(David, David Gabriel, 1 an şi aproape o lună)
Mă uit la el, aşa, ca şi cum m-aş uita prima dată. Zâmbesc! Zâmbesc larg şi frumos,
mi se deschid ochii a senin şi mirare şi îmi spun: "Ce copil frumos!!!". Şi este.
Este un copil frumos. Şi cuminte. Şi binecuvântat cu o familie care îl iubeşte,
care luptă pentru el şi care îl doreşte bine şi sănătos. Dar o familie apăsată de durere,
tristeţi, neputinţe. O familie care l-ar vrea alergând fericit, bătând mingea,...
Veţi întreba: "Atunci, care este problema?". Problema este: Tetrapareza Spastică
Problema este una foarte gravă. Una de care eu mă lovesc din ce în ce mai mult în
ultima perioadă. Am o prietenă, care are o fetiţă cu această problemă...pe Luana...,
fluturaşul meu drag, care are aproape 8 ami de când se chinuie cu această boală
şi sunt singure, singuri, într-o lume a oamenilor care nu văd, nu aud.
Am o altă prietenă care se luptă cu băieţelul ei, tot din această problemă.
Se luptă singuri, cu morile de vânt. Despre ei nu am scris încă. pe ei îi cunosc demult.
Pe ei îi cunosc personal. Despre ei mi-e atât, atât de greu să scriu. Ca şi când durerea
toată din suflet mi-ar cădea în mâini. Despre ei şi despre Ştefan Gabriel, am să scriu
săptămâna viitoare. Îmi tot fac curaj...
Şi mai cunosc o mamă care se luptă din această problemă şi altă mamă şi Doamne
câţi părinţi ... Da...
Cunosc de altfel multe mame, mame care devin super oameni alături de copiii
lor pentru care tresar în orice secundă...când aceştia respiră prea uşor, prea agitat,
când plâng, când scâncesc, când sar din somn din cauza spasmelor care cu timpul
devin din ce în ce mai grele..., tresar mereu. Chiar şi în somnul lor când visează că
puii lor plâng. Sunt mame pe care oamenii au tendinţa să le trateze cu superficialitate.
Le văd copiii îngrijiţi, plimbaţi în cărucioare, pe ele zâmbind, pe ei fericiţi şi astfel...
restul se trece cu vederea de foarte multe ori.
Copiii aceia, copilul acesta nu este aşa! Oamenii dacă nu văd asta, nu vor să ştie!
Este greu... este greu, dar adevărul este că acei copiii suferă de chinuri îngrozitoare,
nu se pot mişca, depind mereu de cineva, merg mereu la tratamente în ace şi perfuzii,
au mereu parte de masaje şi terapii chinuitoare pentru ca muşchii lor să nu se atrofieze!
(Ajută-l pe David!)
Este greu, dar adevărul este că dacă nu înţelegem ce li se întâmplă şi dacă nu acceptăm
acest adevăr cât mai repede, acei copii, vor deveni stigmaţi într-o lume închisă,
într-o lume a durerii, a singurătăţii, a uitării, a nimănui...într-un final,
când nimeni nu va mai fi lângă ei.
Copiii aceştia pot să îşi salveze viaţa, sănătatea şi copilăria! Mai au încă şanse!
Şansa lor suntem noi...cei din lumea autistă, cărora ne este teamă să îi vedem,
să îi ascultăm, să le zâmbim, să îi ajutăm
Fiecare copil merită şansa să poată mere, să poată să stea în funduleţ, să rostogolească
o minge, să alerge. Chiar şi copiii cu tetrapareze spastice merită şansa de a fi copii!
Ei, care au stat ani de zile doar pe spate sau ridicaţi în funduleţ de părinţi, sprijiniţi,
ei care au rostogolit mingea doar cu privirea de atâtea şi atâtea ori, ei ştiu cel mai
mult ce înseamnă să îţi doreşti să faci PRIMII PAŞI
David Gabriel a împlinit 1 an.Un an în care mama a fost îngerul lui păzitor. Un an
în care tata a privit neputincios şi trist la ei. Un an în care el a fost îngerul păzitor
şi al lui David şi al mamei acestuia. Un an în care a privit lumea doar de pe spate,
din braţele mamei sau din cărucior. Un an chinuit şi plâns. Dar este un băiat puternic
şi luptător, Un băiat frumos şi iubitor. Un băieţel care primeşte toată dragostea
celor din jur radiind. De ea depinde. Ea îl ţine în viaţă, îi dă putere, îl încarcă.
El ştie că atâta vreme cât oamenii aceia, familia lui îl iubesc, el va exista frumos
şi va încerca să dea toată iubirea lui înapoi înmiit!
David cred că vi-ar povesti multe. Defapt o fac ochii lui. Cred că dacă ar putea,
v-ar spune că cel mai mult şi-ar dori să îi zâmbească lui mami, să îi întindă mâna şi să spună:
"Mami, azi vreau să facem amândoi primii mei paşi!!!"
Mai jos, vă redau povestea lui David...
"De foarte mulţi ani mama nu mai spera că va mai avea vreodată copii, dar eu
m-am gândit să-i fac o surpriză. Am 10 săptămâni şi ea încă nu ştie.
Abia aştept să o cunosc !
Sunt în burtica ei de 28 de săptămâni, mă simt bine şi ocrotit dar tare nedumerit
sunt când ceva mă smulge de acolo iar eu nu sunt pregătit. Aş vrea să ţip dar nu pot
să respir până când o doamnă doctor mă ajută şi reuşesc să scot un sunet dar încă nu
pot respira. Iau şi o notă, nota 6; nu este o notă mare dar eu sunt mare, am 1300 gr.
Mama e tare fericită dar eu nu ştiu dacă voi supravieţui primei nopţi. Plămânii mei
nu sunt destul de dezvoltaţi nici măcar pentru a primi oxigenul ce intră prin tubul
ăsta mare din guriţa mea.
E dimineaţă ! Am reuşit dar îmi este înţepat tot corpul, tubul mă deranjează şi mama
nu e lângă mine. Nu e tocmai aşa cum mi-am imaginat că va fi, iar când am cunoscut-o
pe mama , plangea, dar nu de fericire. La scurt timp m-am şi botezat, de atunci mă
cheamă David Gabriel.
Zilele trec … multe perfuzii, transfuzii până când o hemoragie cerebrală o face din
nou pe mama sa plângă, dar eu voi lupta în continuare. După două săptămâni mama
îmi intinde un deget şi eu îl prind în manuţă şi n-aş mai vrea să-i dau drumu’.
În următoarea săptămână inima mea începe să cedeze, fac stopuri cardio-respiratorii
dar doctorii îmi sunt alături iar mama se roagă pentru mine la bisericuţa din curtea
maternităţii. Doctorii i-au zis că au facut tot ce-au putut şi numai Dumnezeu mă mai
poate ajuta. El m-a ajutat şi de data asta iar starea mea a început să se stabilizeze.
Inima mea n-a încetat să bată.
A trecut o luna şi jumatate … e o zi mare, nu voi mai fi intubat iar tubul va fi înlocuit
cu o măscuţă. E mult mai bine aşa ! La câteva zile mama mă ia în braţe pentru prima oară.
Sunt fericit ! Stau nemişcat şi n-aş mai vrea să mă mai dezlipesc de pieptul ei.
Parea că totul va reveni la normal, ba mai mult, il cunosc şi pe tata . Ii aud vocea şi
mă străduiesc să deschid ochii şi să privesc în direcţia lui. Tata îmi vede pentru prima
oară ochii negri şi mari. E copleşit de emoţie. În curând îmi verifică ochişorii şi
d-nul dr. oftamolog să vadă dacă vederea mea este în regulă dar n-a putut sa ne dea nici
o veste bună. Făcusem retinopatie şi îmi pierdeam vederea într-un ritm alert. Era necesară
o operaţie urgentă dar bronhodisplazia pulmonară cu care am ramas în urma oxigenării
îndelungate facea ca operaţia să fie mai dificilă. Când doctorul i-a zis mamei că există
riscul să mă piardă ar fi preferat să rămân orb, dar la insistenţele tatălui meu, am fost
operat şi totul a decurs destul de bine.
După 3 luni, părinţii mă iau acasa, îmi cunosc fratele, sunt alintat şi răsfăţat deşi durerile
sunt încă mari din cauza herniei inghinale pe care o am. Credeam că vor mai fi două operaţii
şi nimic rău nu avea să se mai întâmple, că voi fi fericit în sânul familiei mele,
însă n-au trecut nici 4 luni şi ajung din nou în spital cu pneumonie.
Cumplite au fost acele zile dar mai cumplit de-atât a fost când datorită unor crize pe
care le faceam s-a descoperit că sufăr de o boala necruţătoare – encefalopatie hipoxic ischemica,
paralizie cerebrală ( tetrapareză spastică). Acum înteleg de ce nu-mi pot folosi mâinile
şi picioarele ca un bebeluş normal, de ce nu pot ţine o jucărie în mână, de ce nu pot
să fac nimic din ce ar trebui să fac la vârsta mea. Deşi am 9 luni, am fost evaluat
la o vârsta mai mica de 3 luni.
În sfârşit, epuizaţi de drumuri lungi, după 2 luni de spitalizare şi patru spitale,
fără bani pentru şedinţe de kinetoterapie ci doar de-un bilet de tren, ne întoarcem acasă.
Descumpanită şi cu ochii înlăcrimaţi, mama mă ţine în braţe dar nu mă priveşte.
Îi caut privirea şi ea îmi zâmbeşte ca sa nu ma îngrijoreze dar eu ştiu că de fapt plânge.
Ce vom face de-acum încolo?
O oază de speranţă se întrevede printr-un tratament de recuperare la o clinică din
Ucraina care trebuie început de la o vârstă cât mai fragedă, însă costurile sunt cu mult
peste posibilităţile financiare ale parinţilor mei. Dacă la început timpul se scurgea în
favoarea mea şi cu fiecare zi ce trecea şansele să supravieţuiesc erau tot mai mari,
acum timpul s-a întors împotriva mea şi cu fiecare zi care trece se scurg şi
şansele mele de a putea merge vreodată.
Aşa m-am gandit să scriu povestea mea în speranţa că o va citi destui oameni
cu inima bună ce mi-ar putea acorda o şansă să nu mă întreb niciodată de ce sunt
diferit de ceilalţi copii, de ce nu mă pot juca, de ce nu pot să-mi îmbrăţisez mama …
Vă mulţumesc că mi-aţi citit povestea , vă mulţumesc din suflet pentru ajutorul vostru !
Cu drag,
David- Gabriel"
Aş spune mai multe, dar ce ar mai fi de spus? Povestea lor, imaginile, actele medicale,
toate spun ceea ce e defapt de spus. David este bolnav. Foarte bolnav. David,
are nevoie de noi. De toţi. De fiecare înger păzitor. De fiecare gând, rugăciune, ajutor.
David vrea doar să fie copil...
Cine vrea să-l ajute pe David, cu oricât de puţin, poate să o facă donând în conturile:
Cont lei : RO86BPOS07207878987RON01
Cont euro : RO21BPOS07207878987EUR01
Titular : Irimescu Gabriel Florin (tata)
COD BANCA :308075018
SWIFT: BPOSROBU
ADRESA BANCII : BANCPOST Agentia Primaverii
STR. PRIMAVERII NR. 25 BOTOSANI JUD. BOTOSANI
sau poate să îi contacteze pe părinţi astfel:
ADRESA TITULARULUI : PARCUL TINERETULUI NR 11 ET 3 AP 13 BOTOSANI
Tel: 0741 32 44 66/0749 51 35 78
VĂ ROG DIN SUFLET, DAŢI ACEST ARTICOL SAU MESAJ MAI DEPARTE!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu