Rămasă în grija apostolului Ioan, Maria, după Înălţarea lui Iisus la cer, trăieşte câţiva ani la Ierusalim în mijlocul comunităţii creştine care creşte văzând cu ochii. Dar în anul 44 împotriva creştinilor din Ierusalim se dezlănţuie o prigoană puternică. Petru şi Ioan sunt bătuţi cu vergi, Iacob, fratele lui Ioan, este tăiat cu sabia, Ştefan este ucis cu pietre. Apostolii părăsesc Ierusalimul şi pleacă în lumea mare. Apostolul Ioan ia drumul Efesului în Asia Mică (azi în Turcia, la 631 km de Istanbul), unde se stabileşte ducând-o cu el şi pe Maica Domnului. Aici, la Efes a rămas Maria până când şi-a simţit sfârşitul aproape. Când a simţit că moartea se apropie – să fi avut 60 sau 70 de ani – Maria i-a cerut lui Ioan să o ducă la Ierusalim.
Sfântul Gherman din Constantinopol (645-740) şi sfântul Ioan din Damasc (675-749) ne spun că Maica Domnului a fost înştiinţată printr-un înger de mutarea ei din aceasta viaţă. Tot ei ne spun că apostolii au fost adunaţi în mod miraculos la acest eveniment. Prin pronia divină, apostolul Toma nu a fost prezent la înmormântare, sosind trei zile mai târziu. Întristat, Toma a cerut să se deschidă mormântul, pentru a o vedea şi el pe Născătoarea de Dumnezeu; dar intrând în mormânt, l-a aflat gol. Pornind de la acest eveniment cu mormântul gol al Mariei, părinţii Bisericii au început să afirme cu multă putere şi credinţă că, după adormirea sa, Fecioara Maria a fost înviată de Fiul său, Iisus, şi luată cu trupul şi sufletul în împărăţia cerurilor.
O cinstim pe Fecioara Maria pentru că ea este mama noastră plină de bunătate şi milă. Pe drumul Crucii, Fecioara Maria a primit investitura solemnă ca mamă. Din înălţimea crucii, Iisus, văzând întreaga familie umană în apostolul Ioan, i-a declarat Preasfintei Fecioare Maria: Femeie, iată fiul tău. Adresându-i-se apoi apostolului Ioan, a spus: Iată, mama ta! Prin aceste cuvinte, Domnul a consacrat-o pe Maria ca Mamă a copiilor lui Dumnezeu, dându-i şi încredinţându-i maternitatea spirituală a sufletelor.
Ce fericire este pentru un om să aibă o mamă. Această fericire a descris-o renumitul scriitor francez Victor Hugo: “Ştiţi, întreabă el, ce înseamnă a avea mamă? A fi sărac şi neputincios şi a simţi că ai pe cineva lângă tine. Merge când voi mergeţi… se opreşte când voi vă opriţi, vă înţelege când plângeţi… Aveţi un adevărat înger care vă învaţă să vorbiţi, să râdeţi, să iubiţi… vă încălzeşte inima la pieptul ei, vă încălzeşte tot timpul în braţele ei. Grija ei de mamă nu încetează niciodată. Voi îi spuneţi: mama mea, ia ea vă spune: copilul meu. Aceste două cuvinte sunt atât de plăcute încât şi Dumnezeu le iubeşte şi le preţuieşte. Am întâlnit şi noi oameni care, deşi înaintaţi în vârstă, cu zăpada timpului aşternută pe capul lor şi atunci când pomeneau cuvântul mamă, lăcrimau la amintirea acestei fiinţe dragi.”
Aceste cuvinte aplicate mamei noastre pământeşti, se potrivesc cu totul în cel mai înalt grad mamei noastre cereşti, Sfânta Fecioară Maria, pe care o rugăm să mijlocească pentru mântuirea sufletelor noastre.
