Nu trecuse nici un an de la căsătoria Erminei, când s-a îmbolnăvit foarte grav. Ea însăşi medic, licenţiată şi cu carieră, ştia foarte bine ce înseamnă cancerul.
Durerea, mică la început, creştea cu timpul, până când a doborât-o.
Eric, soţul ei, în loc să o consoleze, o dojenea mereu:
- Să te ia naiba! Rău că m-ai găsit!
- Ai răbdare şi speranţă, fiul meu, îl sfătuia bunica Erminei. Dumnezeu este mare.
- Dacă este mare, de ce găseşte de cuviinţă să se măsoare cu noi, cei mici, protesta acela.
Boala se întindea pe o perioadă lungă de timp. Eric nu suporta să o vadă pe soţia lui în acea stare, dar nici nu o încuraja.
Ermina era foarte palidă. Singurul ei sprijin era bunica ei. Datorită acesteia devenise şi Ermina cuviincioasă, serioasă şi smerită.
- Bunico, te oboseşti aşa de mult acum când, de fapt, eu ar trebui să te ajut!
- Nu te necăji, fetiţa mea! Prea Sfânta noastră Fecioară face minuni. Seara şi dimineaţa o rog cu lacrimi să-ţi dea sănătate. Roag-o şi tu!
La spitalul unde a fost internată, starea ei s-a înrăutăţit.
- În starea în care se află, boala nu ne dă prea multe speranţe, erau de părere medicii şi plecau tăcuţi de la patul bolnavei.
- Bunico, a rugat-o într-o zi Ermina. Mergi la preotul spitalului şi spune-i să se roage pentru mine. După aceea vreau să vină să mă spovedească şi să-mi dea Sfânta Împărtăşanie.
Bunica i-a îndeplinit dorinţa. I-a adus şi o icoană a Celei Milostive şi i-a spus:
- Întoarce-te, fata mea, să o priveşti, să-i vorbeşti şi să prinzi curaj.
Într-o seară, bunica mergea pe holul spitalului.
Deodată îi apare înainte o femeie plăcută, îmbrăcată cu o uniformă albă, de asistentă şefă.
I s-a părut ciudat. Nu era dintre cele pe care le cunoştea deja.
- Vă văd pentru prima dată, doamnă asistentă, a spus bătrâna.
- Eu sunt Maica Domnului, i-a răspuns necunoscuta. V-am auzit rugăciunile şi am sosit să vă ajut. Mâine dimineaţă Ermina se va face bine. Numai să slujească mai mult Fiului şi Dumnezeului meu.
Astea a spus şi s-a făcut nevăzută.
Femeia vârstnică a rămas înmărmurită. Toate se roteau în jurul ei. A plecat la nepoata ei, pe care a găsit-o foarte bucuroasă şi căreia i-a povestit ceea ce i se întâmplase.
- Da, bunico. Şi pe mine m-a vizitat Maica Domnului. M-a mângâiat pe creştet şi mi-a dat curaj. Nu mă mai doare nimic. Mă simt uşoară.
La ultima lor vizită, medicii au fost surprinşi: bolnava stătea pe scaun, îmbrăcată. Îndată ce i-a văzut, s-a ridicat bucuroasă să-i întâmpine.
- Ciudat!, vorbeau între ei. Cu siguranţă este vorba de vindecare prin autosugestie. Se pare că s-a activat energia psihologică şi parapsihologică.
- Dragi colegi, a spus atunci Ermina, vă aduc la cunoştinţă că nu s-a întâmplat nimic din cele ce afirmaţi. Vindecarea mea o datorez în întregime Maicii Domnului.
Eric află şi el vestea. Avea însă unele îndoieli.
- Cu siguranţă este vorba de o îmbunătăţire trecătoare, a spus. Bolile de acest gen revin. Nu am încredere.
- Dar aici nu s-a întâmplat ceva obişnuit: a fost o minune!, i-a explicat cea vindecată.
- Eu nu cred în minuni!
- Şi atunci ce se va întâmpla?
- Asumă-ţi singură responsabilitatea pentru viaţa ta! Aşa a spus, şi a plecat.
Pe Ermina a luat-o însă ameţeala. Era ceva fără răspuns. Însă imediat şi-a amintit de recomandarea Maicii Domnului: să se pună în slujba Fiului şi Dumnezeului ei!
- A, Doamne, Prea Sfântă Fecioară!, a strigat. Numai dragostea Ta este statornică. De asta am nevoie. Acest fel de dragoste îmi va umple sufletul.
A plecat departe de Patra, la o mănăstire cunoscută, şi acolo călugărindu-se sub numele Ermiona, s-a dăruit, şi cu tot sufletul s-a pus în slujba lui Hristos [24; 87-89].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu