DESPRE M Â N I E

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

                 CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                       DESPRE M Â N I E

               Motto: „Pace vouă!“ (Ioan 20:21), „Căci mânia omului

                   nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu“ (Iacov 1:20).

                                                                                          Preot Ioan

                                    Iubiţi credincioşi,

       Mânia este o dorinţă aprinsă, prin care cel mâniat caută să se

răzbune asupra celui ce l-a întristat pe dânsul, fie că l-a întristat

cu adevărat, fie că numai aşa i se pare. Despre acest păcat, Sfânta

Scriptură spune: „Să ştiţi, iubiţii mei fraţi: orice om să fie grabnic

la ascultare, zăbavnic la vorbire, zăbavnic la mânie“ (Iacov 1:19);

„Părăseşte mânia şi lasă iuţimea; nu căuta să vicleneşti“ (Psalm

36:8); „Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi

defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate“ (Efeseni

4:31). Din mânie se nasc certuri, vrajbe, ucideri, răzbunări, pagube

etc. Împotriva acestui păcat stă fapta bună a răbdării: „Căci aveţi

nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi

făgăduinţa“ (Evrei 10:36).

                                              Mânie păcătoasă

                          Despre păcatul mâniei găsim scris în „Vechiul

         Testament“ că profetul David, îndrăgostindu-se de               Batşeba

        soţia lui Urie, a nelegiuit cu ea şi a lăsat-o însărcinată. De

        aceea a trimis după Urie, care era la asediul unei cetăţi,

        pentru ca să fie copilul atribuit lui Urie. Venind Urie, a auzit

        cele ce făcuse soţia sa şi nu a voit să se mai apropie de dânsa. Văzând

        David aceasta, s-a supărat grozav şi a scris din mânie o scrisoare către

        căpitanul oastei, din care făcea parte şi Urie. În această scrisoare, care

        a fost dusă de Urie însuşi, poruncea căpitanilor să înceapă o bătălie

        cruntă la cetate, să pună pe Urie în prima linie şi apoi să-l lase

        descoperit ca în felul acesta să fie omorât. Şi astfel s-a făcut.

      Lumea în care trăim este caracterizată de când se ştie de violenţă:

violenţă între persoane, violenţă chiar şi împotriva vieţii încă

nenăscute, violenţă apoi şi în relaţiile dintre popoare, în fine, violenţă

împotriva naturii, împotriva mediului

înconjurător, de care atârnă însăşi existenţa

noastră. De când Cain s-a mâniat şi l-a

omorât pe fratele său Abel, domneşte în

lume legea violenţei. Referindu-ne la

mânie, putem spune că patima, ca şi răul în

genere, nu are fiinţă în sine. Patima sau

viciul sunt o pervertire a unei existenţe

creaturale bune. Dar pentru a combate

patima mâniei, trebuie să cunoaştem mai

înainte virtutea care îi este opusă. Virtutea

opusă mâniei este iubirea creştină: „Să

iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Marcu 12:31), iubire

care după avva Evagrie Ponticul se manifestă ca răbdare, îndelungă

răbdare şi mai înainte de toate prin blândeţe. Blândeţea este o virtute

aristocratică în sensul cel mai bun al cuvântului, întrucât, potrivit

mărturiei Sfintei Scripturi ea caracterizează figurile lui Moise, David

şi Hristos.

      Mânia distruge contemplaţia, fiindcă orbeşte mintea, iar iubirea

devine maică a cunoaşterii şi face această cunoaştere contemplativă.

Pe de altă parte, în timp ce mânia face imposibilă rugăciunea, in

iubirea desăvârşită şi duhovnicească se lucrează rugăciunea în Duh şi

în adevăr. Moise încercând să se apropie de rugul aprins a fost

întâmpinat de glasul lui Dumnezeu care i-a zis: „Scoate-ţi

încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este

pământ sfânt!“ (Ieşirea 3:5). Cine iubeşte pe Dumnezeu vorbeşte cu

El pururea (prin rugăciune) ca şi cu un tată, alungând din suflet orice

gând pătimaş.

               Raţionalitatea, irascibilitatea şi concupiscenţa

             Desigur, toate patimile au în cele din urmă origine demonică.

Dacă avva Evagrie Ponticul ar fi fost întrebat care patimă ar fi după

părerea lui cea mai rea din toate, ar fi răspuns fără ezitare: mânia. Şi

aceasta dintr-un motiv simplu: „Niciun rău nu-l face pe om atât de

mult demon ca mânia“. Evagrie Ponticul spune că în vreme ce

trupul, ca şi întreaga lume materială, constă din cele patru elemente

(pământ, apă, aer şi foc) sufletul este şi el compus din trei părţi, sau,

mai exact, din trei puteri (dynameis), care alcătuiesc o unitate:

raţională (logistikon), irascibilă (thymitikon) şi concupiscenţă

(epithymetikon). Fiecare din aceste puteri are un câmp de activitate

natural propriu. Dacă biruie irascibilitatea, ea face fiară sufletul,

dacă biruie pofta, el se face cal sau asin, dar dacă biruie mintea, el

se face înger. Ţelul demonilor e ajutat mult de mânia noastră aţâţată

împotriva firii, făcându-se de mare folos oricărui vicleşug al lor. De

aceea, toţi zoresc să o întărâte zi şi noapte. Ce frumos spunea cineva:

„Când eşti între oameni, veghează asupra cuvintelor tale, când

eşti singur, veghează asupra gândurilor tale, iar când eşti în

familie, veghează asupra manifestărilor tale“.

                     Calea cea lată şi calea cea îngustă

          Lată şi uşoară este calea păcatului pe care cei mai mulţi oameni

cu voie şi cu bucurie păşesc, căci se găsesc în întuneric şi în întuneric

păşesc. Strâmtă este calea virtuţii. Este numită îngustă de către

indiferenţi şi leneşi, pentru că o consideră tristă din pricina ostenelilor

virtuţii. Dar pentru lucrătorii cei binevoitori şi sârguincioşi, care sunt

plini de credinţă şi de nădejde, de dragoste, de dreptate şi de adevăr,

îmbogăţiţi cu virtuţi, este simplă şi uşoară: „Căci jugul Meu este bun

şi povara Mea este uşoară“ (Matei 11:30). Alegând calea virtuţii,

povara ne este uşoară pentru că Îl avem cu noi, ajutător, pe Hristos,

care ne iubeşte, ne acoperă, ne îndreptează paşii.

Cuvânt al Sfântului Teofan Zăvorâtul despre mânie

«V-aţi certat cu cineva şi nu v-aţi împăcat? Încercaţi să faceţi

orice lucru cu duhul blândeţii şi să vă ştergeţi din vocabular

cuvântul „ceartă“. În lumea aceasta nu există nici un motiv de

ceartă, în afară de mântuirea sufletului. Să rostiţi cât mai des

cuvintele Mântuitorului: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga

lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în

schimb pentru sufletul său?“ (Matei 16:26). Trebuie să vă luptaţi

mult cu patima mâniei. Să vă rugaţi din suflet Domnului să vă

miluiască şi să vă vindece. Pentru a stinge un asemenea foc, nu

sunt suficiente puterile omeneşti. Trebuie să ajute Însuşi

Dumnezeu. Dar pentru ca Dumnezeu să intervină, trebuie să vadă

că şi noi ne luptăm».

                                       Înger şi demon

       Omul este asemenea unui copil stând la mijloc între dreptate şi

nedreptate, nici înger, nici demon, până la sfârşitul veacului el este

liber să împărtăşească viaţa îngerilor sau a demonilor. Dacă

mănâncă „vinul“ oprit al dracilor, adică mânia cu toate consecinţele

ei, el devine încă de pe acum „demon“, „şarpe“. Dacă, dimpotrivă,

dobândeşte starea îngerească a iubirii blânde, el se face „deopotrivă

cu îngerii“.

           Ce spun Sfinţii Părinţi şi filosofii despre mânie

      ► Sfântul Vasile cel Mare spune: „Mânia desfigurează pe om.

Tot trupul i se umflă, venele la fel, vocea îi devine aspră... Când

mânia ajunge la culme, el nu mai cruţă pe nimeni. Dacă un singur

om arată astfel la mânie, ce va fi cu doi sau mai mulţi mânioşi?“.

     ► Sfântul Ioan Scărarul zice: „Mâniosul este un epileptic

sufletesc“.

     ► Sfântul Efrem Sirul spune: „Cel mai bine este să curmi

mânia cu un zâmbet“.

     ► Sfântul Ioan Cassian zice: „Mânia orbeşte ochii sufletului,

nelăsându-l să vadă Soarele Dreptăţii“.

     ► În Patericul egiptean scrie: „Un cuvânt aspru îi înrăieşte şi

pe cei mai buni, pe când un cuvânt bun aduce folos tuturor“.

     ► Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Mânia vine din

necredinţă“.

     ► Sfântul Efrem Sirul spune: „Cumpliţi sunt şerpii şi

vasiliscul, dar cu mult mai cumplită este mânia“.

     ► Casiodor zice: „Mânia este mama tuturor relelor“.

     ► „Mânia este stricarea tuturor virtuţilor“ (Homer).

     ► „La omul înţelept mânia moare repede“ (Seneca).

     ► „Mânia este dovada neputinţei“ (Proverb arab).

     ► „Piatra este grea şi nisipul cu anevoie de ridicat; însă mânia

nebunului este mai grea decât amândouă“ (Pilde 27:3).

     ► „Mânia este tulburarea sufletului printr-o pornire a sângelui

care vine din inimă, din voinţa de a se răzbuna“ (Aristotel).

     ► „Cel raţional şi drept vede pe cel mânios, dar mâniosul nu-l

vede pe cel drept“ (Socrate).

     ► „Tu trebuie să fii zăbavnic la mânie , grabnic la milostenie,

tare în nenorocire şi priceput în prosperitate“ (Tulio).

     ► „Mânia împiedică sufletul, încât nu mai poate să cunoască

adevărul. Nu te mânia fără pricină“ (Cato).

     ► „Gândeşte-te că şi tu şi acela care te insultă, într-o zi sau

alta, veţi sta cu mâinile pe piept şi cu lumânările la cap“ (Garabet

Ibrăileanu).

     ► „Mai uşor este să alungi mânia când simţi că vine, decât să o

stăpâneşti după ce a venit“ (Francisc de Sales).

      ► „Cel care se mânie uşor, repede va alerga să săvârşească

rele“ (Un înţelept).

              Patima mâniei se poate asemăna cu mânia ursului care

mănâncă miere cu mare plăcere. Voind să scoată mierea din

stup, albinele îl împung în ochi. Ursul lasă mierea şi aşteaptă

albina ca să o ucidă. Apoi vine altă albină şi iarăşi îl înţeapă. El

lasă prima albină şi aleargă după a doua. Şi mânia este atât de

mare, încât dacă l-ar muşca mii de albine, el ar vrea să se

răzbune pe toate. Şi fiindcă lasă pe una pentru alta, nu se

răzbună pe niciuna.

                           Există patru feluri de oameni

         ► Primul fel de oameni sunt aceia care nesocotesc calea ce

duce către cer. Nici nu sunt interesaţi să afle despre ea, deoarece sunt

aplecaţi pe deplin către cele pământeşti şi trecătoare.

         ► Al doilea fel sunt oamenii care preferă să urmeze calea cea

lată ce duce la pierzare, pentru că nu vor să se ostenească, să

postească, să se roage, să se spovedească, să se împărtăşească. Iubesc

mai mult odihna şi plăcerile trupului, sunt leneşi şi indiferenţi, iubitori

de desfătare, iubitori de trup, robi ai pântecelui.

          ► Al treilea fel sunt oamenii care doresc şi vor să urmeze

calea către cer, dar sunt lipsiţi de călăuză. Mulţi care au vrut să

păşească pe această cale, fără un îndrumător potrivit, au pierdut

drumul, au pierdut direcţia cea bună şi au căzut în prăpăstii şi s-au

sfârşit. Alţii au căzut între tâlhari, adică între diavolii cei vicleni şi,

fiind răniţi de aceştia, au murit.

         ► Al patrulea fel, puţini şi aleşi, sunt oamenii care cu credinţă

şi frică de Dumnezeu au trăit, căutând şi găsind îndrumătorul

duhovnicesc (preot duhovnic), cu discernământ şi călăuziţi fiind

de acesta au păşit cu siguranţă pe calea cea strâmtă şi plină de

întristări şi au ajuns la ceruri. „Fără credinţă, dar, nu este cu

putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de

Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor

care Îl caută“ (Evrei 11:6).

                              Eşti tu fiu al lui Dumnezeu?

  Omule, de eşti împărat, patriarh, mitropolit, prim-ministru,

profesor, avocat, inginer, ofiţer, medic, de eşti mare ori eşti mic,

bărbat sau femeie, bogat sau sărac, dacă nu eşti fiul lui

Dumnezeu, nimic nu eşti. Eşti vrednic de plâns şi demn de milă.

Dacă eşti fiul lui Dumnezeu, eşti cel mai fericit om de pe pământ.

Bucură-te, căci poţi spune precum Sfinţii Apostoli: sunt sărac, dar pe

mulţi i-am îmbogăţit, nimic nu posed, dar pe toate le am, căci sunt fiu

al lui Dumnezeu, Tată îl am pe Dumnezeu. Ce poate fi mai fericit, mai

îmbucurător, mai de cinste? Ce slavă mai mare poate fi şi fericire mai

mare decât aceasta?!...

                                  Cum să evităm mânia

           ► Să nu încerci să vindeci răul cu rău şi să te întreci cu alţii în

a provoca nenorociri. În luptele celor mânioşi este mai nenorocit

învingătorul, pentru că el pleacă cu un surplus de greşeală.

          ► Să nu întorci răul cu rău şi să fii atent ca o dobândă rea să no

plăteşti cu-n rău mai mare.

         ► Stăvileşte cu tăcerea insulta celui mânios.

         ► Dacă ai primit în inimă (fiind rănit în amorul propriu)

dezlănţuirea mâniosului ca pe un fluviu, imită vânturile care, printr-o

suflare potrivnică, împing înapoi tot ce li s-a adus.

         ►Nu te conduce după învăţături duşmănoase şi nu te gândi la

ceea ce îţi provoacă ura.

         ► Nu fi oglinda mâniosului , manifestându-se în tine chipul

aceluia. Se învineţeşte sau se înroşeşte mâniosul? Tu să cauţi să nu te

înroşeşti. Sunt ochii aceluia injectaţi cu sânge de mânie? Ai tăi să

privească liniştit. Este vorba lui aspră? A ta să fie blândă.

         ► Să nu-i urăşti pe oameni, ci pe diavoli şi păcatele.

         ► Când eşti obosit, surmenat sau nervos, retrage-te într-o

încăpere liniştită. Roagă-te lui Dumnezeu, citeşte din Psaltire, din

Sfânta Scriptură, din Vieţile Sfinţilor, contemplă natura sau

îndeletniceşte-te, pentru câteva minute, cu o altă activitate. Reîncepe

lucrul când eşti liniştit, odihnit şi calm.

        ► Ai credinţă şi nădejde în Dumnezeu, că aşa cum te-a ajutat

până acum, te va ajuta şi de acum încolo, în orice lucru mântuitor

pentru suflet.

        ► Nu face, din mândrie, planuri măreţe , pentru ale căror

nereuşite te vei tulbura şi mânia, ci urmăreşte lucrurile accesibile,

după posibilităţile reale pe care le ai.

         ► Pe cât posibil, evită oamenii mânioşi . Solomon spune:

„Omului mânios să nu-i fii însoţitor, nici să locuieşti împreună cu

prietenul tău gata de sfadă, ca nu cumva să înveţi ceva din purtările

lui şi sufletului tău să nu-i agoniseşti lanţuri“ (Înţelepciunea lui

Solomon 22:24).

                                  Aşa-i porunca lui Iisus

   Să-şi ieie fiecare crucea, / Aşa-i porunca lui Iisus / Dacă

voieşte să ajungă / În sânul Domnului de sus. / Mai sfântă

mângâiere nu e / Pe-acest pământ de suferit / Pentru creştini, ca

jertfa crucii / Slăvitul semn, nebiruit. / Iar dacă moartea ne va

prinde / Neîmpăcaţi cu Dumnezeu, / Primi-vom plata cea amară,/

Pedeapsa grea pentru păcat.

Trebuie

             Dacă voieşti cu adevărat să vieţuieşti în linişte şi după

          poruncile lui Dumnezeu TREBUIE să respecţi câteva cerinţe:

           ► Să ai credinţă. Credinţa este îndoită. Una este credinţa cea de

obşte a tuturor credincioşilor şi alta este a acelora, este adevărat mai

puţini, care s-au întors la chip şi asemănare. „Dacă nu crezi, zice

Sfântul Ioan Scărarul, cum te vei linişti?“. „Credinţa ta te-a

mântuit“ (Matei 9:22).

          ► Să faci fapte bune. „Iar facerea de bine şi întrajutorarea nu

le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu“

(Evrei 13:16).

          ► Să fii paşnic. „Urmează pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de

care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu“ (Evrei 12:14).

          ► Să fii neîmprăştiat. „Cu cei împrăştiaţi nu te însoţi“ (Sfântul

Isaac Sirul).

          ►Să fii neîngrijorat. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui

Dumnezeu şi dreptatea Lui şi acestea toate se vor adăuga vouă.... De

nu te-ai eliberat de griji, să nu cauţi lumină în sufletul tău“ (Sfântul

Isaac Sirul).

          ► Să iubeşti tăcerea. Tăcerea este taina veacului viitor. Iar

cuvintele, uneltele lumii acesteia. Sfântului Arsenie aşa i-a poruncit

Dumnezeu: „Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te şi te vei mântui“.

          ► Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate. „În toate

mulţumiţi“ (1 Tesaloniceni 5:18).

          ► Să-ţi recunoşti neputinţa ta. „Miluieşte-mă Doamne, că

neputincios sunt“ (Psalm 6:2). Fericit este omul care cunoşte

neputinţa sa, pentru că această cunoaştere i se face lui temelie şi

rădăcină şi început a toată bunătatea.

          ► Să răbdăm cu bărbăţie încercările. „Cearcă-mă Doamne şi

mă ispiteşte“ (Psalm 25:2). „Venind încercarea, nu căuta de ce şi

prin cine a venit, ci caută să o rabzi cu mulţumire şi fără să ţii minte

răul“ (Sfântul Marcu Ascetul). Slavă Stăpânului care prin doctorii

amare ne dă bucuria sănătăţii. Căci de unde ar avea vasul de lut

puterea să oprească curgerea apei, dacă nu l-ar întări focul

dumnezeiesc?

         ►Să nădăjduim în Domnul şi să aşteptăm de la El ceea ce ne

este de folos. Trebuie să aruncăm ancora nădejdii în Dumnezeu, care

poate să mântuiască. „Cel ce va răbda până la sfârşit acela se va

mântui“ (Matei 10:22).

Nimeni nu este neschimbător şi în orice lucru din viaţa

aceasta să ne temem de cădere, căci nimic nu-l lipseşte pe om

de convorbirea cu Dumnezeu prin rugăciune ca mânia.

           Rugăciunea către Sfântul înger, păzitorul vieţii

                   Îngerule cel sfânt al lui Hristos, către tine cad şi mă rog,

păzitorul meu cel sfânt, care eşti dat mie de la Sfântul Botez spre

păzirea sufletului şi a păcătosului meu trup. Iar eu, cu lenea mea

şi obiceiurile mele cele rele, am mâniat preacurată lumina ta şi team

izgonit de la mine prin toate lucrurile cele de ruşine: cu

minciunile, cu clevetirile, cu pizma, cu osândirea, cu trufia, cu

neplecarea, cu neiubirea de fraţi şi cu ţinerea de minte a răului, cu

iubirea de argint, cu desfrânarea, cu mânia, cu scumpătatea, cu

mâncarea cea fără de saţ, cu beţia, cu multa vorbire , cu gândurile

cele rele şi viclene, cu obiceiurile cele rele şi cu aprinderea spre

desfrânare, având osebită voire spre toată pofta cea trupească. O,

rea voire a mea, pe care nici vieţuitoarele cele necuvântătoare nu

o au! Dar cum vei putea să cauţi spre mine sau să te apropii de

mine, cel necurat? Sau cu ce ochi, îngerule al lui Hristos, vei căuta

spre mine, cel ce m-am încurcat aşa de rău în lucrurile cele

întinate? Sau cum voi putea să-mi cer iertare pentru faptele mele

cele amare, rele şi viclene, în care cad în toate zilele şi nopţile şi în

tot ceasul? De aceea cad înaintea ta şi mă rog, păzitorul meu cel

sfânt, milostiveşte-te spre mine păcătosul, şi-mi fii mie într-ajutor

şi sprijinitor asupra pizmaşului meu celui rău, cu sfintele tale

rugăciuni şi împărăţiei lui Dumnezeu mă fă părtaş cu toţi sfinţii,

acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

          Oricine se mânie pe fratele său vrednic este de osândă

                  Unii se aprind de focul pocăinţei, iar alţii se aprind de focul

mâniei şi al fărădelegii: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie

pe fratele său vrednic este de osândă; şi cine va zice fratelui său:

netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar care va

zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului“ (Matei 5:22). Iată

deci că nu numai mânia exprimată, ci şi cea gândită este un păcat.

Nimeni nu gândeşte rău fără a-şi strica inima în care Dumnezeu ar

trebui să locuiască. Cine gândeşte rău împotriva fratelui său, rupe o

legătură sacră dintre el şi acela, legătură care se reface greu, uneori

niciodată, pentru că diavolul mâniei o dată pătruns în inima ta,

născoceşte tot felul de argumente în favoarea ta spre a te opri de la

împăcare. Mânia are tendinţa de a rămâne în inima omului şi de a

se transforma în ură. De aceea iată ce ne îndeamnă Sfântul

evanghelist Matei: „Să nu apună Soarele peste mânia voastră“

(Matei 4:26).

                    Principiul apostolic este acesta: „Nicio agresiune, nicio

tensiune, nicio intimidare“, sau după cuvântul proorocului David:

„Mâniaţi-vă dar nu greşiţi; de cele ce ziceţi în inimile voastre,

întru aşternuturile voastre vă căiţi“ (Psalm 4:4). Conflictele sunt

numai între filosofi, nu între Sfinţi. Nu există doi filosofi să se

înţeleagă şi nu există conflicte între Sfinţi. Unicul caz în istoria

creştinismului este mustrarea Sfântului Apostol Pavel către Sfântul

Apostol Petru care trecea la masă când cu iudaizanţii, când cu

creştinii. Dacă s-ar fi rămas la tema iudaizantă (creştinii să se taie

împrejur) creştinismul ar fi rămas naţional, adică numai pentru evrei.

Cel ispitit de duhul mâniei trebuie să gândească cât de

vătămătoare este mânia, care îl tulbură pe om şi-l face să piardă

iubirea de Dumnezeu: „Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea

Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul

Meu“ (Isaia 66:2).

                           Să avem răbdare, nu mânie

            Mânia trebuie alungată de la noi ca o ciumă şi să ne umplem de

răbdare, această pavăză sigură cu care putem învinge duşmanii

sufletelor noastre, luând aminte la Iisus Hristos şi la toţi Sfinţii, care

au fost răbdători până în clipa morţii. Despre faptul că răbdarea ne este

de mare trebuinţă ne vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel: „Îmbrăcaţivă,

dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu

milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu

îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii

altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum

şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi“ (Coloseni 3:12-13).

„Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre“ (Luca

21:19).

     Sfântul Grigore spune: „Putem să fim martiri şi fără lanţuri ori

schingiuirea trupului, dacă ne păzim într-adevăr răbdarea în inimi“.

„Înţelegerea şi pacea nu pot fi niciodată păzite decât cu răbdare“.

Solomon zice: „Cel încet la mânie e mai de preţ decât unul

viteaz, iar cel ce îşi stăpâneşte duhul este mai preţuit decât

cuceritorul unei cetăţi“ (Pilde 16:32).

            Minunată este răbdarea Sfinţilor sub loviturile vrăjmaşe ale

diavolului, ale lumii şi ale trupului. Iată câteva întâmplări din viaţa

unor bătrâni, care ne întăresc şi pe noi în răbdare:

                  Întorcându-se odată la chilia lui, Sfântul Macarie cel Mare a

văzut cum un hoţ îi scotea toate cele din chilie şi le punea pe un

măgar. Sfântul Macarie nimic altceva n-a făcut decât să îl ajute pe

hoţ să încarce totul cât mai bine, zicând întru sine: „... noi n-am

adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva

din ea afară“ (1 Timotei 6:7). Alt bătrân, după ce hoţii i-au furat din

chilie, a văzut că o legătură cu puţini bani rămăsese neluată de

dânşii; deci a strigat după ei şi le-a dat şi acea legătură. Iar un al

treilea bătrân, văzând cum hoţii îi pradă chilia, le-a strigat: „Grăbiţivă,

grăbiţi-vă! Nu cumva fraţii mei călugări venind, să mă

împiedice să împlinesc porunca lui Hristos!“ Căci „ Oricui îţi

cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi“

(Luca 6:30).

             Omul trebuie să aibă duh plin de bucurie

               Să ne păzim de întristare, care este soră bună a îndoielii şi a

mâniei. Se zice că trebuie să păstrăm cu orice preţ pacea lăuntrică şi să

avem întotdeauna duh plin de bucurie. Întotdeauna. Cu orice preţ să

fim pururea bucuroşi, pururea voioşi. Dar, iată, şi Sfântul Ioan de

Kronstadt spune: „Noi suntem precum vremea, uneori vine furtună,

vânturi, fulgere şi apoi străluceşte soarele şi ne este bine. Aşa şi noi.

Apoi iarăşi vine furtuna şi iarăşi soarele şi tot aşa. Pentru că avem şi

trup, noi şi trupul acesta material suntem înrâuriţi de condiţiile

atmosferice. Când condiţiile sunt bune şi presiunea atmosferică nu

este mare, atunci este vreme bună, iar noi suntem veseli şi bine

dispuşi. Iar când vremea este mohorâtă şi noi suntem abătuţi. Aşa e!

Şi de aceea este nevoie să ne păstrăm cumpătarea duhovnicească

chiar şi atunci când este vreme mohorâtă şi să fim liniştiţi cu duhul.

Să fim neîncetat într-o stare sufletească bună, să fim neîncetat cu

duhul plin de bucurie, pentru că duhurile diavolilor din văzduh vor

să fim necontenit trişti“.

                              Cuvinte din Pateric despre mânie

         ► Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: ce voi face

împotriva patimilor? Şi i-a răspuns bătrânul părinte: fiecare dintre

noi se ispiteşte după pofte.

        ►Un frate l-a întrebat pe avva Tithoe: Cum voi păzi inima

mea? Şi i-a zis lui bătrânul: cum vom păzi inima noastră, fiind

slobodă limba şi plin de lăcomie pântecele?

       ► Zis-a un bătrân părinte: bine este a nu te mânia. Iar dacă se

va întâmpla, de ce urăşti pe omul care te-a mâniat? Nu este el cel

ce ţi-a făcut strâmbătate, ci diavolul. Urăşte boala, dar nu pe cel

ce boleşte.

       ► „Când diavolul cel preaviclean, făcând multe, nu poate

împiedica rugăciunea dreptului, o lasă puţină vreme mai domol

şi pe urmă îl războieşte, iar pe cel ce se roagă. Căci fie că-l

prinde pe acesta spre mânie şi aşa strică starea lui cea bună

dobândită prin rugăciune, fie că-l aţâţă la plăcere pătimaşă şi

aşa îi pângăreşte mintea“.

      Ai grijă ce faci şi ce gândeşti când te cuprinde mânia

           Luptaţi în orice chip cu patima mâniei şi cu ajutorul lui

Dumnezeu aceasta va ceda. Dacă uneori vă supăraţi sau vă mâniaţi

este bine să nu spuneţi nimic. Îndepărtaţi-vă sau dacă aşa ceva nu

este posibil, atunci strângeţi cu tărie buzele voastre ca să nu

aruncaţi afară flacăra mâniei care arde în sufletul vostru. Tăcerea

şi rugăciunea este soluţia cea mai bună în aceste clipe. Când flacăra

mâniei se va stinge şi inima voastră se va linişti, numai atunci veţi

putea spune cuvinte folositoare.

Mânia lui Dumnezeu este încetarea oferirii darurilor dumnezeieşti

(Cornel Ciomâzgă). Creştinismul este nevoia teribilă de a ierta

păcatele altora (spune Părintele Savatie Baştovoi).

Să iei aminte fiule, să nu păcătuieşti, că tot ceea ce ai câştigat în

Sfânta Biserică prin participarea la Sfânta Liturghie şi ai auzit în

predică, ai pierdut mergând acasă cu mânie, cu tulburare şi cu furie

faţă de cineva.

„Pentru a nu cădea pradă enervării şi mâniei trebuie să nu

fim pripiţi“ (Cuviosul părinte Ambrozie de la Optina).

           ► „Fiule, fugi de tot răul şi de ce este asemenea lui. Nu fi

mânios, căci mânia duce la ucidere, nu fi invidios şi certăreţ, nici

aprig la mânie, căci din toate acestea se nasc ucideri.

          ► Fiule, nu fi poftitor, căci poftele duc la destrăbălare, nu fi

poftitor în privirile tale, fiindcă din toate acestea se naşte

desfrânarea.

          ► Fiule, nu fii mincinos, căci minciuna duce la furtişag, nici

iubitor de arginţi, nici lacom de mărire deşartă, căci din toate

acestea se nasc înşelătoriile...

          ► Fiule, să nu ai mâinile întinse pentru a lua şi strânse pentru

a da... Nu te întoarce de la cel sărac, ci fă-i parte din toate fratelui

tău şi nu spune că sunt ale tale, fiindcă dacă aveţi de obşte bunurile

veşnice, cu atât mai mult cele trecătoare“ (Din învăţătura celor 12

Apostoli).

                                    Raiul şi iadul

          Se spune că demult, un războinic s-a întâlnit cu un preot şi l-a

întrebat: „Cum poate să existe raiul şi iadul, când eu nu văd nimic

din toate acestea? Poate cineva să-mi arate raiul şi iadul?“ „Dar tu,

l-a întrebat preotul, cum te poţi numi războinic când văd în faţa mea

doar o schimonositură de om?“ Soldatul s-a mâniat, a scos imediat

sabia din teacă, dar la fel de calm preotul i-a spus: „Vezi, aşa se

deschid porţile iadului!“ Înţelegând lecţia dată, războinicul a pus

sabia în teacă şi s-a înclinat respectuos în faţa preotului. „Vezi, i-a mai

spus preotul, aşa se deschid porţile raiului!“

                                    Apa înţelepciunii

                Pentru ceartă este nevoie de doi oameni. Un om i-a povestit

prietenului său, cum a făcut el de a înlăturat cearta din casa sa. Eu iam

spus soţiei mele, când ne-am căsătorit. Când tu vei vedea că eu

sunt mânios, să te duci la fântână şi să-ţi umpli gura cu apă. La fel şi

eu, când voi vedea că tu eşti mânioasă, am să iau apă în gură. Aşa au

făcut... Şi ce bine am trăit! Pentru că unul singur nu se poate certa! Şi

nici celălalt nu se poate certa cu tine, dacă gura ta ţi-e plină cu apă...

                                          Mânia

          ► „Mânia este sutaşul raţiunii, răzbunătorul poftei. Când

dorim un lucru şi suntem împiedicaţi de cineva, ne mâniem

asupra lui ca unii ce suntem nedreptăţiţi“ (Sfântul Ioan

Damaschin, Dogmatica, Bucureşti 1938, cap. 14).

         ► „Mânia este aducerea aminte a urii ascunse, adică a

pomenirii de rău. Mânia este dorinţa de a face rău celui ce ne-a

mâniat“ (Filocalia IX, Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul 8).

         ► Felurile mâniei sunt patru. Primul fel de mânie se cheamă

„iritare“ , al doilea fel de mânie se cheamă „pizmă“ ; al treilea fel de

mânie se cheamă „zavistie“ , adică cea care zace mult în sufletul

omului şi caută răzbunare; iar al patrulea fel este „mânia cea dreaptă

a lui Dumnezeu“ . Dumnezeu ne învaţă în Sfânta Scriptură să oprim

mânia noastră cea rea: „Părăseşte mânia şi lasă iuţimea“ (Psalm 36:

8). La fel şi Sfântul Apostol Pavel, zice: „Lepădaţi şi voi toate

acestea: Mânia, iuţimea, răutatea, hula, cuvântul de ruşine din gura

voatră“ (Coloseni 3: 8). În alt loc arătând acelaşi lucru, zice: „Orice

amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară

de la voi împreună cu orice răutate“ (Efeseni 4: 31).

        ► Sfântul Ioan Scărarul ne arată prin ce faptă bună putem să

gonim de la noi mânia cea rea şi pătimaşă, zicând: „Precum apa în

văpaie câte puţin adăugându-se, desăvârşit pe văpaie o stinge, aşa şi

lacrima plânsului celui adevărat pe toată văpaia mâniei şi a iuţimii

face s-o ucidă“ (Filocalia IX, op. cit., p. 68).

          ► Cât priveşte mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a arătat prin

multe feluri de pedepse, după cum despre aceasta ne arată

dumnezeiasca Scriptură, zicând: „Cu mulţimea slavei Tale ai surpat

pe cei potrivnici. Trimis-ai mânia Ta şi i-a mistuit ca pe nişte paie.

La suflarea nărilor Tale s-a despărţit apa. Strânsu-s-au la un loc

apele ca un perete şi s-au închegat apele în inima mării. Vrăjmaşul

zicea: Goni-i-voi şi-i voi ajunge; pradă voi împărţi şi-mi voi sătura

sufletul de răzbunare; voi scoate sabia şi mânia mea îi va stârpi. Dar

ai trimis Tu duhul Tău şi marea i-a înghiţit; afundatu-s-au ca

plumbul, în apele cele mari“ (Ieşirea 15: 7-10).

        ► În alt loc, despre mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu, auzim

aşa: „Şi i-a lepădat Dumnezeu din pământul lor cu mânie, cu iuţime

şi cu aprindere mare şi i-a aruncat în alt pământ, cum vedem acum“

(Deuteronom 29:28). Iar dumnezeiescul şi marele Prooroc Isaia,

arătând despre mânia cea dreaptă şi sfântă a lui Dumnezeu care va fi la

sfârşitul lumii, zice aşa: „Pentru aceasta voi prăbuşi cerurile; şi

pământul se va clătina din locul lui, din pricina furiei Domnului

Savaot în ziua iuţimii mâniei Lui. Atunci, ca o gazelă sperioasă şi o

turmă pe care nimeni nu poate s-o adune, fiecare se va întoarce la

poporul său şi fiecare va fugi în pământul său“ (Isaia 13: 13-14).

        ► Fraţii mei, acum să arătăm ce virtuţi sunt împotriva mâniei.

Cea dintâi faptă bună care stinge şi potoleşte mânia este blândeţea .

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, voind să ne înveţe prin ce putem

linişti tulburarea mâniei a zis: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi

învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi

odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11:29). În alt loc dumnezeiasca

Scriptură ne învaţă, zicând: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni

pământul“ (Matei 5:5). Tot dumnezeiasca Scriptură ne învaţă, zicând:

„Răspunsul blând domoleşte mânia“ (Pilde 15:1;16:14:25:15).

Sfântul Apostol Petru arată că blândeţea are mare preţ înaintea lui

Dumnezeu şi zice: „Să fie omul cel tăinuit al inimii, întru

nestricăcioasa podoabă a duhului, blând şi liniştit, care este de mare

preţ înaintea lui Dumnezeu“ (1 Petru 3:4). Încă şi Sfântul Apostol

Pavel ne arată că trebuie să sfătuim cu blândeţe pe cei care vor cădea

în oarecare păcat şi zice: „Fraţilor, chiar de va cădea vreun om în

vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acela cu

duhul blândeţii“ (Galateni 6: 1).

     Am însemnat acestea din dumnezeiasca Scriptură, ca să vă aduc

aminte că cel mai bun leac împotriva mâniei este blândeţea şi

nepomenirea de rău, căci aceste fapte bune, şi pe cei răi îi pot face

buni şi îi pot aduce la pocăinţă. În această privinţă am să vă

reamintesc nişte istorioare din Pateric.

       Au venit odată hoţii la chilia unui bătrân şi i-au zis: „Am venit

să-ţi luăm toate câte ai în chilia ta“. Iar el le-a zis: „Câte vă place,

fiilor, luaţi“. Şi ei au luat toate lucrurile bătrânului pe care le avea în

casa sa. Însă au uitat un săculeţ care era atârnat într-un cui. Deci

bătrânul luându-l, alerga după ei, zicând: „Fraţilor, luaţi cele ce aţi

uitat în chilia voastră!“ Iar aceia, umilindu-se pentru nerăutatea

bătrânului au adus înapoi în chilia lui toate cele luate, şi s-au pocăit,

zicând întru dânşii: „Cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta“.

        Iarăşi citim în Pateric că doi monahi locuiau într-un loc şi s-a dus

la dânşii un bătrân ca să încerce viaţa lor şi, luând un toiag, a început a

sfărâma verdeţurile unuia. Iar fratele văzând, s-a ascuns până le-a

sfărâmat toate. După ce a rămas numai o rădăcină, a zis fratele către

bătrân: „De voieşti, lasă pe aceasta să o fierb ca să gustăm din ea

împreună!“ Aceasta auzind bătrânul, a pus metanie fratelui, zicând:

„Pentru această nerăutate a ta se odihneşte Duhul Sfânt peste tine,

frate!“

           ► A zis dumnezeiescul Iov: „Pe cel fără de minte îl ucide

mânia“ (Iov 5:2). Iar Apostolul Pavel ne învaţă: „Soarele să nu

apună peste mânia voastră“ (Efeseni 4: 26). Cu adevărat, pe cel fără

de minte îl ucide mânia, dacă nu va părăsi din inimă pomenirea de rău

şi răzbunarea asupra celui ce l-a supărat, altfel având ură asupra

fratelui, ajunge să fie ca un ucigaş de oameni. Căci, după mărturia

Sfintei Scripturi, „oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de

oameni“ şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică (1 Ioan

3:15). Iată fraţilor, în ce chip, pe cel fără de minte îl ucide mânia. Căci

de nu va părăsi mânia şi ţinerea de minte a răului ajunge la ură şi prin

ură se face ucigaş de oameni şi aşa îşi ucide prin mînie şi răzbunare

sufletul său.

             ► Trebuie să ne luptăm mult cu patima mâniei. Să ne rugăm

din suflet Domnului să ne miluiască şi să ne vindece. Pentru a stinge

un asemenea foc, nu sunt suficiente puterile omeneşti. Trebuie să ne

ajute însuşi Dumnezeu. Dar pentru ca Dumnezeu să intervină, trebuie

să vadă că şi noi ne luptăm.

          ► Satisfacerea plăcerilor şi mânia nu aparţin firii noastre. Ele

sunt rezultatul păcatului strămoşesc, iar cel care se luptă şi biruieşte

aceste patimi nu îşi constrânge firea, ci opreşte distrugerea, revenind

la starea de dinainte de cădere.

        ► La unii oameni, plăcerile şi mânia par smerite pe când la

alţii se aseamănă cu fiarele sălbatice. Cei dintâi, care sunt oameni

liberi de aceste patimi, nu vor avea răsplată mare pentru lupta lor. Însă

ultimi, dacă biruiesc acestea fiare, vor primi cunună mucenicească.

       ► Mânia şi cârteala noastră vădesc un suflet mândru. Să ne

smerim şi să ne osândim, iar Domnul cu puterea Lui o să ne ajute şi o

să ne mângâie (Povăţuiri de suflet ziditoare, Sfântul Cuvios Anatolie

de la Optina, E.I.B.M., Bucureşti, 2008).

      ► „Pentru a nu cădea pradă enervării şi mâniei trebuie să nu

fim pripiţi“ (Cuviosul părinte Ambrozie de la Optina).

      ► Ne este îngăduit să ne mâniem numai pe păcatele noastre, pe

gândurile noastre rele şi pe însăşi mânia noastră.

     ► Dacă ne mâniem din pricina cuiva, ar trebuie să ne

deprindem să tăcem timp de câteva minute, zicând Rugăciunea lui

Iisus, înainte de a vorbi în pripă. Pentru a birui gândurile mânioase

trebuie nu numai să iertăm, dar să ne şi rugăm pentru cel care ne-a

supărat.

     ► Iar dacă cineva dintre voi se va întâmpla a auzi cuvânt care să

nu-i placă sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, să nu se

mânie îndată, nici să se tulbure sau să se scârbească, ca să nu-şi piardă

osteneala şi folosul, avându-şi inima tulburată şi neînstare a suferi

puţină ispită. Unul ca acela se aseamănă pepenului galben care,

fiind atins de câte un mic ghimpe, îndată face rană mare şi

putrezeşte. Ci mai vârtos să aveţi inimă trează, inimă vitează, cuget

întărit spre răbdare, ca să puteţi birui cele ce vi se pot întâmpla şi peste

toate să vă iubiţi unul pe altul.

                    Să nu lăsăm timpul să amplifice mânia

           „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.

Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci

lăsaţi-vă duşi spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi. Nu

răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi de grijă de cele bune înaintea

tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră,

trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri iubiţilor,

ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: << A Mea este

răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul >>. Deci, dacă vrăjmaşul

tău este flămând, dă-i de mâncare, dacă-i este sete, dă-i să bea, căci,

făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa

biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele“ (Romani 12:15-21).

       Sfântul Apostol Pavel  ne dă în această pericopă apostolică câteva

sfaturi care privesc relaţia noastră cu semenii. Cum ar fi să ne

propunem ca de astăzi să __________nu mai supărăm pe nimeni? Supărăm şi am

fost supăraţi, se întâmplă destul de des, dar important este să nu ne

despărţim de persoana mâhnită, până nu ne împăcăm cu ea. NU

TREBUIE SĂ LĂSĂM TIMPUL SĂ AMPLIFICE ACEA MÂNIE. 

                     Şi chiar dacă poate am fost noi cei supăraţi putem găsi

soluţia împăcării, nu este greu pentru un om al lui Dumnezeu să aducă

pace.

         Un părinte din pateric, Avva Isaac, ori de câte ori se despărţea de

cineva, înainte de a-şi lua rămas bun, se gândea dacă nu cumva l-a

supărat, l-a mâhnit cu ceva. Nu se gândea numai la el, ci în primul rând

la alţii. Oare, câţi dintre noi, înainte de a intra în casă, ne punem

întrebarea dacă am mâhnit pe cineva? Puţini. De ce? Pentru că nu mai

avem timp pentru aşa ceva. Ne gândim, e drept, la supărările pricinuite

de alţii, dar nu cu dorinţa de a ierta, ci cu gând de răzbunare. Acest

gând de răzbunare ne face viaţa din chilia sufletului, din chilia unde

locuim, tulburată şi zbuciumată. Gândul de a te şti împăcat cu toţi cei

pe care îi cunoşti, gândul că nu ai nimic rău împotriva altuia şi nimeni

nu-ţi vrea răul este cea mai mare pace, este bucuria ce dă linişte, ce dă

siguranţă, o siguranţă ce parcă ne cam lipseşte. Şi astfel părintele Isaac

era plăcut lui Dumnezeu, dar era plăcut şi oamenilor, asemenea

Sfinţilor cărora nu avem nimic de reproşat, şi dacă vreun gând iscoditor

i-ar judeca puţin, parcă imediat Sfântul vine şi îşi cere iertare. Nu mai

sunt printre noi cu trupul, dar chipul de pe icoană sau gândul din

rugăciune nu ne lasă să avem gând rău împotriva lor. Cum au ajuns

Sfinţii aşa? Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Nu te lăsa biruit de rău,

ci biruieşte răul cu binele!“

Cineva spunea odată: De obicei cântăresc 55 de kilograme,

dar când sunt mânios cântăresc o tonă. Mândria mi-l fură pe

Dumnezeu, invidia pe aproapele şi mânia pe mine însumi.

        Când eşti mânios, fii sigur că aceasta are legătură cu mândria

rănită sau cu iuţimea. Aristotel spunea că: Oricine se poate mânia

- este foarte uşor; dar să te mânii pe cine trebuie, cât trebuie şi

cum trebuie - aceasta nu este în puterea oricui şi nu este un lucru

uşor. Mânia poate fi bună sau rea - depinde ce facem cu ea.

Uneori poate fi o mare virtute, alteori trebuie lepădată. Mai întâi

zice Sfântul Apostol Pavel lepădaţi mânia, iar apoi mâniaţi-vă dar

nu greşiţi. Cele două stihuri au încurcat pe mulţi. Ele par

contradictorii, dar de fapt nu sunt. Mânia are un loc clar în viaţa

creştinului. De fapt lipsa ei poate fi chiar un semn al slăbiciunii

duhovniceşti.

                               Medicamentele mâniei

    Un om nervos şi iritabil are nevoie de trei medicamente: frica

de Dumnezeu, dragostea şi smerenia . Mândria este rădăcina

patimii care îl chinuieşte. Iată ce spune Sfântul Marcu Ascetul :

„Dacă Duhul Sfânt este şi se numeşte pacea sufletului, iar mânia

este tulburarea inimii, atunci e limpede că nimic nu-L alungă pe

Duhul Sfânt din inima noastră atât de mult ca mânia“.

        Paisprezece ani neîntrerupţi a luptat AVVA AMMONA în pustie

împotriva mâniei. Dar tu nu te descuraja. Roagă-te lui Dumnezeu

pentru ajutor şi începe de pe acum fără nici o întârziere. Taie mai întâi

orice manifestare exterioară a mâniei şi apoi înaintează în lumea ta

interioară. Începutul vindecării patimii mâniei, ne spune Sfântul

Ioan Scărarul, este să tacă buzele în timp ce sufletul este tulburat.

Mijlocul este să tacă gândurile în timp ce inima este puţin

tulburată. Şi sfârşitul este ca pe marea sufletului să fie linişte

deplină, oricât de necurate ar fi vânturile care bat. În felul acesta,

nu numai că nu ne mai mâniem împotriva celui care ne-a supărat, dar

începem chiar să ne rugăm în mod spontan şi fără vreo greutate pentru

acela, după cuvântul Avvei Dorotei: Doamne, ajută-l pe fratele meu

şi pentru rugăciunile lui, ajută-mă şi pe mine! În felul acesta ne

manifestăm iubirea şi smerenia adevărată. În felul acesta ne

manifestăm iubirea şi smerenia adevărată. Iubirea, pentru că ne rugăm

pentru fratele nostru care ne-a supărat, şi smerenia, pentru că, dincolo

de orice, invocăm rugăciunile sale.

Nu te descuraja. Luptă-te vitejeşte cu izbucnirile de mânie. Nu-ţi

pierde niciodată nădejdea că le vei învinge. Mânia este una dintre cele

mai grele patimi ale tale, dar nu poţi nicicând să te vindeci de ea dacă

nu o conştientizezi.

          Tendinţa pe care o ai de a te lăsa dus de un val de mânie oarbă

când ceilalţi te nedreptăţesc sau crezi că te nedreptăţesc, arată că în

sufletul tău este o pată de mânie. Descoperirea acestui lucru nu trebuie

să ne ducă la deznădejde, ci la pocăinţă. Să te spovedeşti cu smerenie

prin spovedanie.

              Trebuie să ştim că tendinţa aceasta a fost semănată în noi de

Însuşi Dumnezeu, ca să o folosim împotriva păcatului, a ispitelor şi a

demonilor şi niciodată împotriva semenilor noştri. Când o folosim

împotriva oamenilor, lucrăm împotriva firii noastre create de

Dumnezeu. Aşadar, am luat arma pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi, în

loc să o îndreptăm împotriva vrăjmaşilor, am început să lovim cu ea

pe fraţii noştri! Prin urmare trebuie să ne luptăm împotriva mâniei, ca

să o ţinem în frâu. În ce fel? Este uşor dacă ai voinţă puternică şi dacă

înveţi la ce duce mânia şi care sunt cauzele ei. Ni le dezvăluie marele

Cuvios Sinait: Cauzele mâniei, spune el, sunt multe. Mai ales

mândria, iubirea de argint şi lăcomia. Câteodată şi desfrânarea.

Fiicele sale sunt răutatea, vrăjmăşia, ura şi îndreptăţirea.

Vrăjmaşii ei sunt blândeţea şi gândul smerit.

Zicea un părinte de demult: Cel care nu dispreţuieşte lucrurile

materiale, slava, odihna trupească şi, cu atât mai mult, drepturile

şi voirile sale, nu poate să scape de mânie şi de tristeţe.

Când murmurăm împotriva lui Dumnezeu, aruncăm cu pietre

în Cer, dar ele vor cădea tot pe capul nostru.

Sfinţii Părinţi spun că chiar dacă ar învia un mort, rugăciunea

celui mânios nu este bineplăcută lui Dumnezeu. Mânia, trufia şi

osândirea aproapelui alungă Harul Duhului Sfânt. Multa vorbire

îndepărtează harul şi stinge înflăcărarea sufletului.

                                  Iubiţi credincioşi,

        Se mânie unii oameni şi se zavistuiesc. Dar de ce oare? N-au loc

sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? De ce stau oamenii la pândă şi

se vânează unul pe altul? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci

când dispare altul? În lumea aceasta zbuciumată, plină de mistere şi

contradicţii, sufletul omenesc caută un adevăr. Da! Adevărul există! El

este Hristos! Mânia este necesară doar pentru apărarea credinţei

noastre. Nu este folositoare pentru a ne apăra pe noi înşine (Să fii

smerit şi să eviţi cearta, să înfrunţi orice situaţie cu gânduri bune).

„Dacă cineva vorbeşte de rău împotriva noastră, ar trebui să

acceptăm. Însă, atunci când credinţa noastră este atacată, atunci

mânia devine potrivită pentru a apăra credinţa noastră Ortodoxă“

(Patericul Athonit).

      Dacă mânia, ura, zgârcenia sau tristeţea încolţesc în tine, nu fi

descurajat. Toate acestea trebuie să vină. Dar orice patimă ar apare,

fără cea mai mică întârziere, tai-o cu poruncile evanghelice. Dacă nu

te vei arăta indulgent cu patimile şi nu le vei ceda, vei vedea

distrugerea lor. Dacă te vei arăta slab faţă de ele, dacă vei intra în

dialog cu ele, dacă le vei cultiva în tine şi te vei delecta cu ele, te vor

duce la moarte. Gândurile şi simţămintele trebuiesc mărturisite

preotului duhovnic aşa de des cum apar, chiar dacă el este fără faimă

de sfinţenie. Credinţa ta în Sfânta Taină a Spovedaniei te va scăpa, iar

harul lui Dumnezeu, prezent în Sfânta Taină, te va vindeca. Nimeni nu

se poate mântui fără smerenie. Ia aminte, până în ultima zi din viaţă

vei cădea în păcate mari sau mici. Vei fi iute la mânie, mândru,

nesincer, zgârcit, poruncitor. Dacă îţi dai seama de lucrul acesta, te vei

smeri şi te vei mântui.

          Te-a mâniat cineva? „Vrei ca răzbunarea ta să fie bună? Las-o

în seama lui Dumnezeu“ (Fericitul Augustin). Lasă răzbunarea în

seama lui Dumnezeu, căci aşa spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Nu

răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi de grijă de cele bune înaintea

tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi

în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci

lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A Mea este

răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul. Deci, dacă vrăjmaşul tău

este flămând, dă-i mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci,

făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa

biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele“ (Romani 12: 17-21).

                 Ştiind că nimic nu fiinţează veşnic, până la Ziua Înfricoşatei

Judecăţi, ci totul se schimbă, să ne ostenim atunci să nu ne mâniem, ci

să aşteptăm pe Domnul şi El va pune totul în rânduială. Din mânie se

naşte furia, pentru că atunci când sângele a tulburat inima, aceasta

rămâne indignată şi apoi se preface în ură, dacă furia dăinuie îndelung

în inimă. Şi din cele trei păcate: mânia, furia şi ura se nasc multe rele,

pentru că din mânia învechită provine neînţelegerea, cearta şi războiul,

care sunt potrivnice virtuţii păcii. Sfântul Maxim Mărturisitorul

spune: „Sub lovitura unei ocări şi ispitit de a răspunde, gândeşte-te

că eşti încercat şi pus în alternativa fie de a te apropia de Dumnezeu

prin răbdare, fie de a te preda diavolului prin mânie“.

Nişte copii se jucau sub o fereastră. Stăpâna casei îi tot certa

să nu mai facă atâta gălăgie, dar ei nu ascultau. Atunci, în

mânie, femeia a luat o găleată cu apă rece şi a aruncat-o pe ei.

Copiii au văzut primejdia şi s-au ferit, dar acolo era şi un copilaş

mic de câteva luni. Apa a căzut pe el şi din această pricină

copilul a murit. Mânia femeii a ucis un copil nevinovat.

          Spune Părintele Stareţ Tadei de la mănăstirea Vitovniţa: „Dacă

suntem liniştiţi şi paşnici vom intra în rândul Sfinţilor şi al îngerilor.

Trebuie să ne liniştim. Să nu mai luăm peste măsură asupra noastră

grijile lumii acesteia, ci să ne păzim pacea şi să vieţuim cu

Dumnezeu. Să le lăsăm pe toate în grija Domnului“.

Nu toţi pot fi nepătimaşi, însă toţi pot să se mântuiască şi să

se împace cu Dumnezeu. Pocăinţa este mai presus de toate virtuţile,

însă nu e voie ca, nădăjduind în milostivirea lui Dumnezeu să

continuăm să păcătuim. Pe unii ca aceştia, moartea îi cuprinde pe

neaşteptate. Iar cei care au păcătuit nu trebuie să deznădăjduiască.

Îngerilor le este proprie necăderea, oamenilor le este proprie căderea şi

ridicarea rapidă, iar dracilor le este caracteristic să nu se ridice

niciodată. Mare bucurie au în cer îngerii pentru un păcătos care se

pocăieşte. Mântuitorul spune că a venit să-i mântuiască pe cei

păcătoşi, după cum cei bolnavi au nevoie de ajutor, iar nu cei sănătoşi.

Dumnezeu se pronunţă asupra pocăinţei nu în măsura ostenelilor, ci în

măsura blândeţii şi a smereniei. Dragostea nu se aprinde de mânie. Să

medităm la cuvintele Mântuitorului care ne-a spus: „Învăţaţi de la

Mine că sunt blând şi smerit cu inima“ (Matei 11:29), dar să avem

în minte pururea şi îndemnul Sfântului Apostol Pavel:

„CU TOATĂ SMERENIA ŞI BLÂNDEŢEA, CU

ÎNDELUNGĂ RĂBDARE, ÎNGĂDUIŢI-VĂ UNII PE

ALŢII ÎN IUBIRE“ (Efeseni 4:2).

Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Ceaslov, E.I.B.M., ediţia a cincea, Bucureşti,

1992; Părintele Hristofor, Mânia şi zavistia, Editura Panaghia, Colecţia Rugul Aprins;

Mitropolia Modovei şi Bucovinei, Concordanţă biblică tematică, Editura Trinitas, Iaşi, 2000;

Filotei Zervakos, Sfaturi, minuni, rugăciuni, Editura Sofia, Bucureşti, 2005; Stareţul Iosif de

la Optina, Cu voce părintească, Editura, Platytera, Iaşi, 2005; Ieromonah Gabriel Bunge,

Mânia şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul, Editura Deisis, Sibiu, 1998; Ne vorbeşte

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Scrisori, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004; Ignatie Briancianinov,

Fărâmiturile ospăţului, Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1996; Protos. Nicodim

Măndiţă, Calea sufletelor în veşnicie, Vămile văzduhului, vol 1; Leon Magdan, Lumină din

Lumină, Editura Acvila, 1998; Prof. univ. dr. doc. Pandele Olteanu, Floarea darurilor,

Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992; Stareţul Tadei, Cum îţi sunt gândurile, aşa

îţi este şi viaţa, Editura Predania, Bucureşti, 2005.