de Eliana Popa
Mamă, îmi auzi chemarea? Noaptea iar mă întristează.
Perna-mi șterge și usucă, ochii mei ce lăcrimează,
Dorul nu mai vrea să plece...chipul tău îl am în minte
Și te-aud și azi spunandu-mi: ,, - Mă întorc...să fii cuminte!"
De atunci te-aștept într-una, zi de zi, să vii acas'
Cu un dor ce mă sfâșie și cu lacrimi pe obraz.
Ți-a crescut copilul, mamă! A crescut ca un orfan,
Doar cu dragostea bunicii și cu...blestematu-ți ban !
Mamă...cât mai stai departe? Muncești mult pe la străini!
Poate, la fel și tu suferi și de dorul meu suspini,
Dar nu vii....parcă ți-e teamă să nu mori în sărăcie...
Și ai dat, la schimb cu banii, scurta mea copilărie!
Știi de câte ori bunica mi-a vegheat, sărmana, somnul?
Îngânând o rugăciune pentru mine către Domnul.
Când trezindu-mă din visu-n care, mamă, te vedeam!
O strigăm să vină iute și pe brațul ei plângeam?
Știi icoana din odaie? Cea cu Maica lui Hristos ...
Doar cu ea vorbeam în taină și cu Pruncul ei frumos!
Și-am rugat-o să îmi spună, de ce mama mea nu vine,
Nu mai vrea să se întoarcă? Poate a uitat de mine?
Și icoana prindea viață...iar Măicuța lui Hristos
Întindea preasfânta-i mâna și mă mângâia duios.
Și-mi ștergea, cu vălul ei, lacrimile mele multe
Și chema din raiul ei, îngerii să mă sărute!
Adormeam în cânt de leagăn, pe o aripă de înger
Și cu mângâierea Maicii, ca în suflet să nu sânger!
În odaia cu icoana...te simțeam pe tine, mamă!
Poate Maica lui Hristos, mi te aducea în taină?
Dacă n-ar fi fost bunica și odaia cu icoana,
M-aș fi stins de-atâta jale și de dorul după mama!
Încă merg în odăița...unde dorul tău mă cheamă!
Încă Maica-mi șterge ochii cu un colț de la năframă!
