Măreţia Creaţiei şi A Tot Strălucirea lui Dumnezeu !

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Sfântul Vasile cel Mare spune în cartea sa numită Exaimeron că „toată lumea văzută este şcoală şi imagine a lumii nevăzute”. Tot el spune că „toată floarea şi toată iarba ne învaţă că este Dumnezeu”. Zidirea văzută tâlcuieşte pe Scriptură şi Sfânta Scriptură tâlcuieşte pe zidire.
Atât una, cât şi alta, sunt ca două file de carte. Pe o pagină citim cuvintele Sfintei Scripturi, pe cealaltă pagină citim în cartea zidirii, care vorbeşte de Dumnezeu. La fel spune şi Sfântul Grigore de Nyssa: „Toată zidirea, ca o trâmbiţă strigă la noi că a făcut-o Dumnezeu”. Am citit într-o carte cum un filozof se plimba cu băţul în mână pe un câmp şi bătea florile cu băţul: „Le bat pentru că prea tare strigă către mine că le-a zidit Dumnezeu!”.
Toate creaţiile văzute se numesc darurile lui Dumnezeu. Şi precum face mirele cu mireasa că îşi dau daruri care întăresc dragostea între ei, tot aşa face şi Dumnezeu cu noi. El pune mintea noastră între El şi creaţii, ca să-L putem mai bine înţelege şi vedea. Dumnezeu ne dă cele create în dar, iar noi îi dăm lui Hristos, Mirele inimii noastre, gândurile, rugăciunile şi dragostea noastră. Sfântul Antonie cel Mare nu ştia multă carte, dar era atât de înţelept în cele duhovniceşti că uimea pe toţi filosofii care veneau la peştera lui. Odată, l-au întrebat câţiva filosofi: „Antonie, care sunt cărţile tale pe care ai învăţat?” Iar el, arătând cu mâinile cerul, stelele, marea şi întreaga natură din jurul său, le-a zis: „Acestea sunt cărţile mele pe care le citesc şi care întrec pe toate celelalte”.
(Arhim. Cleopa Ilie, Arhim. Ioanichie Bălan, Lumina şi faptele credinţei,

IUBIREA UNEI MAME

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



de Eliana Popa

Într-o casă mititică străjuită de doi nuci,
Cu șindrilele căzute și cu rosturi în uluci,
O mămică și-un pruncuț au pe-o masă un colț de pită,
Doar copilu-i e comoară și o face fericită!

 
Este tânără vădană, greul o apasă mult
Mai că-i vine să-și blesteme ziua-n care s-a născut.
Dar privind la prunc cum suge înfășat într-o maramă,
Îl sărută cu iubire și cu un fior de teamă!

 
O, ce gând mai e acesta? Parcă răul stă să vină
Și pruncuțul plânge des, n-are pace, nici odihnă!
Este-o noapte friguroasă, dintr-o iarnă timpurie,
Cineva îi bate-n geam! Cine ar putea să fie?

 
A deschis cu teamă ușa și puțin nedumerită
A văzut în fața sa, o bătrână gârbovită.
A dat buzna în colibă, nepoftită, nechemată
Și s-a așezat pe scaun lângă foc, sub o corlată.

 
I-a făcut un ceai fierbinte gazda noastră necăjită,
Apoi s-a întins să doarmă fiind tare obosită.
Dar când zorii dimineții i-au aprins lumini în tindă
A văzut că nu-i copilul și nici baba gârbovită.

 
Și-a-nțeles, atunci, femeia, că în cea trecută noapte,
În căsuța ei intrase musafir, cumplita Moarte!
Și atunci ca o nebună, jeluindu-și copilașul,
Alergă strigând cu ură:,, Moarte, ți-ai găsit nănașul!

 
Nu te las sa-mi iei copilul, de ți-oi da sufletul meu,
Chiar de-ar fi să trec hotarul pân' la Bunul Dumnezeu!
Dar deodată vede-n cale o femeie-n strai cernit:
,, - Spune-mi, rogu-te și mie, dacă cumva ai zărit

 
Moartea hâdă, nemiloasă, încotro a apucat?
Cu pruncuțul meu cel dulce în maramă înfășat! "
,, - Am să-ți spun, grăi femeia cu ochi reci ca doua stele,
Dacă-mi cânți acum și mie, toate-acele cântecele

 
Care-ți înfloreau pe buze cum înfloare trandafirul,
Și țeseau o rugă sfântă când îți legănai copilul!
Eu sunt Noaptea și adesea, te-ascultam lângă fereastră
Parc-o vrajă mă lega lângă bătătura voastră! "

Și cu lacrimi de durere, mama a-nceput să-i cânte
Toată jalea ei cea mare se lovea de văi și munte,
Și plângea cu ea în cântec, tare-nduioșată, Noaptea
Care-i arătă drumeagul spre care pornise Moartea.

 
Și porni din nou sărmana alergând pe drumul Morții
(Și rugându-i pe toți sfinții ca să i se schimbe sorții)
Merse preț de-o zi întreagă și dădu într-o răscruce,
Se opri nedumerită, neştiind pe un' s-apuce!

Dar văzu lângă picior, cam uscați, doi mărăcini
Arțăgoși nevoie mare și împodobiți cu spini!
,, - Măi ciulini, fie-vă milă, n-ați văzut de dimineată
Moartea hâdă și bătrână cu un pruncuşor în brață? "

,, - Am văzut-o, am văzut-o, ducea-n brațe pruncuşor
Însă dacă vrei a-ți spune, au grăit spinii în cor,
Să ne strângi la pieptul tău, ca să înflorim și noi
Iară lacrimile tale să ne fie stropi de ploi!"

 
Și femeia-i strânse-n brațe, curgea sângele șiroaie
Lacrimile ei de mamă îi udară ca o ploaie
Sângele cădea rubine, furând sărutări luminii
Şi-mbrăca în flori de maci iarba și cu mărăcinii!

 
Fericiți, nevoie mare, i-arătară din răscruce
Peste care deal să treacă și pe unde s-o apuce!
Însă alt necaz, mai mare, se abate și o-ncurcă
Când în fața ei se-ntinde un lac cu o apă adâncă.

 
De durere și de ciudă, neștiind ce să mai facă,
Încercă să-i soarbă apa, poate astfel o să-l treacă.
Însă lacul, plin de gheață, îi vorbi din unda-i rece :
,, - Nu mai încerca degeaba, numai eu, pe mal, te-oi trece!

 
Însă vreau în schimb să-mi dai, din a ta înfățișare,
Ochii tăi frumoși și limpezi ca două mărgăritare!
Atunci mama plânse, plânse, ochișorii s-au uscat
Margărite prețioase, jertfă lacului s-au dat!

 
Atunci lacul a cuprins-o ridicând-o pe un val
Și-a trecut-o ca pe-un fulg de pe-un mal, pe un alt mal.
Acolo simți miresme de rămase fără grai!
Flori alese, soiuri multe de credeai că ești în Rai

 
Însă își veni în fire și strigă în gura mare:
,, - Unde să-mi găsesc copilul? Știi tu, iarbă, știi tu, floare? "
,, - Cum să îți găsești copilul dacă nu mai poți vedea,
Îi grăi o bătrânică care florile păzea.

 
Dă-mi cosița ta de aur și de mână te voi duce,
Printre florile acestea (ce nu-s flori să se usuce)
Poate-ți vei găsi copilul, fiindcă multe inimioare
Se ascund înmiresmate în potirele de floare.

 
Tu ascultă-le atentă, poți de vrei, să le mângâi
Și-ai să afli într-o floare, bătând, inimioara lui!
Și atunci cu bucurie și simțindu-și biruința,
Și-a smuls biata mamă părul și i-a dăruit cosița!

 
Și a mers cu ea bătrâna pe la fiecare floare
Și a ascultat atentă, multe, multe inimioare!
În sfârșit, găsi copilul într-o floare delicată,
Însă Moartea se arată și-i strigă înfuriată:

 
,, - Cum ai îndrăznit, femeie, să ajungi până aici? "
,, - Dorul mamei tu nu-l știi, n-are temere nici frici!
Am venit să-mi iau copilul, l-ai răpit precum o hoață
Îmbrăcată-n zdrențe negre și cu chip de cotoroanță!"

 
,, - N-ai să poți ați lua copilul, fiindcă n-am să te las eu!
Căci răspund de fiecare în fața lui Dumnezeu!"
,, - Dă-mi copilul! strigă mama, punând mâna pe-alte flori,
Altfel smulg toată grădina, chiar de-ar fi să mă omori! "

Speriată hâda Moarte, de-așa dragoste de mamă,
O lăsă un pic mai moale, lângă o cișmea o cheamă
,, - Hai, privește în fântână! Iată am adus cu mine,
Ochișorii tăi din lac și-ai să vezi cu mult mai bine!"

 
Se-apleacă atunci femeia, peste marginea fântânii
Unde Dumnezeu arată soarta pruncilor și-a lumii!
Și văzu înmărmurită, mai să i se facă rău,
Ce amar și ce durere, ce chin pe copilul său!

 
În genunchi cazu sărmana, ca un trunchi, lângă fântână
Și strigă spre cer umilă :,, Doamne, voia Ta e bună!
Nu mă asculta pe mine, ține-L în a Ta grădină
Decât rob în întuneric, lasă-l floare în Lumină! "

( după o poveste de Hans Christian Andersen)