, nici pe acela să nu-l nesocoteşti. Să nu te laşi
înrâurit de răutatea patimii lui. Căci nu te răzbuni pe
patimă, ci pe pătimaş. Drept aceea, socoteşte-l întru
smerenie pe acela mai presus de tine şi în toată vremea,
în tot locul şi lucrul, dă-i lui mai multă cinste. Iar
pizma ta o poţi alina, dacă te bucuri împreună cu cel
pizmuit de cele ce se bucură el şi te întristezi împreună
cu acela de cele ce se întristează el, împlinind cuvântul
Apostolului: Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi
cu cei ce plâng.
                      _ Smerita cugetare este o rugăciune neîntreruptă,
împreunată cu lacrimi şi cu durere. Căci aceasta,
chemând pururea pe Dumnezeu într-ajutor, nu lasă pe
om să se încreadă nebuneşte în puterea şi înţelepciunea
proprie, nici să se ridice peste alţii, lucruri care sunt
boli înfricoşătoare ale patimii mândriei.
                      _ Slava deşartă este legată de făptuirea într-ascuns; iar
mândria, de voinţa de-a pune pe seama lui Dumnezeu
toate isprăvile.
                       _ Prieten adevărat este acela care îndură necazurile,
nevoile şi nenorocirile aproapelui atunci când acela e
încercat, ca pe ale sale, fără zgomot şi fără tulburare.
                        _ Cel ce spune păcatul fratelui fără patimă, îl spune din
două pricini: sau ca să-l îndrepteze pe el, sau să
folosească pe altul. Iar dacă îl spune pentru alte pricini,
fie aceluia, fie altuia, îl spune pentru a-l batjocori sau
a-l bârfi. Dar atunci nu va scăpa de părăsirea
dumnezeiască, ci va cădea sigur fie în aceeaşi greşeală,
fie în alta, şi va suferi ruşine, mustrat fiind şi batjocorit
de alţii.
                      _ Mintea celui iubitor de Dumnezeu nu luptă împotriva
lucrurilor, nici împotriva înţelesurilor acestora, ci
împotriva patimilor împletite cu înţelesurile. De pildă,
nu luptă împotriva femeii, nici împotriva celui ce l-a
supărat, nici împotriva chipurilor acestora, ci
împotriva patimilor împletite cu ele. Altceva este
lucrul, altceva este înţelesul lui, şi altceva patima.
Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur şi aşa mai
departe, înţelesul (chipul) este amintirea simplă a ceva
din cele de mai sus. Iar patima este iubirea neraţională
sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte.
Aşadar, trebuie să luptăm împotriva patimii. Înţeles
pătimaş este gândul compus din patimă şi înţeles.
                    _ Pe cine iubeşte cineva, pe acela se şi grăbeşte să-l
slujească. Dacă iubeşte deci cineva pe Dumnezeu, acela
se şi grăbeşte să facă cele plăcute Lui. Iar dacă îşi
iubeşte trupul, se grăbeşte să împlinească cele ce-l
desfătează pe acesta.
                   _ Dintre virtuţi, unele sunt ale trupului, altele ale
sufletului. Ale trupului sunt de pildă: postul,
privegherea, culcarea pe jos, lucrul mâinilor - spre a nu
îngreuna pe cineva sau spre a dărui – şi cele
următoare. Iar ale sufletului sunt de pildă: iubirea,
îndelunga răbdare, blândeţea, înfrânarea, rugăciunea
şi cele următoare. Dacă prin urmare din vreo nevoie
sau împrejurare trupească, de pildă din pricină de
boală sau altceva de felul acesta, ni s-ar întâmpla să nu
putem împlini pomenitele virtuţi ale trupului, avem
iertare de la Domnul, Care cunoaşte şi pricinile. Dar
neîmplinind pe cele ale sufletului, nu vom avea nici o
apărare. Căci nu sunt supuse nevoii.
              _ Există mijloace care opresc patimile, care vin în caz de
emoţie şi nu le dau voie să crească. Şi sunt altele care le
micşorează şi le duc la secătuire. De exemplu: postul,
munca şi privegherea nu dau voie patimii să crească,
iar însingurarea, contemplarea, rugăciunea şi iubirea
de Dumnezeu o reduc şi o dezrădăcinează. Tot aşa şi în
gândirea despre mânie: îndelunga-răbdare, nerăutatea
şi blândeţea o opresc şi nu-i permit să crească, iar
dragostea, milostenia, dorinţa de a face bine şi iubirea
de oameni o micşorează.
            _ Este bun nevoitorul care, trăind în lume, întotdeauna
face fapte bune, acordă iubire frăţească, iubire de
oaspeţi, dă milostenie, le face bine celor care vin la el, le
ajută bolnavilor şi se fereşte de tentaţii. Este desăvârşit
şi mai înalt cel care, consacrându-se vieţii
contemplative, a trecut de la lucrurile cotidiene la
contemplare, respingându-se şi uitând de sine, se ocupă
cu cele cereşti, cel care renunţând la tot, stă în faţa lui
Dumnezeu şi cu nici o altă grijă nu se întoarce înapoi.
Unul asemenea se uneşte cu Dumnezeu şi trăieşte cu
Dumnezeu.
            _ Isidora cea nebună pentru Hristos era atât de
dispreţuită de surorile ei de mănăstire, încât acestea nu
mâncau împreună cu ea; defăimată, ocărâtă şi necăjită,
ea le primea pe toate în tăcere şi cu mulţumire.
Ostenindu-se la bucătărie, împlinea orice ascultare,
slujind celorlalte surori ca o slugă supusă. Celelalte
fecioare purtau pe cap, după rânduiala monahală,
culion, iar capul ei era întotdeauna acoperit cu o basma
urâtă şi veche. N-a făcut nimănui nici o mâhnire, nici
ea nu s-a mâniat vreodată şi nu s-a certat pentru ceva;
ci întotdeauna tăcea, nerăspunzând nimănui la nici o
ocară, mică sau mare, deşi adeseori era bătută şi era
mereu urâtă şi batjocorită. Şi i-a descoperit îngerul
despre ea unui părinte îmbunătăţit ce trăia în
singurătate: „Pustnice Pitirun! Acea femeie este mai
bună decât tine, pentru că ea petrece în mijlocul unei
obşti aşa de mari şi, deşi slujeşte tuturor şi de toate este
batjocorită, niciodată nu s-a depărtat cu inima de
Dumnezeu“. Apoi, vădindu-se virtutea Isidorei înaintea
obştii, călugăriţele au început să vestească despre
purtarea lor. Una spunea: „Eu întotdeauna o ocăram”,
alta: „Eu turnam lături pe ea“, alta: „Eu o băteam“.
Într-un cuvânt, toate recunoşteau feluritele necazuri pe
care i le-au făcut.
                     _ Iuliana, pe propria cheltuială, în taină, a ascuns la sine
timp de doi ani pe creştinii prigoniţi.
                      _ Munca de jos este un mijloc prin care ne smerim.
                      _ Se cuvine să ne îngrijim să nu facem nimic necugetat
sau cu neatenţie.

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV