Credinta ortodoxa: Minunile Maicii Domnului

  . FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

* Cele mai multe icoane făcătoare de minuni sunt ale Sfintei Fecioare *

         Nu poate fi o în­tâmplare că cele mai multe icoane fă­că­toa­re de mi­nuni aparţin

      Maicii Domnului. În înal­­­tul bolţii biserici­lor sau zu­gră­vită dea­supra altarului, ţinând Prun­­cul în dreapta (ca la greci) sau în stânga, lângă inimă (cum e la noi), prinsă într-un cearcăn de lu­mină sau pe lem­­­nul unei icoane, Mai­ca Dom­nului re­­pre­zintă nădejdea fă­ră sfâr­şit, Preasfânta, Bu­na, Apro­­­­­piata, Cea Că­re­ia I se pot adresa cele mai as­cun­­se şi grele ru­gă­minţi. Cu hiton al­bas­tru-verzui sau cu veş­minte cer­ni­te, cu ochii uşor trişti şi cu părul as­cuns, Maica Dom­nu­lui se vădeşte în fie­care loc sub un alt dar: Milui­toa­rea, Grab­­nic Aju­tă­toa­rea, Bucu­ria tu­tu­ror, Hră­­ni­toa­rea, Lă­caşul lu­minii, Îm­­pă­răteasa tu­tu­ror, Doam­na îngerilor sau Acope­rământul lu­mii. Doar în Bucu­reşti, în ini­ma Capitalei, Mai­ca Dom­­nu­lui a refu­zat, par­că, să poarte un alt nume. Cu bu­nă­tatea ei fără mar­gini, l-a dăruit bise­ricii, străzii, în­tre­gu­lui cartier.

                                                                                                              Icoana din foc
           Pe stradă, oamenii trec grăbiţi, spre tre­burile lor. Privesc o clipă grădina plină cu flori, îşi fac cruce măruntă sau întorc ca­pul în altă parte. Puţini ştiu ce comoară as­cunde biserica Icoa­nei, ctitorită pe la l700 de dregăto­rul domnesc Ceauş Da­vid, operă continuată apoi de Brân­co­veanu şi Mavro­cordat. Un scurt istoric, afi­şat la in­trare, vor­beş­te des­pre cutremure, incendii şi res­tau­rări, despre cti­tori şi do­natori im­portanţi, dar nimic des­pre Icoana făcă­toare de minuni dină­untru. Abia ieşit din altar, de la slujba Vecerniei, părintele Ion Po­pescu pare să ezite şi ar vrea să amâne discuţia.
Despre Icoa­nă nu se poate vor­bi oricum. Maica Domnului e prea plină de sme­re­nie. "Mereu a stat în umbra Fiului, cu iubire şi adânc res­pect. În Biblie găsim o singură pro­­poziţie rostită de ea, dând sfat ucenicilor, la nunta din Cana Galileii: «Fa­­ceţi ce spune El». Câtă profun­zime şi câtă sim­pli­tate... Atâta trebuie

 - să punem în faptă Cu­vân­tul viu, nepieritor. Să facem as­cul­tare.”

Sfielnic şi încet în mişcări, părintele îşi cum­pă­neş­te cu grijă cuvintele, ca nu cumva din grabă sau ne­­bă­gare de seamă să alunge marele dar al biseri­cii, tru­­findu-se cu ceea ce nu e al lui. Luând pildă de la pre­oţii de dinainte, vrea să lase lucrurile aşa cum sunt. De aceea, poate, nici una dintre minu­ni­le să­vâr­şite aici nu şi-a găsit loc într-un caiet sau alt înscris. A ră­mas doar tradiţia, refugiată într-o legendă de în­te­me­iere, ce pomeneşte despre po­run­ca primită în vis trei nopţi la rând de către ma­rele boier Ceauş David, des­pre icoa­na pe care a găsit-o apoi în scorbura unui co­pac. Pe vremea aceea, locul era o pădure imensă şi de ne­trecut. Ri­dicând bisericuţă de lemn ca sfânt adă­post al icoa­nei, boierul a început să aibă spor în toate: moşie, acareturi şi pâlc de case pentru nu­meroşii lui slu­­jitori. Un întreg cartier îi purta deja nu­me­le: Ma­ha­laua Cea­uş. A uitat de icoană şi s-a se­me­ţit în bo­găţia sa, până în­tr-o zi când flăcările i-au mis­tuit în­trea­ga ago­ni­sea­lă, dim­pre­ună cu bisericuţa cea de lemn. Zile şi nopţi la rând a ţi­nut neno­ro­cirea, dar, la sfâr­şit, avea să se îm­pli­nească ma­rea mi­nune - în scru­mul şi tă­ciu­nii încă fumegând pe locul fostei biserici, stă­tea nea­tin­să şi deplin stră­lu­ci­toare Icoana Mai­cii Dom­nu­lui. Lu­ând în­tâm­pla­rea ca în­demn de nă­dejde şi de po­căin­ţă, bucureştenii s-au grăbit să ridice o altă bi­serică, din că­ră­midă, falnică şi cu mai mul­te turle - aşa cum se cuvenea să arate casa Domnu­lui şi a Mai­cii Sale. Ca o îm­plinire de­pli­nă, oa­me­nii au în­ceput să-şi gă­seas­că la Icoană vin­de­carea, flă­că­rile nu se pu­teau atin­ge de Prea­curata, nici cele ale fo­cului, nici cele ale durerii şi su­fe­rin­ţei tru­peşti.
Grab­nic aju­tătoare în orice si­tuaţie, icoa­­nele fă­că­­toare de mi­nuni ale Maicii Domnului se arată, totuşi, cu mai mult spor într-o boală sau alta, într-un ne­caz anume sau o ca­lamitate na­tu­ra­lă. Icoana de la Si­hăs­tria e mai ales pen­tru ploaie şi spo­ri­rea recoltei, ase­me­nea icoanelor de la Horaiţa, Dăl­hă­uţi, Bistriţa sau Aga­­pia. Cea de la Nă­mă­ieşti e cu mult ajutor în ză­mislirea pruncilor şi ocro­ti­rea copiilor. Icoana de la Bisericani (nu­mi­tă şi "Iconiţa”) e pen­tru bolile şi slăbiciunile tru­pului, iar cea de la Mâ­năstirea "So­cola” sau "Cot­mea­na”, pentru tulburări su­fleteşti şi de­monizaţi. Că e iz­vo­râtoare de mir (la Râşca şi Ha­dâmbu) sau de la­crimi amare (Bi­serica din Paşcani, jud. Galaţi), Maica Dom­nului su­feră pen­tru noi şi, la vreme de mari încercări, ne aver­ti­zează, ne dă în­demn spre pocăinţă. La Bise­rica "Icoa­nei” din Bucu­reşti, ajutorul se vă­deşte cu deo­­se­bi­re în ocro­ti­rea fa­miliei, în sporul casei şi împli­nirea căsniciei. Pă­rin­tele Ion Popescu a văzut mul­te vin­decări miraculoase, in­clusiv un bolnav de can­cer că­ruia medicii nu-i dădeau nici două săp­tămâni de trăit. Din toate însă l-a im­presionat cazul unei femei aduse în bi­serică de către rude. Era extrem de agitată şi cu min­tea ră­vă­şită. Se scu­la­se brusc din somn şi nu mai re­cu­noş­tea pe nimeni, nici măcar pe soţul ei. Vor­bea in­coerent şi se zbătea cum­plit, refuzând totul: ru­gă­ciunea, epi­tra­hirul, sfân­ta cruce. "Mă gândeam, deja, că locul ace­lei femei era la Spitalul de urgenţă, că avea nevoie de ajutor me­di­cal, de nişte calmante. To­tuşi, am mai făcut o în­cer­care. Intrând în altar, am luat o iconiţă a Maicii Dom­nului (copia celei din bi­se­rică) şi, apro­piindu-mă cu multă băgare de seamă, i-am pus ico­niţa uşor pe cap. Efec­tul a fost uimitor. Fe­­meia nu numai că s-a liniştit pe dată, dar, căzând în ge­nunchi, a în­ceput să plângă şi să-şi ceară ier­tare. După Moli­ftele Sfântului Vasile şi alte rugăciuni de dezlegare, fe­meia mi-a spus, cu mare cutre­mur şi la­crimi în ochi, că, atin­gând chipul Maicii Dom­nu­lui, a sim­ţit cum ceva rău i-a ieşit din suflet, iar de pe ochi i s-a ridicat o cea­ţă grea, de ne­pă­truns altcumva. În acea clipă, în bi­serică a intrat soţul ei, spe­riat şi plin de îngrijorare. Să nu vă spun ce bucu­rie au trăit amân­doi şi cum s-au îm­brăţişat. Par­că se revedeau după ani şi ani de des­păr­ţire. Maica Domnului fă­cuse cu ei o ade­vă­rată mi­nu­ne.

                                                         Biruinţa credinţei

Părintele Popescu ştie prea bine cât de mare este forţa şi ajutorul Icoanei. Impor­tant e să vedem în aju­to­rul primit o peda­gogie a lui Dumnezeu, o cale de în­drep­tare şi de pocăinţă. "Nu Icoana în sine ne vindecă şi ne împlineşte vrerea, ci cre­dinţa. Nu Maica Dom­nu­lui ne ridică din patul suferinţei, ci Hristos. Preasfân­ta Fe­cioară mediază pentru noi. E mamă. E gri­julie şi plină de dragoste, chiar da­că noi nu ne pur­tăm tot timpul ca nişte fii. Ea jude­că cu inima şi de aceea vom avea mereu de la Ea sprijin şi iertare. Sfin­ţii Părinţi asemu­iau pe Maica Domnului cu Marea Ro­şie, când evreii mer­geau în bejenie spre Ţara Sfân­­tă. Maica ne scapă de ur­mă­ritori, de Fa­raon, dar nu­mai dacă izbim toia­gul cu credinţă, asemenea lui Moise. Bi­nele nu poate fi făcut cu forţa. Se spune că o singură lacrimă a Mai­cii Domnului poate schimba hotărârea lui Hris­tos în ceea ce ne priveşte. Ei bine, o singură la­crimă de-a noas­tră poate înduioşa sufletul de mamă al Prea­cu­ratei. În cărţile sfinte găsim o poveste din Ro­ma an­tică. E vorba de un războinic exilat şi ne­drep­tăţit de răutatea oamenilor cetăţii. Venind cu oaste mare, a cucerit oraşul şi a vrut să se răzbune, trecând prin sa­bie pe toţi locuitorii. Degeaba i-au căzut în ge­nunchi şi i-au adus ofrande, războini­cul nu a vrut să-i ierte. S-a răzgândit abia când a zărit-o în mulţime pe ma­ma lui. Chipul ei plin de milă şi de durere l-a în­du­plecat. Să sperăm că, la Judecată, Maica Domnului va fi în mulţime, alături de noi, pă­cătoşii. Aşa, avem o nă­dejde de milă, chiar şi în ultima clipă, când nimeni nu mai poate face nimic, când vom fi doar noi cu faptele noas­tre puse înainte.”

                                   Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului

Lucrarea Icoanei făcătoare de minuni nu oboseşte niciodată. Se întâmplă ca unii să uite ajutorul primit sau, cum zice părintele, să se folosească de Dumnezeu pentru un interes imediat. Alţii înţeleg mesajul divin şi îşi schimbă viaţa. Pocăindu-se, încep să trăiască întru Hristos, în adevăr şi milostenie. Boala e dată cu un anumit scop. Vindecarea, la fel. Nu o dată s-a în­tâm­­plat ca în biserică să intre oameni veniţi din ca­pătul celălalt al ţării, oameni care îi mărturiseau pă­rintelui că au ajuns la Bucureşti dintr-un îndemn inexplicabil. Foarte mulţi dintre ei avuseseră un vis, cu date con­cre­te. Unuia i-a apărut chipul Maicii Dom­nului şi, spu­nându-i: "Vino la mine”, i-a dat adresa, stra­da şi nu­mărul. Altuia i se arăta doar înfăţişarea bi­sericii, cu turle şi grădină înverzită în faţă. Trecând pe stradă, omul a recunoscut sfântul lăcaş şi a intrat. "O astfel de întâmplare te tulbură”, zice părintele. "Mult mai im­portant însă e să înţelegem mesajul. Câte sunt, mi­nunile nu se fac pentru sănătatea în sine, pe care ori­cum o pierdem spre bătrâneţe. Mi­nu­nile sunt pentru suflet, pentru vindecarea lui. Repet, suntem în mare gre­şeală dacă nu înţelegem că nu Icoa­na Maicii Dom­nu­lui vindecă. Maica Domnului e doar o fereastră des­chisă spre dumnezeire. În asta cons­tă marele Ei dar.”
            Zeci şi sute de scrisori sosesc pe adresa bisericii. În unele, oamenii cer ajutor de rugăciune. În altele, aduc prinos de mulţumire. În cuvinte simple sau avântate, dar pline de sinceritate şi uimire, ei povestesc despre în­cercările prin care au trecut. Spre bucuria pă­rin­te­lui, foarte mulţi sunt tineri pe care Maica Dom­nului i-a ajutat să întemeieze o familie sau să re­u­şească la un important examen. "Legate de sănătate sau de îm­pli­nirea unei dorinţe fără de amânare, mi­nunile să­vâr­şi­te la Icoana Preacuratei sunt grabnice şi tul­bu­ră­toare. Dintre toate însă, cea mai mare şi fără egal este în­toar­cerea la credinţă. Ca preot, am în­tâlnit în mai multe rânduri oameni cu inima în­vâr­to­şată, atei decla­raţi şi chiar prigonitori ai Bisericii, care veneau la spo­vedanie pentru prima oară în viaţa lor. Brusc, vo­iau să trăiască altfel şi se căiau pentru toa­te pă­catele făcute. Întoarcerea fiului risipitor e o fe­ricire ce nu poa­te fi descrisă în cuvinte. E mai presus decât în­vi­e­rea din morţi. E însăşi arvuna nemuririi.”

sursa
Credinta ortodoxa: Minunile Maicii Domnului: 

O minune mare și necunoscută

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Un fapt adevărat povestit de o călătoare care se afla în avionul ce se întorcea de la Sfintele Locuri, în 29 August 2003:

Era Vineri dimineața, 29 August 2003. Am plecat cu o greutate în inimă din Ierusalim spre Tel Aviv, ca să ne îmbarcăm spre Atena. Am petrecut extraordinar. În ziua precedentă sărbătorisem Adormirea Maicii Domnului la Mormântul ei, de vreme ce la Ierusalim Adormirea se prăznuiește mai târziu cu 13 zile, adică la 28 August. Am trăit o experiență unică, nemaiîntâlnită. Prăznuirea a fost măreață, bogată, împărțitoare de daruri tuturor. După-amiază târziu ne-am pregătit valizele, seara am participat la privegherea de la Sfântul Mormânt și îndată după aceasta, ne-am îndreptat spre  autobuzul care ne aștepta afară de Orașul Vechi. Timpul era frumos.

Cerul era înstelat și cuprinși de o liniște dulce ne desfătam de frumusețea Orașului luminat. Ne pironisem ochii la zidurile lui, îmbrățișând cu mintea toate Locurile Sfinte și închizându-le ermetic în inimile noastre. Un zâmbet ușor, abia perceput, ne trăda oboseala zilelor petrecute aici, dar și adânca noastră recunoștință față de Dumnezeu pentru cele trăite. Satisfacția și bucuria noastră erau atât de mari, încât nu s-au micșorat deloc din pricina așteptării prelungite, nici din pricina controlului extenuant al evreilor de la aeroport.

Când, în cele din urmă, m-am îmbarcat în avion – dacă îmi aduc aminte bine era un Airbus cu două motoare – am observat că luminile lui fluctuau continuu și nu aveau o intensitate fixă. M-am gândit că vreun cablu nu face bine contact și m-am afundat în scaunul meu. Când avionul a pornit pe pistă, perturbațiile electrice au devenit mai intense și se auzea totodată zgomotul  caracteristic micilor și nenumăratelor scurtcircuite. Nu am dat importanță. Luminile s-au stins, am decolat și când s-au aprins, continuau să fluctueze, dar într-o măsură mai mică. Stăteam împreună cu mama  mea în   partea stângă a avionului, în fața aripei, iar prietenii și cunoscuții noștrii stăteau în scaunele din preajma noastră.

După vreo 20 de minute am auzit un zgomot puternic și avionul a început să tremure și să se miște în dreapta și în stânga, ca și cum ar „cerne” făină, cum a spus unul din prietenii noștri. Pilotul a spus, mai întâi în ebraică, apoi în engleză, să rămânem legați cu centurile de siguranță, lucru ce l-au făcut și însoțitoarele de bord. La început nu am dat importanță, până când nu am privit aripa și am văzut cum turbina (motorul) ardea în flăcări și se rupea în bucăți din pricina fierului incandescent. După un prolog liniștitor, le-am arătat priveliștea și prietenilor din jur. Cu toții călătorisem de multe ori cu avionul, dar pentru prima dată vedeam un motor în flăcări. Ne-am neliniștit puțin, dar ne-am ascuns cu grijă neliniștea noastră tăcând. Unii dintre noi, așa cum am aflat mai târziu, rosteau Rugăciunea lui Iisus. După mai multe minute, o nouă înștiințare ne-a informat despre pierderea motorului din stânga și că vom încerca să ajungem cu celălalt motor pe aeroportul Elefterie Venizelos.

Nu au trecut alte 20 de minute, când s-a auzit un alt zgomot de mai mică intensitate din partea dreaptă și am simțit cu toții aceleași intense vibrații ale avionului, amestecate cu mișcări bruște. Unii care stăteau în fața aripei drepte au strigat: „A luat foc turbina!” Atmosfera calmă și, mai degrabă, plăcută de până atunci din avion a fost înlocuită repede de panică. Avionul pierdea continuu și brusc din înălțime și se auzea un zgomot ca o șuierătură, care mi-am amintit că îl auzeam în filme, atunci când cădeau bombe din avioane. Însoțitoarele de bord care abia începuseră să împartă răcoritoare, au asigurat repede cărucioarele în locuri potrivite, după care s-au așezat repede și s-au legat cu centurile, aplecându-și capetele lor până la genunchi. Mulți bolnavi de inimă și vârstnici își luau medicamentele lor câte două odată. Între soți se făcea spovedanie publică, spunând unul celuilalt când l-a înșelat și cu cine, și cerându-și iertare. Bătrânii descopereau copiilor lor că îi nedreptățiseră în testamentul lor și le cereau iertare, iar copiii îi iertau. Dar și aceștia, la rândul lor, cereau iertare pentru vechi comportări necuviincioase. Prietenii mărturiseau că, pretextând cutare împrejurare, au spus minciuni și s-au clevetit reciproc…

Toate acestea de mai sus, împreună cu continua și brusca pierdere a înălțimii, cu neobișnuitele mișcări ale avionului și cu tăcerea pilotului, făceau atmosfera foarte grea. Ca și cum nu ar fi ajuns aceasta, cineva din grupul nostru a strigat: „A avut dreptate cutare”, aducându-și aminte de cuvintele unui monah care îi spusese, în prezența unui al treilea, cu câteva zile mai în urmă, că Grecia va jeli un număr mai mare de morți decât cel de la Paști – referindu-se la accidentul de la Tembi, care avusese loc cu puțin înainte de Săptămâna Mare – numai că de această dată va fi în mare. Începuserăm să ne neliniștim de-a binelea…

Avionul începuse să se aplece într-o parte și din aceasta ne-am dat seama că încearcă să se întoarcă. M-am gândit că ne vom întoarce la Tel Aviv sau în Cipru. Peste puțin s-a ridicat o însoțitoare de bord și a mers în grabă să asigure niște lucruri care cădeau. Tânăra, care mai înainte era zâmbitoare și dulce la vorbă, devenise palidă și-și pierduse glasul. Frica pusese stăpânire pe expresia feței ei, pe dinții ei strânși și ajunsese la apogeu în ochii ei.

Am întrebat-o dacă am pierdut amândouă motoarele și ea mi-a răspuns dând afirmativ din cap.

– Și acum ce se va întâmpla? Cum vom înfrunta situația?, am întrebat eu din nou.

Ea nu m-a mai privit în ochi, ci privirea ei se pierduse undeva, ca și cum ar privi în gol. A început să-și miște capul în dreapta și în stânga, a ridicat cu indiferență din umeri, ca și cum toate s-ar fi pierdut, și a dat să plece. Atunci eu am ținut-o strâns de mână și am strigat: „Cădem?”, iar ea mi-a confirmat dând de mai multe ori din cap, fără să poată articula vreun cuvânt, după care a alergat și s-a legat iarăși în scaunul ei, ținându-și capul strâns de genunchi. Am răsuflat adânc cu toții și încercam, cât se putea de calm, să conștientizăm ce se întâmplă.

Vălul melancoliei a fost rupt de vocea puternică a unui monah:

– Să nu vă temeți, fraților, ci să ne rugăm! Nu ne va lăsa Dumnezeu.
Preoții și-au pus epitrahilele și au început să citească, unii mireni au început să rostească Rugăciunea lui Iisus, iar ceilalți s-au împărțit în două grupuri – aripa dreaptă și cea stângă a avionului – și au început încet-încet să cânte unii Paraclisul Maicii Domnului, iar ceilalți Acatistul ei. De îndată ce ne-am pus nădăjdea în Dumnezeu, ne-am simțit foarte bine, ne-am ușurat.

Călătorii cei de altă credință, exagerat de înfricoșați în comparație cu noi, credeau că cântăm și ne priveau de parcă am fi fost niște nebuni. Această mângâiere și înălțare sufletească a fost întreruptă puțin mai târziu, când vocea tremurândă a pilotului ne-a înștiințat: „Așa după cum deja v-ați dat seama, cu puțin înainte am pierdut și al doilea motor. Am aruncat și combustibilul și vom încerca să ne întoarcem la Ben Kourion (aeroportul de la Tel Aviv), dar…”, i s-a pus un nod în gât și s-a oprit brusc. Pentru o clipă a înghețat sângele în noi. Căci altceva este să presupui că te îndrepți spre ceva neplăcut și altceva să ți-o confirme oficial. După câteva clipe de descumpănire, am continuat cu toții să ne rugăm de acolo de unde rămăsesem, unii spuneau Rugăciunea lui Iisus, alții Paraclisul, iar alții Acatistul. Mi-a făcut o deosebită impresie faptul că se rugau cu fierbințeală și cei care în trecut arătaseră că nu cred…

Mă purtam cu atâta stăpânire de sine, încât am fost acuzată de nesimțire. Nădăjduind că voi da curaj unora care plângeau, le spuneam:

– Cândva toți vom muri. De asta nu vom scăpa. Atunci ce ne rămâne? Câți ani vom trăi și cum îi vom trăi? Noi toți vrem să trăim mulți ani, dar dacă Dumnezeu a hotărât să murim astăzi, nici de asta nu vom scăpa. De altfel, nu există ceva pe care să-l putem face omenește, ca să ne mântuim, și să nu-l facem. Așadar, dacă luăm de drept că astăzi vom fi chemați să dăm socoteală, ce trebuie să ne intereseze? În ce stare se află sufletul nostru. Dar îmi veți spune: „Acum sunt într-o stare rea, dar dacă aș mai fi avut un an, m-aș fi pocăit.” Dar această cugetare filozofică nu se potrivește situației prezente – este mai degrabă o dorință evlavioasă -, căci, așa cum am spus, astăzi trebuie să dăm socoteală. Așadar, ce ne mai rămâne de făcut? Să ne rugăm cu sinceritate și să cerem cu multă căldură iertarea păcatelor noastre. Dar trebuie să avem nădejde în mila lui Dumnezeu, pentru că El, din nespusa Sa dragoste față de noi, nu va îngădui niciodată să se întâmple ceva spre paguba sufletului nostru. Adică, dacă ne va lua astăzi, asta înseamnă că ne va lua în momentul cel mai bun al nostru. Cei mai mulți dintre noi ne-am spovedit și împărtășit chiar ieri, la praznicul Maicii Domnului. Dar oare suntem gata? Gândiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă am fi plecat cu totul nepregătiți! Toți cei care am venit aici, nu am venit pentru turism, ci pentru închinare. Oare, Domnul și Maica Domnului ne va lăsa așa pe noi care am venit la praznicul ei?

Mișcările neregulate ale avionului deveneau tot mai intense. Ne aflam atât de jos, încât începuseră să se distingă insulele, iar mai departe se vedea uscatul. Deodată s-a ridicat în picioare monahul, care stătea în față în partea dreaptă, cel care ne îndemnase la rugăciune – nu știu dacă era monah sau ieromonah, ci îmi aduc aminte numai de statura sa înaltă și slabă, de chipul său liniștit și de barba lui lungă – și a spus cu o voce puternică și plină de siguranță și ochii plini de lacrimi:

– Fiii mei, vă rog să mă credeți: o văd pe Maica Domnului înaintea mea foarte mare, ținând avionul de pântece! Ne vom izbăvi! Ne vom izbăvi! Să ne rugăm și să-i mulțumim!

Toți călătorii am prins curaj și am început să cântăm Paraclisul, de data aceasta tare și cu veselie. Până și însoțitoarele de bord și-au dat seama că se întâmplă ceva îmbucurător și au prins viață, privind cu nedumerire. Peste puțin s-au văzut limpede clădirile Tel Avivului. Ne aflam deja foarte jos. Rămăseseră doar câteva clipe… Αu început să-mi intre în minte gânduri de îndoială: „Oare, ne vom izbi de pământ sau vom cădea în mare?”. Dar încercam să le alung cu rugăciunea: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Facă-se voia Ta. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne!”.

Deodată s-a văzut aeroportul. Pista era acoperită cu spumă și de-a lungul ei erau dispuse multe puncte de prim ajutor. Alt avion nu se vedea, se pare că ne-au dat prioritate. Ni s-a părut că coboram cu o viteză mare în comparație cu alte dăți. Ne mai despărțeau doar câțiva metri de sol. Când a avut loc contactul, avionul s-a oprit într-un chip minunat la 50 de metri, fără ca cineva să se miște, nici măcar câtuși de puțin, de la locul său. Avionul nu avea motoare care să fie puse să funcționeze invers pentru a frâna, iar frânarea roților trebuia să fie foarte bruscă – lucru foarte primejdios – pentru ca avionul să se oprească în 50 de metri. Și chiar de s-ar fi făcut aceasta, ar fi trebuit să fim aruncați cu toții în față din pricina inerției. (Când mergi cu mașina cu viteză mică și frânezi puțin, corpul ți se duce în față). Nimic din acestea nu s-a întâmplat. Avionul nu s-a oprit potrivit legilor firești, ci ca și cum cineva l-ar fi pus ușor pe pământ.

Atunci cu toții, ușurați, am început mulțumirile: „Slavă Ție, Doamne! Îți mulțumesc Maica Domnului! Fie numele Tău binecuvântat, Doamne!”. Numai pe însoțitoarele de bord le cuprinsese o criză nervoasă. Timp de cinci minute una dintre ele deschidea câte un iaurt, lua o linguriță din el și apoi îl arunca, alta deschidea și închidea mereu niște sertare metalice, iar alta tremura și clănțănea din dinți.

După puțin am debarcat și, împreună cu polițiștii, medicii și infirmierii, am intrat într-un salon, unde pe unii încercau să-i readucă în simțire, iar celorlalți le-au dat câte o băutură răcoritoare. Din pricina stării tensionate pe care am trăit-o ni se uscaseră gurile, dar cui îi mai păsa de asta? Eram vii și aceasta ne era destul. Peste puțin a venit un alt avion care urma să ne ducă la Atena, unde am ajuns cu bine. Desigur, aici ne așteptau reporterii și camerele de luat vederi. Un prieten mi-a telefonat să vadă dacă sunt bine, pentru că văzuse, la știrile dimineții, un scurt reportaj pe un mare canal de televiziune despre zborul nostru, dar care s-a întrerupt brusc și nu s-a mai spus nimic despre el.

Din acea clipă cu toții ne-am pierdut orice interes pentru lucrurile mărunte. Nimeni nu striga, nu protesta pentru întârziere, pentru valize, pentru mărturisirile publice ale păcatelor grele, pentru nimic. Pășeam pe pământ, dar mințile și inimile ne erau pline de recunoștință și alipite de Cel care ne încredințase pentru încă o dată, atât de limpede, de dragostea Sa. Am cunoscut că trăiam în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și am simțit o nespusă bucurie și o neclintită recunoștință pentru aceasta.

Următoarele zile au trecut în felul acesta. Vedeam orice lucru ca pe o creație a lui Dumnezeu, îl iubeam și mă minunam de el. Încetasem să mă mânii și să mă consum pentru lucruri secundare. Încercam să corespund Dragostei lui Dumnezeu printr-o purtare îngăduitoare, nejudecând și, unde puteam, ajutându-i pe ceilalți. Din păcate, după vreo săptămână, am reintrat în rutina vieții cotidiene. Mi-e rușine s-o spun, dar nu am reușit să păstrez înlăuntrul meu acea pace, rugăciune, recunoștință, dragoste, pe care nu le mai trăisem vreodată.

Toate cele petrecute în acel eveniment real m-au făcut să văd lucrurile oarecum diferit, să încerc să ies din carapacea egocentrismului meu și a rațiunii noastre iraționale, care pe toate le pune în cutiuțe și vrea să le explice prin legi și canoane. Frica de sfârșit pricinuiește conștientizarea păcatelor, îmbrâncește la simțirea…

Recunoștința pe care o simte cineva pentru nesfârșita dragoste a lui Dumnezeu, îi înmoaie inima, îl topește, îl face să-i iubească pe frații lui și toată creația. Dar totodată se teme ca nu cumva vreo faptă de-a sa să-L mâhnească pe Dumnezeu și să piardă ceea ce a început să guste inima sa, adică ceea ce a fost făcut să fie căutat de sufletul său: darul unirii, prin dragoste, cu Dumnezeu.

(Am hotărât să scriu această experiență unică pentru mine la rugămintea unui iubit frate, spre slava lui Dumnezeu și întărirea duhovnicească a fraților. Vă rog să mă iertați pentru tonul personal al povestirii, dar am vrut să expun evenimentele și simțămintele întocmai cum le-am trăit. Mulțumesc pentru înțelegere.)

Sursa: Revista Centrului de Unitate și A Studiului de Promovare a Valorilor noastre. Nr. l