DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
CUVÂNT
CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
Motto: „Sinucigaşul de bună voie nu trebuie slujit sau pomenit
la
vreo slujbă, căci şi-a dat sufletul Satanei ca şi
Iuda Iscarioteanul“
(Arhimandrit
Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească).
Preot
Ioan
Iubiţi credincioşi,
În lumea şi modul în care trăim,
gândim şi lucrăm ca oameni,
suntem înconjuraţi de un ocean de mistere şi
întrebări cu şi fără răspuns.
La tot pasul, în tot
momentul, la toată voia şi dorinţa noastră omenească,
apar căutate sau necăutate,
de aproape sau de departe, de demult sau de
acum, mulţime de probleme simple sau complicate, cu una sau mai multe
necunoscute, uşoare sau grele, pentru prima sau pentru ultima oară.
Unele probleme sunt uşoare şi plăcute, altele sunt grele şi
dureroase.
Omul este neputincios
în raport cu forţele naturii şi totuşi caută să
cuprindă şi să le supună. Omul este o individualitate, o unitate nerepetată
şi
neimitabilă. Omul se presupune învăţat şi nu-l cunoaşte pe Creatorul
său şi nici pe sine. Se crede stăpân pe natură şi pe legile ei şi nu-şi
cunoaşte Stăpânul (Dumnezeu)
şi nici poruncile pe care acesta i le-a dat
(Cele
10 porunci). Omul pune fel de fel de probleme, dar nu-şi pune
problema de a şti sensul vieţii
sale pământeşti (Mântuirea). Omul
se
încântă că vede departe, dar nu
vede aproape. Omul este una din cele trei
mărimi: Dumnezeu, lume şi
om. Nici o fiinţă nu trăieşte în adevăr la o
diferenţă de nivel mai mare decât omul. Nici una nu se diferenţiază mai
mult în manifestări şi stări ca omul; nici una nu se realizează mai
mult şi
mai puţin ca omul: de la meschin, ticălos,
bicisnic sau monstru, până la
eroic, genial, sublim
sau divin, de la sluţenie până la perfecţiune. Fiecare
om are o faţă văzută de ceilalţi, are gânduri, sentimente,
aptitudini,
calităţi şi defecte, virtuţi şi păcate cunoscute şi
are totodată un chip
nevăzut, gânduri nespuse, sentimente nemanifestate sau refuzate, dorinţe
nemărturisite nimănui,
niciodată, unii au o înălţime pe care alţii
n-o ating
sau un abis în care
alţii nu privesc. Ştim
cât de mare este soarele şi cât de
fierbinte, cât este
de mică lumea şi cât este de rece, dar nu ştim cât de
mic este sufletul
fiecărui om. Adâncurile şi
piscurile sufletului omenesc
trebuie să le cunoască preotul pentru că el lucrează cu sufletul omului.
Văzut de jos, omul este ceea ce l-au socotit oamenii: un animal, un
instrument de muncă, o marfă, un sclav, un prizonier, un
neputincios, o
trestie bătută de vânt, iarbă ce se usucă, floare ce se veştejeşte. Privit de
sus, omul apare în
realitatea sa spirituală, de esenţă divină, ca făptură
făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca purtător
de duh, de
conştiinţă, de misiune morală. Aceasta schimbă radical
perspectiva vieţii
lui, schimbă sensul existenţei
omului, indicând planul ei ceresc. Fără
Dumnezeu, omul este
un animal terestru; cu Dumnezeu omul este fiinţă
spirituală, de origine divină.
Sensul şi preţul omului vin de sus, nu de
jos.
Cei care l-au privit
de sus, de la înălţimea de la care l-a văzut şi ridicat
Iisus Hristos, au
descoperit nobleţea, vrednicia, puterea şi menirea lui
spirituală, valoarea lui morală unică în lumea făpturilor văzute, unică în
universul fizic. Cu
toate acestea dramele pe care le trăiesc
oamenii,
sărăcia, singurătatea, abandonul, grija zilei de mâine, eşecul profesional,
eşecul în dragoste, sunt doar câteva din multitudinea de motive din
cauza
cărora tot mai multe persoane aleg să se
sinucidă. O notă proastă pe care
o iau la şcoală, teama de reacţia părinţilor este adeseori un motiv pentru
ca unii elevi să-şi curme viaţa. Prin sinucidere se înţelege
actul
intenţionat al unui om de a-şi
lua viaţa.
Sinuciderea
în istorie
Sinuciderea a
constituit dintotdeauna un moment cu semnificaţie
diferită pentru filosofi, medici, sociologi, psihologi etc., dar şi pentru
diversele religii sau
chiar pentru oamenii obişnuiţi. Unii au acceptat-o ca
pe o formă a eliberării omului de povara vieţii sau a manifestării
spiritului de
libertate, iar alţii au condamnat şi au blamat persoana care
recurge la un
asemenea act extrem. Astfel, în societăţile
antice se
exprimau rezerve
serioase faţă de anumite persoane
care adoptau
comportamente
suicidare fără a avea motive bine întemeiate, în timp ce
erau acceptaţi toţi cei ce îşi puneau capăt zilelor în mod deliberat
pentru
a scăpa de o boală incurabilă, de un act ce îi dezonora, de o faptă
săvârşită împotriva societăţii.
În multe cazuri au fost adoptate normative
legislative ale
sinuciderii în raport de care acesteia i se conferea
legitimitate sau
ilegimitate.
CETǍŢILE GRECO - LATINE considerau sinuciderea ca
fiind
legitimă, dacă persoana ce dorea să recurgă la un asemenea
sfârşit cerea, în prealabil, aprobarea statului. În
Atena, Sparta şi
Teba
sinucigaşul era considerat că a săvârşit un act dăunător cetăţii
şi
pentru aceasta nu se putea bucura de o înmormântare cu
respectarea
ceremonialului obişnuit, dar făceau
excepţie cei ce aveau
aprobarea
autorităţilor pentru sinucidere.
LEGILE
ATENEI prevedeau că „cel care nu mai doreşte să mai
trăiască, să expună motivele sale Senatului şi,
după obţinerea
permisiunii,
să părăsească existenţa. Dacă existenţa îţi este odioasă,
atunci
mori; dacă eşti copleşit de soartă,
atunci bea cucută. Dacă eşti
îndoit
de durere, abandonează viaţa. Fie ca nefericitul să-şi
povestească neîmplinirea, fie ca magistratul să-i furnizeze remediul
şi atunci
nefericirea lui va lua sfârşit“.
LEGILE
LA ROMA, din câte se ştie, erau asemănătoare şi s-au
menţinut chiar şi în perioada împăraţilor. În
principiu, actul sinuciderii
era
considerat imoral, dacă avea loc din propria
iniţiativă a
individului
şi devenea legitim când se producea cu aprobarea
organelor
de conducere ale comunităţii. Dar
pe măsura trecerii
timpului, prohibiţia devine tot mai restrictivă, nu
numai din punct de
vedere al autorităţilor, ci şi al conştiinţei publice.
Odată cu constituirea societăţilor
creştine, sinuciderea a fost
interzisă şi se prevedeau sancţiuni
pentru sinucigaşi ce se rezumau la
faptul
că acestora le era interzis un ceremonial creştinesc obişnuit
al
înmormântării, iar bunurile rămase
nu se cuveneau urmaşilor, ci
erau
confiscate. Sinuciderea era asemănată cu omuciderea, cu
crima,
în general, şi era condamnată ca atare.
MAHOMEDANII
au adoptat aceeaşi
atitudine de condamnare
şi de
dezaprobare pentru toţi cei care îşi
puneau sau aveau tendinţa
de a-şi pune capăt vieţii prin sinucidere.
JAPONEZII
ŞI SINUCIDEREA SAMURAILOR. Un
samurai
nu poate rămâne un samurai dacă este
prins. Asta este cea mai cumplită
dezonoare - să fii prins viu de duşman.
Ce este viaţa pentru un samurai?
Absolut nimic. Toată viaţa este suferinţă. Este dreptul şi
datoria lui să
moară cu cinste în faţa
martorilor. Conform tradiţiei, la un seppuku
(sinucidere)
întotdeauna asistă un
alt samurai, stând în spatele celui
îngenunchiat (care
se va sinucide), ca să-l decapiteze dintr-o singură
lovitură, înainte ca agonia să devină de nesuportat, încât să-l
umilească
pe om în clipa supremă a vieţii lui. Nesecondaţi, puţini bărbaţi puteau să
moară fără umilinţă.James Clavel, în „Shogun“,
descrie un astfel de
moment:
„Kenko
era un tânăr mlădiu,
parfumat şi aproape drăguţ,
smead,
pomădat din belşug şi foarte îngrijit îmbrăcat. Îşi ridică
pumnalul
cu o reverenţă şi-l înfăşură la un capăt cu
eşarfa, ca să-l
prindă mai bine. Apoi îşi
înfipse pumnalul adânc în partea stângă a
stomacului.
Cu ambele mâini, făcu o tăietură în cruce, trase
pumnalul
afară şi apoi imediat îl împlântă din nou, adânc chiar
deasupra
pântecului şi-l smulse în tăcere. Secundantul îşi
trimise
sabia
în jos, într-un singur arc nimicitor“.
LA
EVREI, citind cu atenţie
Vechiul şi Noul Testament, putem
observa că două personaje biblice
foarte cunoscute Iuda Iscarioteanul şi
regele Saul s-au
sinucis.
Iuda
(prescurtare din ebraicul Iehuda - „Lăudat să fie
Domnul“)
este nume propriu
care indică în Noul Testament opt persoane diferite.
Vom vorbi aici doar
despre Iuda Iscarioteanul, cel care L-a trădat
pe
Iisus. A intrat
Satana în inima lui Iuda şi ducându-se la arhierei „A
zis:
Ce
voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat
treizeci
de arginţi“ (Matei26:15). „ Atunci Iuda, cel ce L-a vândut,
văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi
bătrânilor cei treizeci de arginţi.
Zicând: Am greşit vânzând sânge
nevinovat.
Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe
noi? Tu vei vedea. Şi el,
aruncând
arginţii în templu, a plecat şi,
ducându-se, s-a
spânzurat“(Matei
27:2-3-4-5).
Saul,
regele israeliţilor,
rănit fiind de săgeţi şi văzând că cei trei fii
ai săi: Ionatan, Aminadae şi
Melchişua au fost ucişi în lupta cu
filistenii l-a rugat
pe purtătorul lui de arme: „Scoate sabia ta şi mă
străpunge cu ea, ca să nu vină aceşti netăiaţi împrejur şi să-şi bată
joc
de mine. Dar purtătorul de arme nu s-a hotărât
la aceasta,
pentru
că se speriase foarte tare. Atunci Saul a luat sabia şi s-a
aruncat
în ea“ (1 Paralipomena10:4).
Apoi a doua zi au
venit filistenii şi „Armele
lui le-au pus în
templul
zeilor lor, iar capul lui l-au spânzurat în templul lui Dagon.
Aşa a murit Saul pentru nelegiuirea sa pe care o făcuse el înaintea
Domnului,
pentru că n-a păzit cuvântul Domnului şi pentru că a
întrebat
şi cercetat pe vrăjitoare“ (1 Paralipomena 10:10-13).
ÎN
SOCIETǍŢILE CONTEMPORANE MODERNE, cultele
religioase continuă să dezaprobe actele
suicidare, dar nu mai proclamă,
în mod direct,
pedepse pentru defunct. Prin urmare, fenomenul suicidar
este interpretat în
mod diferit nu numai la nivelul general al societăţii,
ci
şi în
analizele efectuate de specialişti.
Interpretarea este raportată la o
serie de factori, cum
ar fi interesele autorităţilor şi influenţele
educaţional-culturale receptate pe parcursul vieţii ş.a.
De aici rezultă şi demersuri de definire a sinuciderii, clasificări,
introducerea unor
cauze determinante şi chiar manifestarea
indirectă a
atitudinilor
specialistului faţă de aceşti indivizi şi, respectiv,
comportamentele
autodistructive ale acestora. Din această perspectivă,
reţinem contribuţia
lui Emile Durkheim în lucrarea sa de referinţă, „Le
Suicide“
(1897), în care realizează o
analiză complexă a fenomenului
prin prisma
determinismului social şi al interpretării filosoficosociologice.
Autorul porneşte de la ideea că dintre
diferitele forme de
moarte, sinuciderea
se deosebeşte, în primul râând, prin aceea că ea
este
produsul personal al
victimei care suportă consecinţele faptelor sale. Se
numeşte sinucidere „orice caz de moarte care rezultă direct sau
indirect
dintr-un act pozitiv sau negativ, săvârşit de victima însăşi şi
despre
care aceasta ştie ce rezultat va produce“.
Prin conferirea
calificativului de acte deliberate, E.Durkheim doreşte
să facă distincţia, pe de o parte, dintre sinuciderea omului sănătos şi a
celui bolnav psihic
care nu este responsabil de actele sale şi,
pe de altă
parte, dintre
sinuciderile umane şi cele din lumea animală ce se produc
prin intrarea în funcţiune a unor instincte. Dar, în principiu, sinuciderile
umane, indiferent de
cauzele care le generează, se încadrează în
categoria morţii voluntare. În lucrarea „Sinuciderea“, Durkheim reia
tematica anomiei în
contextul oferit de interpretarea principalilor factori
sociali care determină frecvenţa sinuciderilor. În acest
scop, el îşi
propune să demonstreze că rata
sinuciderilor caracteristică unei
anumite
populaţii poate fi explicată nu
prin atributele personale ale indivizilor, ci
prin influenţele exercitate de societate asupra raporturilor lor de
interacţiune şi asupra gradului lor de ataşament faţă de societatea din
care fac parte.
Pentru a evidenţia acest lucru, autorul
elaborează, mai
întâi, o metodă prin intermediul căreia
se pot pune în relaţie două
variabile :
- Una independentă, exemplu.: caracterele rasiale, religioase,
economice
sau politice ale unei populaţii;
- Alta dependentă între două sau mai multe populaţii.
Pe această bază el ajunge la
concluzia că nu se pot infera
corelaţii
pozitive între
sinucidere, pe de o parte, şi trăsăturile fizice sau geografice
ale mediului,
caracteristicile biologice sau psihologice ale indivizilor, pe
de altă parte, de unde şi
necesitatea de a recurge la factorii sociali ca
fiind singurii în măsură să explice frecvenţa şi variaţiile sinuciderilor.În
primul rând, Durkheim
pleacă de la ideea că nici
una din teoriile care
încearcă să explice sinuciderile
pe baza cauzelor morale sau motivelor
individuale nu pot fi
satisfăcătoare. Singurul element
explicativ este
mediul social în
cadrul căruia se poate identifica factorii care alcătuiesc
împreună ceea ce Durkheim denumea „curente suicidogene“.
Există -
consideră el - pentru orice grup social o tendinţă specifică spre
sinucidere în baza căreia, dacă îi evidenţiem trăsăturile şi îi determinăm
cauzele, putem alcătui tipuri sociale distincte de sinucidere. În raport cu
această evaluare, autorul distinge trei tipuri de sinucidere:
1. Egoist;
2. Altruist;
3. Anomic.
Există şi alte clasificări
ale sinuciderii.
Tipuri
de sinucidere
A.
SINUCIDEREA EGOISTǍ
Caracterele asociate
sinuciderii egoiste sunt evaluate prin celebra
comparaţie făcută de Durkheim, între catolici şi
protestanţi. Cultul
personalităţii individuale şi
absenţa presiunilor către
integrare religioasă
determină ca protestanţii să se sinucidă în număr mai mare decâât
catolicii, iar forma
pe care o iau sinuciderile acestora este egoismul,
privit nu ca stare
morală particulară a individului, ci ca
trăsătură derivată
din sistemul comun de
credinţe şi practici religioase ale
protestantismului. O
asemenea problematică era prezentă şi în lucrarea
„Diviziunea
muncii sociale“: pe de o parte, presiunile sociale obligă pe
indivizi să se diferenţieze între ei şi să-şi dezvolte în mod distinct
personalitatea; pe de
altă parte, ele cer individului să dezvolte
relaţii
contractuale, pentru
a dezvolta acţiuni compatibile cu ale
celorlalţi. Dar
în acest mod influenţa conştiinţei colective devine mai difuză,
iar
integrarea socială este mai slabă.
Protestantismul se deosebeşte
de
catolicism prin
gradul mai scăzut de integrare socială al organizaţiei sale
religioase. Urmărind îndeaproape trăsăturile sinuciderii egoiste,
Durkheim oferă şi alte exemple preluate, cu precădere,
din domeniul
vieţii societăţii domestice şi celei politice. Imunitatea faţă de
sinucidere
pe care o prezintă cei căsătoriţi în raport cu celibatarii
sau văduvii se
datorează societăţii familiale, tot aşa cum frecvenţa
mai scăzută a
sinuciderilor în
perioada de criză politică se datorează afirmării mai
puternice a conştiinţei colective şi creşterii gradului de integrare
socială.
B.
SINUCIDEREA MANIACǍ
Sinuciderea maniacă se datorează fie halucinaţiilor,fie concepţiilor
delirante. Bolnavul
se omoară pentru a scăpa de un pericol sau de un rău
imaginar, ori pentru
a asculta un ordin misterios, venit „de sus“ etc.
Motivele acestor
sinucideri şi modul de evoluţie reflectă caracterele
generale ale maladiei
din care derivă, deci ale maniei. Ceea ce
deosebeşte această afecţiune este extrema sa mobilitate. Ideile,
sentimentele cele mai
diverse şi chiar cele mai contradictorii se succed
cu o viteză extraordinară în spiritul
maniacilor. Chiar în momentul în
care se naşte o stare conştientă, aceasta este înlocuită cu o
alta. Acest
lucru se întâmplă cu mobilurile care determină sinuciderea
maniacă: se
nasc, dispar sau se
transformă cu o surprinzătoare
rapiditate.Halucinaţia
sau delirul care îl
determină pe subiect să se distrugă apar deodată şi
rezultă de aici tentativa de sinucidere; apoi într-o clipă, scena se schimbă
şi
dacă nu se va repeta mai tâârziu, va avea cu siguranţă alt motiv.
C.
SINUCIDEREA MELANCOLICǍ
Sinuciderea
melancolică este legată de o stare generală de extremă
depresie, de tristeţe exagerată care-l determină pe bolnav să nu mai
aprecieze corect relaţiile sale cu oamenii şi
lucrurile din jur. Plăcerile nul
mai atrag, pentru că vede totul în negru. Cum această dispoziţie este
constantă, apar şi ideile de sinucidere,care
sunt de o mare fixitate şi ale
căror motive sunt aproape identice. Deseori se grefează pe această
disperare generală halucinaţii şi idei delirante, care împing direct la
sinucidere. Doar că nu mai sunt schimbătoare
ca în cazul maniacilor, ci
fixe. Temerile care
îl chinuie pe subiect, reproşurile
pe care şi le face,
necazurile pe care le
resimte sunt întotdeauna aceleaşi.
Se distinge de
forma precedentă prin caracterul său
cronic şi foarte tenace.
Depresia este în fond
o rezultantă, o denumire de ansamblu
pentru
sentimentele care se
învârtesc într-un cerc închis şi
rigid în câmpul de
conştiinţă al melancolicului.
Remarcăm o plictiseală enormă, o detaşare
totală de toate lucrurile care altădată îl legau de viaţă, un
dezgust,
dispariţia plăcerii pentru tot ceea ce
poate fi atractiv şi să prezinte
interes, în mod
normal, O DESCURAJARE ABSOLUTǍ. Se
realizează acoperirea trecutului cu un val de regrete atât pentru toate
relele care s-au
întâmplat cât şi pentru binele nerealizat
încă. Înregistrăm
o distorsiune completă a funcţiei de polarizare a duratei,
a timpului de
trăit: trecutul nu mai foloseşte
decât ca un câmp nesfârşit de lamentare ce
se amplifică prin această optică pesimistă. Iar VIITORUL
SE
ÎNGUSTEAZǍ ŞI NU MAI CONŢINE
ÎN EL DECÂT INTENSA
DORINŢǍ A SFÂRŞITULUI. Pentru melancolic trecutul nu mai
ajunge pentru ca să-şi desfăşoare interpretarea lui delirant-depresivă, în
vreme ce viitorul
nu-i mai foloseşte la nimic, decât pentru a-şi organiza
cât mai rapid sfârşitul. Acest fundal tipic depresiv devine penibil prin
componentele sale
cinestezice proprioceptive, dar mai ales prin
sentimentul de
nenorocire, prin intensitatea de catastrofă morală pe care
o trăieşte melancolicul. Această maleză morală rezultă dintr-un
sentiment general ce
se opune siguranţei, devenind un fel de
„nesiguranţă organizată“,
dublată de un sentiment de neputinţă pentru
a
întreprinde ceva
menit să-l smulgă, să-l ridice deasupra nivelului de
prăbuşire în care trăieşte prin evidenta sa
neproductivitate (Eduard
Pamfil,
Doru Ogodescu, Psihozele, Editura Facla, 1976).
D.
SINUCIDEREA OBSESIVǍ
În acest caz,
subiectul nu are un motiv real sau imaginar, sinuciderea
obsesivă, cauzată de ideea fixă a morţii, domină spiritul bolnavului fără
vreun motiv palpabil.
El este obsedat de dorinţa de a se omorî, chiar dacă
ştie
că nu are nici un motiv rezonabil să o
facă. Este o nevoie instinctivă
asupra căreia nici gândirea, nici raţionamentul
nu au vreo putere; este
analogă acelor nevoi de a fura, a ucide, a incendia din care a generat
conceptul de
monomanie. Cum subiectul îşi dă seama de caracterul
absurd al dorinţei sale, el încearcă la
început să lupte. Dar pe toată durata
existenţei sale este trist, chinuit şi
resimte în cavitatea epigastrică o
anxietate care creşte în fiecare zi. Din acest motiv se mai foloseşte
denumirea de
sinucidere anxioasă. Dar imediat ce bolnavul a
hotărât să
renunţe la luptă şi să se omoare, neliniştea
încetează şi calmul revine.
Dacă tentativa eşuează, ea este suficientă uneori
pentru a micşora dorinţa
sa maladivă. S-ar putea spune, că subiectul
şi-a depăşit obsesia.
E.
SINUCIDEREA IMPULSIVǍ SAU AUTOMATǍ
Nu este motivată mai mult decât precedenta; nu este justificată nici
în realitate, nici în
imaginaţia bolnavului. Numai că în
loc să provină
dintr-o idee fixă care obsedează spiritul
o perioadă mai scurtă sau mai
lungă de timp şi care influenţează progresiv voinţa, ea rezultă acum
dintr-un impuls brusc
şi imediat irezistibil. Apare într-o clipită, profundă
deja, şi determină actul sau cel puţin debutul execuţiei.
Aici, înclinaţia
spre sinucidere
izbucneşte şi îşi produce efectele ca un adevărat
automatism, fără să fi fost precedat de vreun antecedent intelectual.
Sinuciderea
ca fenomen social
Sinuciderea nu a fost
dintotdeauna un fenomen social demn de
atenţie. Cuvântul „sinucidere“ a fost folosit mai întâi
în latină de către
cazuiştii secolului al XVII-lea. În franceză, de exemplu, el apare abia în
1734, dovedind faptul
că pesemne realitatea socială nu
impusese
folosirea lui. În „Bills
of Mortality“, John Graunt menţionează 222 de
sinucideri (din
229.250 de decese) prin spânzurare. Se manifesta interes
faţă de latura morală a
fenomenului de sinucidere, problema de bază
fiind dacă omul are sau nu voie să-şi ia viaţa pe care el nu şi-a dăruit-o.
Secolul al XIX-lea
aduce o schimbare în discuţiile
asupra sinuciderii,
începe să se discute mai mult despre cauzele fenomenului: sociale sau
psihologice. «Interesante
discuţii dar s-a omis esenţialul, adică
problema
credinţei, respectiv a nădejdii în Dumnezeu care ne-a spus
„Fără mine nu puteţi
face nimic“» (Ioan 15:5). Problema
responsabilităţii individului este secundară în
acest tip de abordare:
individul este văzut ca fiind manipulat de factori sociali sau psihologici
pe care nu-i poate
controla (fără perspectiva religioasă iată unde se
ajunge,
la căutarea cauzelor sinuciderii în afara voinţei individului.
Se
aruncă vina pe societate sau pe impulsuri interioare imposibil de
stăpânit). Din perspectiva psihanalistă (S.Freud,
Karl Abraham)
sinuciderea este o
formă de auto-agresiune, un potenţial
agresiv care nu
se poate manifesta
asupra unui obiect extern, se concentrează asupra
propriului eu şi îl distruge. Cei care încearcă să se sinucidă şi nu reuşesc,
vor mai degrabă, să atragă atenţia asupra lor decât să moară. Ei sunt
disperaţi, dar nu şi-au pierdut orice speranţă.
Suicidul
- problemă globală
Pe an ce trece, tot
mai mulţi moldoveni aleg să-şi sfârşească, cu
bună ştiinţă, călătoria pe Pământ. În primele şase
luni ale anului curent,
numai în Chişinău, au fost înregistrate 198
de cazuri de intoxicaţii
intenţionate. Statistica relevă că în anul trecut, în Moldova, au fost
înregistrate 583 de
cazuri de suicid. În 2001, această cifră era de 788
cazuri. Cifrele ne
arată, la un calcul simplu, că „ritmul“
este de doi
sinucigaşi pe zi. Unii dintre cei ajunşi la
disperare nu suportă
singurătatea. Sau refuză să trăiască pentru că aşa le dictează boala de
care suferă. Alţii pur şi simplu vor să scape
de chinul sărăciei. Acestea
sunt principalele cauze
care îi determină pe cei de lângă noi să-şi pună
capăt zilelor. Secţia
de toxicologie de la Spitalul „Sfânta Treime“ din
Chişinău ar putea deveni un platou
de filmare pentru un film dramatic:
aici sunt aduşi cei care se sinucid. Unii dintre ei „reuşesc“, alţii,
precum
Veronika din
cunoscuta nuvelă a brazilianului Paulo
Coelho, „Veronika
se hotărăşte să moară“,
descoperă cu stupoare că...
Dumezeu le-a mai dat
o şansă să trăiască (de fapt i-a salvat de la pedeapsa veşnică în
chinurile
iadului).
Tatiana are puţin peste 30 de ani şi de
câţiva ani încoace nu mai
aşteaptă nimic de la viaţă. Poate doar sfârşitul.
Căzută în deznădejde din
cauza lipsei
serviciului şi a problemelor cotidiene,
nu vroia să fie o
povară pentru familia şi soţul ei (Tatiana din lipsă de educaţie
religioasă nu cunoştea puterea rugăciunii şi cuvintele dulci, sfinte şi
încurajatoare
ale lui Dumnezeu: „În lume necazuri veţi
avea; dar
îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ - Ioan 16:33). „Un
suflet mai mult sau
mai puţin, ce contează?“,
se întreabă Tatiana (neştiind că fiecare suflet
este
foarte important în opera de mântuire a lui Dumnezeu şi deci
Dumnezeu
nu are pe nimeni de pierdut). După câteva tentative de
sinucidere, ultima
dată (a înghiţit un pumn de pastile) a
fost la un pas „să
reuşească“ (Sfântul Apostol
Pavel ne îndeamnă să stăruim în
rugăciune: „Rugaţi-vă neîncetat“ (1Tesaloniceni 5:17)...
Drama ei e doar una
din sutele de cazuri ce stau în spatele
cuvântului „sinucidere“,
raportat în cifre îngrijorătoare.
Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (OMS) a estimat că tulburările neuropsihiatrice şi
sinuciderea reprezintă 12,7% din totalitatea bolilor. Potrivit datelor,
mortalitatea prin
sinucidere în Europa ocupă locul II după accidentele de
transport, urmată de cancer, iar în China cei mai mulţi
decedează din
cauza sinuciderii. În
majoritatea cazurilor, sinuciderea este cauzată de
dereglările mentale, în special, de depresie. Cea mai obişnuită formă de
sinucidere este
spânzurarea. Căderea de la înălţime sau aruncarea în faţa
unui vehicul în mişcare, incendierea şi
folosirea armelor de foc, otrăvirea
prin supradozaj sau
prin inhalarea unor gaze toxice sunt metodele cele
mai frecvente de
suicid. Sinuciderile violente sunt asociate cu boli
psihice grave, cum ar
fi schizofrenia şi tulburările afective majore.
(Rodica
Trofimov). Exemplele sunt numeroase.
TENTATIVǍ DE SINUCIDERE CU INSECTICID
O femeie din Dolheşti, mamă a doi copii, a
încercat să-şi pună capăt
zilelor după ce s-a certat cu soţul
si cu părinţii ei. Elisabeta C. (28 de
ani)
a înghiţit conţinutul unei fiole de
„Calypso“, un insecticid deosebit de
puternic. Totul a
fost „într-un moment de nebunie“ şi a
pornit de la
faptul că soţul ei bea, lucru pe care ea
nu-l mai poate tolera. După ce a
înghiţit insecticidul, femeia a fost transportată la Spitalul Judeţean
„Sfântul
Ioan cel Nou“ din Suceava, unde medicii au reuşit să o salveze.
Elisabeta C. spune că gestul său a dus la rezolvarea parţială a
problemelor şi s-a împăcat atât cu soţul, cât şi cu părinţii (I.B.,
Evenimentul
Zilei, 20 Iulie 2004).
AVALANŞǍ DE SINUCIGAŞI LA
SPITALUL DE URGENŢǍ
Zilnic, medicii Unităţii de Primire a Urgenţelor
(UPU) din cadrul
Spitalului de Urgenţe din Iaşi au de-a face cu victimele
unor tentative de
sinucidere. Într-o
singură zi au fost cinci cazuri. Cel mai grav caz a fost
cel al unei fete de
18 ani din Iaşi, care a băut o substanţă toxică după ce
s-a certat cu părinţii. Substanţa ingerată de pacientă, de fapt un
insecticid, i-a
provocat o hemoragie digestivă şi
leziuni la nivelul tubului
digestiv. Deşi a fost internată în
comă, în urma îngrijirilor, a fost salvată.
Celelalte patru
tinere care au ajuns la spital au încercat să-şi pună capăt
zilelor cu
medicamente.
(http:/www.evenimentul.ro/local/article/38013,14,baseArticle.html
18
Ianuarie 2003)
ÎN
CELE TREI ZILE DE SFINTELE PAŞTI...
Românii au fost destul de
deprimaţi de Paşte. O demonstrează
registrul Serviciului
de Ambulanţă Bucureşti unde au fost înscrise, în
cele trei zile de Paşte, aproximativ 35 de tentative de sinucidere. Într-o
zi, până la ora prânzului, cinci cazuri au avut nevoie de intervenţia
Ambulanţei. „Sunt persoane tinere, cuprinse între 19 şi 35 de ani, afirma
dr. Sintie Lazăr Doru, medic coordonator al Serviciului de Ambulanţă.
Ca metodă, cel mai adesea aceştia
au apelat la ingestia medicamentoasă,
Diazepamul fiind cel
mai frecvent medicament la care au recurs“. Nici
combinaţiile medicamentoase sau cu alcool nu au fost neglijate de
sinucigaşi. Doar la Spitalul de urgenţă,
patru persoane au fost internate,
în trei zile, în comă, cu diagnosticul intoxicaţie
medicamentoasă
voluntară în combinaţie cu heroină sau alcool.
ŞI-A
LUAT VIAŢA
DUPǍ CE I S-A SINUCIS FIUL
Aflăm din ziarul „Ediţie
specială de Oltenia“, marţi,
3.08.2004.,
pag.4, că Gheorghe Vochescu (43 de ani) din Grădiştea - Vâlcea, s-a
spânzurat de un gard,
în faţa locuinţei sale, cu ajutorul unei
curele. În
urmă cu un an s-a sinucis şi
fiul său în vârstă de 14 ani. Din cercetările
poliţiştilor a rezultat că Gheorghe Vochescu a mai avut 13 tentative de
sinucidere, dar de
fiecare dată a fost salvat de
cineva din familie. (Cu
siguranţă că dacă şi-ar fi dus copilul în fiecare Duminică la Sfânta
Liturghie
şi ar fi ascultat amândoi, tată şi
fiu, Sfânta Evanghelie,
Apostolul
şi predica preotului, n-ar mai fi ascultat glasul diavolului
care i-a
dus la osândă veşnică).
S-A
SINUCIS SUB PRIVIRILE SOŢIEI
Lucia şi Nicolae Streche erau căsătoriţi de peste 30 de ani şi aveau
împreună doi copii. Din cauza sărăciei, în ultimii ani, certurile erau
nelipsite în casa
lor. Duminică dimineaţa, cei doi soţi
s-au luat la harţă
din nou, după care Lucia a plecat la o vecină pentru
a o ajuta la muncile
câmpului, urmând a
primi ceva bani pentru serviciile ei. Înainte de a ieşi
pe poarta gospodăriei, bărbatul i-a spus acesteia că se va omorî, însă
Lucia nu l-a luat în
seamă... Bărbatul a luat cablul de la
televizor, a ieşit
din bucătărie trântind uşa şi bodogănind întruna că se
spânzură. După
zece minute soţia s-a dus după el să-l cheme la masă şi
l-a găsit atârnând
de bolta viţei de vie (Ediţie
specială de Oltenia,
luni,12.07.2004,pag.4).
ÎN
GORJ FENOMENUL DE SUICID
A
LUAT AMPLOARE
Conform datelor de la
Direcţia de Statistică din
cadrul Spitalului
Judeţean Târgu Jiu, pe parcursul anului 2003, au fost înregistrate 16
cazuri de sinucidere.
Din păcate TINERII ŞI
CHIAR COPIII au ajuns să
recurgă la această măsură extremă. În anul 2004 s-au înregistrat încă 7
persoane care s-au
sinucis. Majoritatea sinucigaşilor
au ales să moară
aruncându-se în faţa trenului, spânzurându-se sau tăindu-şi venele.
VARA
- SEZONUL SINUCIDERILOR
Ratele de sinucidere
confirmă faptul că intensitatea
fenomenului este
diferită la cele două sexe, astfel că bărbaţii se sinucid în număr
tot mai
mare comparativ cu
femeile. Specialiştii susţin că actul sinuciderii la
bărbaţi este determinat de participarea
intensă la viaţa socială. Femeile
reacţionează la schimbările care au influenţă asupra
familiei, a vieţii
private. Conform
statisticilor realizate în anul 2003, în judeţul
Dolj, din
239 de sinucideri,
189 au fost bărbaţi. Din aceştia 70 şi-au pus capăt
zilelor prin
spânzurare, 21 prin înecare, 22 prin otrăvire,
20 prin
incendiere, 16 prin
electrocutare, 2 prin plăgi tăiate şi 38 prin metode
rapide. Cele mai des
întâlnite metode de sinucidere: vene tăiate,
otrăvire,
spânzurare,
electrocutare, incendiere.
SINUCIGAŞI INSISTENŢI
Greutăţile vieţii îi determină pe unii oameni să recurgă la gesturi
necugetate. De cele
mai multe ori, urmările acestor fapte se
concretizează în internări la Spitalul de Urgenţe. De exemplu, medicii
Unităţii de Primire a Urgenţelor
(UPU) din cadrul spitalului din Iaşi
s-au
confruntat cu
cazurile a doi bărbaţi care au vrut să o
termine cu viaţa
înghiţind mai multe comprimate de Diazepam. Cei doi ieşeni nu se află
la prima tentativă de sinucidere, fiind pacienţi
fideli ai unităţii. Ei au
ajuns în stare de
inconştienţă la UPU. Datorită îngrijirilor primite se simt
bine şi au fost transferaţi la
Spitalul de Psihiatrie „Socola“.
30
DE SINUCIGAŞI DE LA ÎNCEPUTUL ANULUI
De la începutul
anului şi până în prezent, 30 de
vâlceni şi-au pus
capăt zilelor. Cele mai multe sinucideri au fost la începutul lunii
mai,
când în numai câteva
zile s-au înregistrat 12 sinucideri. A fost un vârf
cum nu s-a mai
întâmplat, iar cele mai multe sinucideri au avut loc prin
spânzurare. Au fost
însă şi sinucideri, câte una din fiecare, prin
electrocutare,
înjunghiere cu cuţitul în inimă, aruncare în faţa
trenului şi
două sinucideri voluntare cu medicamente („Ediţie specială de
Oltenia“,
05.07.2004).
DROGURILE:
PǍCATUL SINUCIDERII RAPIDE!
Consumul de droguri
fiind o sinucidere rapidă trebuie să vorbim
puţin şi despre acest păcat. „Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul
său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeş______________te, precum şi Hristos Biserica“
(Efeseni
5:29). Diavolii s-au modernizat şi
ei. În vechime, aveau alte
metode de ucidere, ca
de exemplu jertfirea pentru zei a oamenilor. Astăzi
s-au perfecţionat, făcându-i pe oameni să se omoare singuri. Cum? Cu
tutunul, cu băutura, cu drogurile. În mod direct, nicăieri în Sfânta
Scriptură nu se face referire la păcatul
drogurilor. De ce? Pentru că în
timpurile când
autorii sfinţi au scris cărţile din Vechiul şi Noul
Testament, nu exista
acest păcat al consumului de droguri la evrei. La
câteva popoare păgâne se consumau anumite substanţe cu
efecte
asemănătoare drogurilor, dar aceste
efecte se cunoşteau doar de
consumatori. Abia în
vremurile noastre, consumul de droguri s-a extins,
devenind un adevărat flagel. Medicina a fost cea care a descoperit aceste
substanţe şi a arătat efectele lor dezastruoase atunci când sunt
administrate în doze
mari şi tot medicina a arătat
efectele lor benefice
când sunt
administrate în doze mici, sub formă de
tratament. De aceea,
pentru a înţelege de ce consumul de droguri este păcat, trebuie cunoscută
problema şi din punct de vedere medical, explicând efectele fiecărui drog
în parte.
S-A
SINUCIS ŞI ŞI-A
FILMAT ŞI PROPRIA SINUCIDERE!
Citeam pe internet
despre amărâtul care şi-a filmat propria
sinucidere. Cineva se
întreba: „era oare necesar să facă şi asta?“
(adică filmarea acelui moment). Toate sinuciderile sunt făcute pentru a
atrage atenţia, cu scop demonstrativ. Există o
bună doză de spectacol în
ele şi de aceea avem de-a face cu foarte multe tentative şi cu puţine
sinucideri „reuşite“.Numai aşa
s-ar putea explica gestul nefericitului
care şi-a filmat propria sinucidere.
TENTATIVǍ DE SINUCIDERE... DIN CURIOZITATE
Pare de necrezut. Şi totuşi este adevărat după cum adevărată este şi
zicala „Mare
este grădina lui Dumnezeu“, fiindcă s-a găsit şi acel om
care a vrut să se sinucidă din curiozitate, adică să vadă ce senzaţii are un
om care face acest
lucru. Respectivul a luat o frânghie pe care a legat-o
cu un capăt de un copac căzut
la pământ, iar la celălalt
capăt a făcut un
laţ în care şi-a băgat capul. Apoi a început să întindă frânghia mergând în
sens opus copacului.
Dar când s-a întins la maxim şi laţul a început să-l
strângă de gât, au trecut pe acolo (din mila lui Dumnezeu) nişte oameni
care
l-au trezit la realitate, tăindu-i
frânghia. Apoi l-au întrebat de
ce se
zbătea aşa şi de unde avea puterea să-şi strângă singur laţul de
gât. Şi el le-a spus că un diavol îl ameninţa că-i înfige în ochi un
trident
(o furcă cu trei braţe) şi de aceea se zbătea aşa. Iată că lângă
el se
afla un diavol nerăbdător să-l vadă mort ca să-i poată duce
sufletul
pe veşnicie în osânda iadului.
Opinia
unui medic
Iată ce ne spune dr. Mihail Melnic, psihiatru, doctor în ştiinţe
medicale din
Republica Moldova: „Suicidul este o problemă globală,
frecvenţa şi cauzele acestui fenomen diferă de la ţară la ţară. Practica
personală de 30 ani în domeniul asistenţei
extraspitaliceşti a sănătăţii
mentale confirmă creşterea frecvenţei cazurilor de suicid în Republica
Moldova. Cauzele
acestora sunt tipice unei ţări sărace, corupte şi cu
o
lipsă aproape totală a
societăţii civile, cu decădere
morală, creşterea
criminalităţii, neîncrederea în ziua de mâine, ignorarea normelor de
conduită, inclusiv în rândul reprezentanţilor
puterii, lipsa unui sistem de
stat de educaţie morală şi spirituală etc... Dacă în ţările civilizate
sinuciderea poartă preponderent un caracter intrapersonal - deficienţe de
dezvoltare a
personalităţii, nereuşita în carieră, boli psihice, droguri etc.,
în Est cauzele
acestui fenomen sunt:
► 5% -
deficienţele de dezvoltare a personalităţii,
relaţiile ostile;
► 45% - sărăcia ce provoacă disperare şi depresie;
► 35% -
neîncrederea în ziua de mâine, oboseala de viaţă -
se
observă mai frecvent la adolescenţi;
► 15% -
relaţiile tensionate în familie, la locul de muncă, în
comunitate, în
societate“.
Păcatele împotriva Duhului Sfânt
Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea care se opun virtuţilor
teologice. Ele au
temeiul în următoarele texte din Biblie:
„Adevărat
grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor (prin
spovedanie),
păcatele şi hulele câte vor fi hulit. Dar cine va huli împotriva
Duhului
Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda
veşnică“ (Marcu 3:28-29), pentru
că „Cu neputinţă este pentru ei,
dacă au căzut să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei
răstignesc loruşi (pe
seama lor înşişi), a doua oară, pe Fiul lui
Dumnezeu
şi-l fac de batjocură“ (Evrei 6:6). „Căci dacă păcătuim de
voia
noastră, după ce am luat cunoştinţă despre adevăr, nu
mai
rămâne pentru păcate
nici o jertfă. Ci o înfricoşată aşteptare a
judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici“ (Evrei
10:26-27).
Din aceste texte
biblice de mai sus rezultă că păcatele contra
Duhului Sfânt,
constituie culmea urii împotriva lui Hristos. De ele se fac
vinovaţi cei ce au avut în inima lor pe Hristos şi au primit harul Duhului
Sfânt şi, totuşi, din ură faţă de Hristos, precum a
făcut Iuda vânzătorul,
dispreţuiesc darul Duhului Sfânt şi se
leapădă de Hristos. Păcatul
împotriva Duhului
Sfânt, în manifestările sale, îmbracă şase forme.
Astfel, la Fericitul
Augustin şi în Mărturisirea ortodoxă se numără şase
păcate contra Duhului Sfânt: câte două contra
virtuţilor teologice.
● CONTRA CREDINŢEI: 1. împotrivirea la adevărul
învederat şi
dovedit al credinţei creştine; 2. lepădarea de Hristos şi de
Sfânta lui
Biserică creştină (apostazia) şi
prigonirea ei. Se împotrivesc adevărului
învederat
şi dovedit, adică celui limpede ca lumina zilei pentru
minţile neorbite de patimi, toţi
cei care, deşi sunt convinşi de
temeinicia
acestui adevăr, nu voiesc totuşi să-l îmbrăţişeze, pentru că
le
place să păcătuiască, iar adevărurile
creştine le stau împotrivă.
● CONTRA NǍDEJDII: 3. încrederea semeaţă şi nemăsurată în
harul şi îndurarea lui Dumnezeu; 4. pierderea
nădejdii în mila şi
bunătatea lui Dumnezeu. Se încred nemăsurat şi semeţ în harul şi
îndurarea
lui Dumnezeu cei ce au conştiinţa laxă şi socotesc că oricât
de
multe şi grele păcate ar face, în bunătatea
Sa nemărginită,
Dumnezeu
îi va ierta, fără ca ei să dea vreun semn de îndreptare.
Da,
este adevărat că Dumnezeu iartă orice păcat, dar cu condiţia să
te
spovedeşti, să te lepezi de păcat şi să te îndrepţi. Disperă de
îndurarea
şi bunătatea
lui Dumnezeu cei care au conştiinţa
scrupuloasă, adică îşi închipuie că păcatele lor sunt atât de mari,
încât
Dumnezeu, care este nu numai bunătate
dar şi dreptate şi
sfinţenie absolută,
nu-i va ierta niciodată,
chiar dacă ar face fapte
bune.
● CONTRA DRAGOSTEI: 5. nepocăinţa până la moarte şi
nesocotirea darurilor
lui Dumnezeu; 6. pizmuirea aproapelui pentru
harul dumnezeiesc
primit şi faptele bune săvârşite. Nepocăinţa până la
moarte
şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu se
caracterizează prin
împietrirea
inimii, din pricina căreia credinciosul nu vrea să
folosească mijloace sfinte şi
mântuitoare pentru îndreptarea sa,
amânându-le
până la sfârşitul vieţii. Invidia harului frăţesc
se
numeşte păcatul prin care pizmuim pe fratele sau
pe aproapele
nostru
pentru harul primit de la Dumnezeu şi
faptele bune pe care le
face.
Pe pământ, întărirea în păcat nu este absolută, ci
ea poate fi neîncetat
nimicită prin har şi convertire. Fără îndoială că păcatele împotriva
Duhului Sfânt
constituie gradul cel mai mare al stării
păcătoase şi
împiedică foarte mult convertirea. Ele pot fi totuşi iertate printr-o
pocăinţă adevărată, prin care acestea îşi schimbă atributul de păcate
contra Duhului Sfânt şi devin păcate ce se iartă. Căci noi ştim că nu
există nici un păcat care să covârşească îndurarea lui Dumnezeu, ci, după
cum spune Fericitul
Augustin, pentru medicul atotputernic, nu există nici
o boală care să nu se poată vindeca.
Acelaşi Fericit Augustin spune că, în
sens strict, un singur păcat nu
poate fi iertat şi anume nepocăinţa finală. Sfântul Ioan Gură de Aur
spune: „Mulţi din cei ce au hulit împotriva Duhului Sfânt au crezut
mai
pe urmă şi li s-au iertat toate“. Este
cazul Sfântului Apostol Petru.
Această părere se întemeiază pe faptul că Mântuitorul a dat
Apostolilor
şi
prin ei preoţilor puterea de a lega şi a dezlega toate păcatele
fără nici o
excepţie. Dacă sunt spovedite şi se face canon pentru ele, toate aceste
păcate cu siguranţă le
iartă Hristos prin preot în Duhul Sfânt, cu excepţia
a două dintre ele: sinuciderea (cel
ce-şi curmă firul vieţii)
şi ateismul
(cel
ce moare susţinând că nu există Dumnezeu).
Grav este însă că voinţa celor ce cad în aceste păcate
este ca
paralizată şi nu mai sunt capabili de nici o sforţare spre îndreptare, nu se
mai pot pocăi în afară de rare excepţii, iar unii nu voiesc nicidecum să se
pocăiască. Acesta este motivul pentru
care Mântuitorul spune despre
aceste păcate că: „nu
se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel
ce va
să fie“ (Matei 12:32).
De
ce nu se iartă păcatele acestea?
Pricina pentru care
aceste păcate nu se iartă de către Dumnezeu nici
în veacul de acum
nici în cel viitor este „îndărătnicia omului de a nu se
pocăi de aceste păcate
în toată viaţa şi împietrirea inimii lui“. Cel ce
săvârşeşte astfel de păcate,
nu primeşte iertare de la Dumnezeu
pentru
că nu voieşte să fie iertat şi să asculte poruncile lui
Dumnezeu.
Dacă un astfel de vinovat
se căieşte din adâncul sufletului,
se mărturiseşte şi se hotăraşte să nu mai păcătuiască şi cere îndurare lui
Dumnezeu cu stăruinţă şi cu lacrimi, atunci
prin Taina Sfintei
Spovedanii el va
primi iertare, căci „NU
ESTE PǍCAT ORICÂT DE
GREU
AR FI EL, CARE SǍ COVÂRŞEASCǍ BUNǍTATEA ŞI
DRAGOSTEA
DE OAMENI A LUI DUMNEZEU.
Nădejdea creştină
Din ce se naşte nădejdea creştină?
Nădejdea creştină se naşte din credinţă: „Căci noi aşteptăm în
Duh nădejdea dreptăţii
din credinţă“ (Galateni 5:5); „Să ţinem
mărturiserea nădejdii
cu neclintire, pentru că credincios este Cel ce
a făgăduit“ (Evrei 10: 23);
Nădejdea se naşte şi din răbdare: „Ne lăudăm întru nădejdea
slavei
lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe,
bine ştiind că suferinţa aduce răbdare. Şi răbdarea încercare, şi
încercarea
nădejde“ (Romani 5: 4).
Cum
putem să sporim
în
inima noastră nădejdea mântuirii?
Putem spori în inima
noastră nădejdea mântuirii prin credinţa cea
lucrătoare, adică prin credinţa ce lucrează din dragoste (
Galateni 5, 5:6 ;
1Tesaloniceni
1-3; 1Timotei l:14; 2 Timotei l:13; 1Ioan 3: 23; Tit 3:15;
Filimon
l: 5).
Această credinţă lucrătoare prin dragoste o are cel ce se sileşte a
lucra în toată vremea faptele cele bune: „Cine nădăjduieşte mântuirea
fără a face fapte bune după a sa putere, unul ca
acela are o nădejde
nebună“ (Filocalia, vol. X, Cuvântul 22, pag. 117-121). Şi în alt loc
zice: „Nădăjduieşte în Domnul şi fă bunătate şi locuieşte pământul şi
hrăneşte-te cu bogăţia
lui“ (Psalm 36:3).
În
cine ne punem nădejdea:
în
om sau în Dumnezeu?
Cum trebuie să înţelegem cuvântul din Sfânta
Scriptură, care zice:
„Blestemat
fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin în trup
omenesc
şi a cărui inimă se depărtează de Domnul“ ( Ieremia 17:5 ).
În vederea mântuirii,
a dobândirii vieţii veşnice, nădejdea noastră trebuie
s-o punem numai în
Dumnezeu: „Mai bine este a te încrede în
Domnul,
decât în om. Mai bine este a nădăjdui în Domnul, decât a
nădăjdui în căpetenii“ (Psalm 117: 8-9). Nădejdea nu trebuie pusă în
om (Psalm
145:3; Isaia 2:22). Nădejdea celui credincios nu
trebuie pusă
în trup (Filipeni
3: 4) ; nici în noi înşine (2
Corinteni l:9). Nu trebuie să
nădăjduim în dreptatea noastră (Luca 18:19). Omul se aseamană cu iarba
(Psalm
102:15), cu floarea câmpului, cu umbra, cu trestia cea frântă de
vânt, cu pânza păianjenului (Isaia 36:6; Iov18:14). Deci,
este blestemat
omul care nădăjduieşte în om, căci unul ca acela nădăjduieşte în zidirea
lui Dumnezeu cea prea
mică şi slabă şi nu în Dummnezeul
puterilor.
„Bunăvoinţa Domnului este în cei ce se tem de El şi în cei ce
nădăjduiesc în mila Lui“ (Psalm 146:11), iar
cine nădăjduieşte în om,
nădăjduieşte în deşertăciune, deoarece „omul cu deşertăciunea se
aseamănă; zilele lui ca umbra trec“ (Psalm 143:4 ;
Ecclesiast 6:12 ;
8:13).
Blestemat este omul care lasă pe
Ziditorul său şi nădăjduieşte în
cele deşarte şi stricăcioase şi în om care este rob al păcatelor (Ioan 8:34;
Romani
1:24; 3:9; 7: 5; 14: 23; Efeseni 2: 3). Deci , în afară de nădejdea
în Hristos orice nădejde duce la deznădejde.
Ce
este deznădejdea şi care sunt urmările
ei
în
viaţa omului?
Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui
Dumnezeu. Ea este un
păcat împotriva Duhului Sfânt. Deznădejdea
este
a unsprezecea treaptă a păcatului, după învăţătura Sfântului
Nicodim
Aghioritul. Urmările deznădejdii îl fac pe om asemenea
lui Iuda,
ducându-l la a douăsprezecea treaptă a păcatului, care este sinuciderea.
De
ce îşi pierd unii oameni
nădejdea mântuirii şi
ajung la sinucidere?
Omul ajunge la
sinucidere mai ales din cauza necredinţei,
a
mândriei, a deznădejdii, a fricii, a răzbunării şi mai ales din cauza lipsei
unui duhovnic bun.
Pravila
bisericească despre sinucidere
În pravila
bisericească a cărui autor este Arhimandritul Nicodim
Sachelarie,
referitor la sinucidere scrie:
Paragraf
1849: «Sinuciderea este curmarea vieţii
proprii.
Animalele nu se pot
sinucide, căci ele n-au trup încredinţat spre păstrarea
unei raţiuni, adică un suflet conştient de misiunea faţă de
trupul în care
trăieşte , rostul său în această lume şi în viaţa viitoare. Sinuciderea este
cel mai mare păcat faţă de sine, căci prin ea omul îşi
închide definitiv
calea spre pocăinţă. Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau de o
credinţă bolnavă: „Deci
acesta (Iuda Iscarioteanul) a dobândit o ţarină
din
plata nedreptăţii (L-a
vândut pe Iisus Hristos pentru 30 de arginţi)
şi,
căzând cu capul înainte (după ce s-a spânzurat), a
crăpat pe la
mijloc
şi i s-au vărsat toate măruntaiele“
(Faptele Apostolilor 1:18).
Sinucigaşul păcătuieşte contra trupului său care este templu al Duhului
Sfânt: „Sau
nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt
care
este în voi (primit prin Sfânta Taină a
Mirungerii care se face
imediat
după Taina Sfântului Botez), şi că voi nu sunteţi ai
voştri?
(1
Corinteni 6:19). Deci cei care se sinucid nu au iertare nici în lumea
aceasta nici în cea
viitoare, de aceea, SINUCIGAŞULUI NU I SE MAI
POATE
FACE NICI UN FEL DE SLUJBǍ ŞI NICI
NU SE
ÎNGROAPǍ ÎN CIMITIR CU CEI CREDINCIOŞI.
Paragraf
1852: „Orice om care de voia lui se va arunca pe sine
de pe
o înălţime şi va muri, sau într-o apă, sau
dintr-o piatră, sau se
va
junghia pe sine însuşi sau în orice fel de moarte, sau cu o funie se
va
spânzura, unul ca acela să nu se îngroape creştineşte nici să se
prohodească (să nu i se facă slujba de înmormântare), ci să-l lepede pe
dânsul
ca pe un spurcat - fiidcă acel fel de moarte n-a
învăţat
Dumnezeu
pe nimeni“.
Cum
trebuie combătute păcatele deznădejdii
şi sinuciderii?
Ce
ne învaţă Sfinţii Părinţi în această privinţă?
Pot
fi pomeniţi la Sfintele slujbe
asemenea oameni?
Când cineva îşi ia viaţa, acesta este un semn al
ruperii totale de
Dumnezeu. Păcatul deznădejdii şi gândul sinuciderii se vindecă prin
rugăciunea cea stăruitoare
(Iacob 5:13 ; Iuda 20). „Orice rugăciune
stăruitoare este lecuirea deznădejdii
şi întărirea nădejdii“
(Sfântul Ioan
Scărarul, Cuvântul 28). Iarăşi, omul se întăreşte împotriva deznădejdii
prin spovedanie şi împărtăşanie. Cei sinucişi nu pot fi pomeniţi la
nici
un fel
de rugăciune, nici acasă, nici
la Sfânta Biserică, afară de cazul
că au fost demenţi,
bolnavi grav de nervi (Arhimandrit Nicodim
Sachelarie,
Pravila Bisericească, pag. 291-292).
Iubiţi credincioşi,
Să ne aducem aminte de dragonul despre care scrie Sfântul Ioan în
Apocalipsă că stă înaintea femeii ce avea să nască, ca născând să-i
mănânce copilul ei (Apocalipsa 12). Diavolul, balaurul cel
vechi, Satana,
pururea aşteaptă naşterea copiilor, trupească şi
sufletească, ca să-i apuce
şi să-i piardă pe vecie. Să priveghem şi să ne îngrijim cu luare aminte de
creşterea copiilor ce ni i-a dăruit
Dumnezeu pentru a-i scăpa de cursele
vrăjmaşului diavol şi mai ales de cumplitul şi
neiertatul păcat al
sinuciderii. Să-i învăţăm pe ei şi pe cei din jurul nostru că cel
mai de
preţ dar de la Dumnezeu este viaţa şi numai gândul cuiva de a se
sinucide este un păcat care trebuie spus neapărat,
alături de celelalte
păcate, la Sfânta Spovedanie. Motivaţia
unora că vor să se sinucidă
pentru că i-au copleşit necazurile, lipsurile,
nevoile, pentru o decepţie în
dragoste sau pentru o
notă mică luată la şcoală, este lipsită de
temei
pentru că atunci când suferim mult nu trebuie să uităm cinstea pe care
ne-o face Mântuitorul
de a împărţi cu el cununa de spini.
Este adevărat
că oamenii simt uneori aripa neagră a
deznădejdii , dar Dumnezeul
nostru Iisus Hristos
ne-a spus: „Acestea vi le-am grăit,
ca întru Mine
pace
să aveţi. În lume necazuri veţi
avea; dar îndrăzniţi. Eu am
biruit
lumea“ (Ioan 16:33). Cât despre răbdarea acestor încercări
nu a
uitat Prea Bunul
Dumnezeu să ne îndemne: „Cel care va răbda până la
sfârşit acela se va mântui“ (Matei 10:22). Numai
atunci când răbdăm
până la sfâşitul vieţii îl urmăm pe Hristos, trăind Patima, Răstignirea
şi
Învierea Lui în vieţile noastre.
Ce trist lucru este
când în arenă un concurent nu-şi termină cursa
pentru a primi
medalia (adică viaţa veşnică) ştiind că niciodată nu va
mai putea participa
la competiţie. Ce lucru cutremurător
este ca cineva să
cadă în deznădejde, să-şi curme firul vieţii (înainte de a se termina aţa
pe
mosor -cum spunea bunica mea) ştiind
sau poate neştiind că niciodată
nu va mai putea
reveni în această viaţă pentru a-şi mărturisi crima pe
care a făcut-o împotriva sa (cuvântul sinucigaş este format din două
cuvinte:
sin = de sine şi ucidere,
adică ucigaş de sine).
O temă mereu discutată este
CREDINŢA OMULUI ÎN
DUMNEZEU. Dar
mai există o temă, aceea a CREDINŢEI LUI
DUMNEZEU
ÎN OM. Legat de acest lucru, iată o
istorioară foarte
interesantă:
Autorul
îşi închipuie sfatul Sfintei Treimi la
facerea
omului.
Dumnezeu - Tatăl a zis: „Să facem om după chipul şi
asemănarea noastră“. Duhul
Sfânt a spus: „Da, dar omul
acesta
va cădea“.Şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru el“ - a
zis
Dumnezeu - Tatăl. „Să-l facem sau să nu-l facem?“ - a
întrebat
Dumnezeu - Tatăl. „Să-l facem !“ - a zis Fiul. Iată
nădejdea pe care şi-a
pus-o Dumnezeu în om. De aceea, cu atât
mai
mult omul trebuie să aibă nădejde în Dumnezeu, să
înţeleagă că viaţa oricărui
om nu este alcătuită doar din
reuşite, ci mai ales din înfrângeri şi cu
toate acestea sub nici un
chip
nu trebuie să asculte glasul diavolului care îl îndeamnă la
deznădejde şi apoi îl doboară în vecii vecilor în chinurile
iadului.
Oare l-am lăuda noi pe căpitanul care, de teama
furtunii, ar vrea săşi
scufunde singur
corabia cu tot ce este pe ea? Furtuni de necazuri şi
păcate ne încearcă şi pe
noi. Să renunţăm la luptă? Să renunţăm la viaţă?
Să înecăm singuri tot ce este mai
bun în noi: nădejdea, credinţa, iubirea ?
Nu, fiindcă sinuciderea este, după cum
am văzut, cel mai groaznic
păcat(la fel de groaznic ca şi
ateismul). Nimeni nu are dreptul să-şi ia
viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate,
i-a dat-o. Chiar dacă în viaţă ne
încearcă mari greutăţi sau deznădejdi, Dumnezeu ne-a dat şi
puterea să
trecem peste ele, iar
prin post şi rugăciune toate ne vor părea mult mai
uşoare. „ Să ne lăudăm în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce
răbdare. Şi răbdarea
încercare, şi încercarea NǍDEJDE. Iar
nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu
s-a
vărsat în inimile noastre, prin Duhul
Sfânt, cel dăruit nouă“
(Romani 5:3-4-5).
BIBLIOGRAFIE:
Biblia, E.I.B.M.,Bucureşti,
1994; Horia G. Plugaru, Creştinism,
sinucidere
şi
sensul acestei vieţi;
Protosinghel Nicodim Măndiţă, Viaţa
Maicii Domnului, Editura Lumină
din Lumină, Bucureşti, 1994; Arhimandrit
Hierotheos Vlachos,Predici la marile
sărbători,Editura
Egumeniţa, Galaţi,2004;Mitrop. Nicolae
Mladin, Prof. diac. dr. Orest
Bucevschi, Prof. dr.
Constantin Pavel, Pr. diac. dr. Ioan Zăgrean,
Teologia morală ortodoxă,
Editura Reîntregirea,
Alba Iulia,2003; Pr. dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament,
E.I.B.M.,Bucureşti,1995; http://www.atei.ro/Text/cssav.html; Minunile vremurilor
de pe urmă,
Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; http://www.sănătatea.com/presa/p103.shtml, Suicidul
-
problemă globală; http://www.evenimentul.ro/local/article/38013,14,baseArticle.html;
James
Clavell, Shogun,
Editura Azur,1992. http://www.atei.ro/Text/cssav.html;
http://www.expres.ro/investigaţii/?news_id=142894;
Completare
la cateheza despre sinucidere
Binecuvintează părinte, să mă spânzur!
La stareţul mănăstirii Sanaxar a venit un mirean puţin
credincios şi
i-a adresat următoarele cuvinte: „Binecuvintează părinte, să mă
spânzur!“
- „Nu te binecuvântez!, i-a răspuns stareţul. Sfânta
Biserică
Ortodoxă nu-i recunoaşte pe
sinucigaşi. Aşa că mergi
şi gândeşte-te la
acest
lucru“. După câteva zile mireanul
respectiv a venit iarăşi cu
aceeaşi rugăminte: „Binecuvintează părinte, să mă spânzur!“
„Du-te
acasă, iar eu mă voi
ruga pentru tine şi mă voi gândi la tine“ - a
răspuns stareţul. Şi iată, bărbatul a venit şi a
treia oară şi a spus:
„M-am
săturat de toate. Mâine mă voi spânzura. Binecuvintează
părinte!“ „Bine. Numai să îndeplineşti
o condiţie“,
a spus stareţul.
„Când îţi vei
pune streagul la gât, să nu uiţi să spui: Diavolilor,
trupul
meu
vi-l dau vouă, iar sufletul Domnului!“
A ajuns mireanul la el
acasă. A intrat în garaj, şi-a
pus ştreangul de gât şi a
rostit cuvintele care
i le-a spus stareţul. Şi deodată, din spate, a primit o lovitură atât
de
puternică încât a fost aruncat în stradă. Şi în acelaşi timp a auzit mai
multe voci de ţap: „Nu ne trebuie nouă trupul tău
murdar, noi vrem
sufletul
tău!“ Bărbatul s-a speriat atât de mult de ceea ce i s-a întâmplat
încât i-a pierit
pentru totdeauna dorinţa de a se sinucide.
Fericitul
Augustin spune că: „Iuda
a greşit mai mult prin
deznădejde, decât evreii răstignindu-L
pe Iisus Hristos“. „Dumnezeu
poate
ierta mai mult decât poate omul să păcătuiască“.
Sfântul
Ioan Gură de Aur spune că: „Nădejdea este ancora
mântuirii
noastre, temelia vieţii
noastre, însoţitoarea şi capătul
drumului
ce duce spre cer“. Iată de
ce nu trebuie părăsită nădejdea
pentru nici un păcat oricare ar fi acela.
Păcatul cel mai mare
Odată, un preot a fost întrebat: Părinte, care este cel mai mare
păcat? Sinuciderea este fără îndoială cel mai groaznic păcat.
Nimeni
nu
are dreptul să îşi ia viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate
i-a dato.
Chiar
dacă, în viaţă, ne încearcă mari greutăţi sau
deznădejdi,
Dumnezeu
ne-a dat şi puterea de a trece peste ele, iar prin rugăciune
şi căinţă, toate vor părea mai uşoare.
Iuda a fost cel care
s-a rupt de Iisus şi de învăţătura Sa. Treptat,
inima lui s-a îndepărtat de Dumnezeu şi
locul dragostei şi al voinţei a
fost luat de
nechibzuinţă. Încrederea dată de
credinţă a dispărut. Mai
întâi, Iuda nu a fost
de acord cu Iisus, apoi L-a tradat, pentru ca, în final,
să-şi ia viaţa, ca semn al ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorât
din deznădejde, ci din ură. Şi, de aceea, sinuciderea este cel mai mare
păcat.
Inima ta trebuie să trăiască în speranţa îndreptării, a mântuirii, nu să
fie omorâtă. Chiar şi cel mai păcătos om nu trebuie să cadă pradă
deznădejdii, ci să aibă încredere în mila şi
bunătatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu
scapă de necazuri, ci se condamnă singur la
neputinţă, nemeritându-şi
astfel mântuirea. A-ţi lua viaţa nu est
eroism,
ci laşitate.
Voi
l-aţi lăuda pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea să
scufunde
singur corabia, înecând tot ce este pe ea??? Furtuni de
păcate ne încearcă şi pe
noi. Să renunţăm la luptă? Să renunţăm la
viaţă? Să înecăm singuri tot ce este mai bun în noi: speranţa,
iubirea,
dorinţa de viaţă? În nici un caz. Cu atât mai mare este
meritul
celui ce reuşeşte în viaţă, trecând peste obstacole şi greutăţi.
Sinuciderea
nu dovedeşte o înălţime sufletească, un
curaj
deosebit
ci mai degrabă o minte destul de nesănătoasă. Curaj în
viaţă dovedeşte acela care înfruntă greutăţile ce-i stau în cale.
Mântuitorul
n-a recomandat Sfinţilor Apostoli sinuciderea, ci să
fugă din calea persecutorilor.
