CUVÂNT
CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
I S P I T Ă
Motto: Să nu uiţi: Diavolul ispiteşte, dar nu poate sili, cere
consimţământul, dar nu poate constrânge.
Preot
Ioan
Iubiţi credincioşi,
Ispită - ispitire se referă la tentaţia, piedica, încercarea pe care o
suferă cineva şi prin care este împins în păcat.
Acest fel de încercare nu
vine de la Dumnezeu,
ci de la satana. Dumnezeu doar îngăduie
ispitele,
respectând libertatea
omului. Uneori în traducerile româneşti
termenul
grecesc este redat prin
încercare voită de Dumnezeu, pentru dovedirea şi
întărirea credinţei ca în cazul lui Avraam, ca în cazul dreptului Iov şi
altor sfinţi. Ispita vine prin pofta fiecăruia:
„Nimeni să nu zică atunci
când
este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu
nu
este ispitit de rele şi El Însuşi nu ispiteşte pe
nimeni. Ci fiecare
este
ispitit când este tras şi
momit de însăşi pofta sa“ (Iacov
1:13-14).
Ispita vine şi de la diavolul: „Cine săvârşeşte păcatul este de la
diavolul,
pentru că de la început diavolul
păcătuieşte. Pentru aceasta
S-a
arătat Fiul lui Dumnezeu ca să strice lucrurile diavolului“
(1Ioan
3:8). Deci la originea ispitei este pofta sau plăcerea, păcatul
şi
„diavolul
care de la început a fost ucigător
de oameni“ (Ioan 8:44).
Dumnezeu a fost
ispitit de evrei în pustiul Arabiei, după ce i-a scos
din Egipt prin atâtea
minuni: i-a hrănit cu mană cerească, i-a adăpat cu
apă izvorâtă din stâncă etc. şi totuşi, au cârtit învârtoşaţi la inimă. De
aceea i-a şi pedepsit să moară muşcaţi de şerpi: „Nici să ispitim
pe
Domnul,
precum L-au ispitit unii din ei şi au
pierit de şerpi“
(1Corinteni
10:9).
Nici Domnul Iisus
Hristos n-a ispitit pe nimeni, dar El a fost ispitit
de mulţi şi în diferite rânduri. Mai întâi a fost ispitit de diavolul: „Atunci
Iisus
a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie
ispitit de către diavolul.
Şi după ce a postit 40 de zile şi 40
de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi
apropiindu-se,
ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui
Dumnezeu,
zi ca pietrele acestea să se
facă pâini. Iar El, răspunzând,
a
zis: Nu numai cu pâine va trăi
omul, ci cu tot cuvântul care iese din
gura
lui Dumnezeu“... (Matei 4:1-4).
Iisus
Hristos a fost ispitit şi
atunci când mulţimile hrănite de El cu
pâinile şi peştii înmulţiţi au voit să-l proclame apoi rege, când a intrat în
Ierusalim călare pe mânzul asinei, smerit şi
spre a împlini proorociile
(Ioan
12:12-15). Ispită a fost şi acuzaţia adusă îndeosebi de farisei,
cărturari, irodieni şi
saduchei, în diferite împrejurări
ca să-l prindă în
cuvânt spre a-I găsi vină: „Fariseii însă, auzind, ziceau: Acesta, nu
scoate
pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia
demonilor“ (Matei
12:24).
De aceea le spune: „Ce mă ispitiţi făţarnicilor?“ (Matei 22:18).
De asemenea a fost
ispitit de căpeteniile iudeilor când era pe Cruce:
„Dacă este regele lui Israel, să Se
coboare de pe Cruce şi vom crede
în El“
(Matei 27:42).
Îndată după Botezul Său, Iisus Hristos S-a îndreptat spre post şi
rugăciune. Diavolul a venit să-L
ispitească, însă El ca un miel blând, dar
cu tăria Stăpânului, a alungat de la Sine toată ispitirea vrăjmaşului. Cele
trei ispite cu care
diavolul L-a ispitit pe Domnul nostru Iisus Hristos
sunt:
· Lăcomia pântecelui, prin ispitirea cu pâine;
· Slava
deşartă, prin
ridicarea pe aripa Templului;
· Avariţia, prin aceea că Satan L-a ispitit prin oferirea bogăţiilor
întregii lumi;
Diavolul crezând că Noul Adam, Iisus Hristos este numai om cu
puteri supranaturale,
nu Dumnezeu-întrupat s-a apropiat de El în pustiul
Carantaniei, ca şi oarecând de Adam în Eden oferindu-I toate splendorile
acestei lumi. La
această ofertă Domnul răspunde: „Înapoia Mea Satano,
Domnului,
Dumnezeului tău trebuie să te închini“ (Matei 5:10).
Sfinţii Apostoli au trecut şi ei
prin multe încercări şi ispite de tot
felul. Mai întâi rămânând cu Iisus Mântuitorul lor, până la sfârşit, în toate
încercările Lui şi apoi „încercările
de foc“: bătăi, primejdii de moarte,
prigoane, închisori,
prin care au trecut în timpul misiunii lor până la
martiriu. Însă încercările de acest fel le-au adus nu numai biruinţa în
această luptă a credinţei, ci şi cununa dreptăţii şi a vieţii veşnice: „De
acum
mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în
ziua
aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci tuturor celor
ce au
iubit arătarea Lui“ (2
Timotei 4:8).
Cel care ispiteşte pe toţi oamenii, direct sau indirect, prin alţii, este
diavolul. De
aceea ne îndeamnă Mântuitorul să veghem şi să ne rugăm
pentru a fi izbăviţi de cel rău: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi
în
ispită. Căci
duhul este osârduitor, iar
trupul
neputincios“ (Matei 26:41). Şi
tot aşa
şi
Sfinţii Apostoli, după ce ei înşişi au fost
ispitiţi şi „cernuţi ca grâul de satana“ (Luca
22:31),
îndeamnă pe fiii lor duhovniceşti să
privegheze şi să stăruie în rugăciuni ca să nu-i
biruie ispititorul
diavol, care, „umblă răcnind
ca un
leu, căutând pe cine să înghită“ (1
Petru
5:8).
Unii au ispita bogăţiei şi a multor pofte vătămătoare „Cei care vor
să se îmbogăţească, dimpotrivă , cad
în ispită şi în cursă şi în multe
pofte
nebuneşti şi vătămatoare, ca unele care cufundă pe
oameni în
ruină şi în pierzare“ (1 Timotei 6:9) din
care pricină mulţi au căzut şi
s-au rătăcit din credinţă.
Dumnezeu nu îngăduie însă ispite sau încercări
peste puterile omeneşti, ci odată cu ispita îngăduită, El dă şi puterea de a
o birui: „Nu
v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea
omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să
fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu
ispita va aduce şi
scăparea din ea, ca să puteţi răbda“ (1
Corinteni 10:13).
De aceea Sfântul
Iacov spune: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii
mei,
când cădeţi în felurite ispite“ (Iacov 1:2); „Fericit
bărbatul care
rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa
vieţii, pe care a
făgăduit-o Dumnezeu celor
ce Îl iubesc pe El“ (Iacov 1:12).
Ispitele
prin plăcere şi ispitele prin durere
Sufletul omului este
mai de preţ decât toate comorile lumii, pentru
că în el este sădită de la obârşie posibilitatea desăvârşirii, adică
îndumnezeirea omului
prin Har. În cale stă însă infirmitatea firii şi o
putere potrivnică (diavolii), care caută să frâneze sufletul de la un zbor
mai înalt decât viaţa veacului acestuia. Şi
fiindcă puterile nu erau egale,
Dumnezeu S-a făcut Om şi ca Om l-a biruit pe ispititorul, învăţându-ne şi
pe noi să luptăm. Tot războiul
potrivnicului urmăreşte scoaterea
sufletului
din ascultarea de Dumnezeu. Diavolul are două feluri de
ispite:
prin durere şi
prin plăcere. Avem
pilda firii omeneşti a lui Iisus
Hristos. Însuşi Mântuitorul a trecut prin două ispite: întâia ispită prin
plăcere în pustiul Carantaniei, iar cea de-a doua prin încercările supreme
din vremea patimilor şi a morţii de pe Sfânta Cruce. Iisus a biruit cele
două ispite prin respingerea plăcerii
şi prin acceptarea durerii. Cu
primele, diavolul
umblă să ne amăgească, iar cu celelalte să ne
constrângă să socotim plăcerea ca „bine“ şi durerea ca „rău“.
Cu
această meşteşugire ar restrânge năzuinţele sufletului numai la o viaţă
comodă în veacul acesta. Am putea spune că ispitele aleg
credincioşii de
necredincioşi. Într-unii, ispitele desăvârşesc ascultarea şi
dragostea de
Dumnezeu în suflet,
iar în alţii le şterg pe acestea şi
pun în loc ascultarea
şi
dragostea de sine. Ispitele descoperă ceea ce este în inima
omului:
„Drepte
sunt căile Domnului, şi cei drepţi
merg pe ele în bună pace,
iar
îndărătnicii
pe aceleaşi căi se poticnesc şi cad“
(Osea 14:10). Viaţa
duhovnicească nu se deschide decât în sufletul care are curajul umilinţei.
Avva Pimen spune că cele trei arme ale sufletului sunt: „înjosirea
în
faţa lui Dumnezeu, dispreţul faţă de sine şi lepădarea voinţei
proprii“.
Să nu fim nepăsători faţă de săvârşirea poruncilor lui
Dumnezeu, nici să nesocotim vreuna din ele, ci să ne străduim să le
împlinim pe toate
deopotrivă, ca nu cumva să rămânem afară din cămara
cea de nuntă din pricina nesocotinţei şi să răbdăm cu bucurie ispitele. În
calea
Domnului să fii neclintit şi neabătut, nici de plăcere, nici de
durere.
Mecanismul
ispitirii
Mecanismul
ispitirii cuprinde un număr de
şase etape:
1. Momeala
sau atacul. Sfântul Filotei Sinaitul dă acesteia o
definiţie preluată de la Sfântul Ioan Scărarul:
„Atacul este gândul
simplu
sau chipul lucrului născut de curând în inimă, ce se arată
minţii“. Este, adică, aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „ceea
ce
ne
pune simplu vrăjmaşul înainte“. Sfântul Marcu Ascetul arată că
momeala este „arătarea unui lucru rău în
forma exclusivă a unui
gând“.
Spunând, în altă parte, că atacul este „o mişcare
fără imagini
a
inimii“,
el nu vrea să spună că este cu totul lipsit de vreo imagine
(aceasta,
de altfel, ar contrazice cealaltă definiţie), ci că această imagine
(sau
acest gând) nu se mişcă în acel moment în nici un fel şi de
aceea
poate fi asemănată cu un impuls iniţial,
sau, cum spune acelaşi Sfânt
Părinte, este o „primă răsărire“.
2. Însoţirea. Sfântul Ioan Damaschin o defineşte
ca „primirea
gândului
pe care ni l-a adus vrăjmaşul“, iar Sfântul Ioan Scărarul
spune, mai precis, că ea este „convorbirea cu ceea ce s-a arătat
în chip
pătimaş sau nepătimaş“. Această precizare ne arată că trebuie deosebite
două trepte ale însoţirii:
pe una, are loc simpla convorbire cu gândul,
când omul se opreşte asupra gândului şi-l ţine, vorbind cu el, dar „fără
patimă“, adică fără a se însoţi în vreun fel cu el; pe a doua se produce
însoţirea propriu-zisă,
când omul intră într-adevăr în legătură cu gândul,
se alipeşte de el şi se uneste cu el, desfătându-se
cu el. Iar de atunci, după
cum arată Sfântul Isihie Sinaitul, omul îşi amestecă propriile gânduri şi
imagini cu cele semănate de diavoli. Din pricina acestei uniri, nălucirea,
sau gândul diavolesc,
„creşte şi sporeşte şi mai mult, ca să pară minţii,
care
a primit-o şi pe care a prădat-o, vrednică de
iubit, frumoasă şi
plăcută“, lucru
care nu este departe de a se lăsa
omul cu totul prins de
ea. Dar în acest
moment, chiar dacă omul s-a alipit de gând, încă nu se
cheamă că l-a primit cu totul.
3. Consimţirea sau încuviinţarea
este „învoire cu plăcere
a
sufletului
cu ceea ce s-a arătat“. În
acest moment, omul se învoieşte
deplin cu gândul,
primeşte să-l urmeze şi să-l „treacă în faptă“,
predându-se cu totul
plăcerii născute din el.
4. Robirea.
Odată gândul primit cu toată voia, omul devine rob
al
lui. Sfântul
Ioan Scărarul defineşte robirea ca „tragerea cu sila şi fără
voie
a inimii, sau însoţirea stăruitoare a inimii cu lucrul acela şi
pierderea
stării noastre celei bune“.
5. Făptuirea. Sfântul Ioan Damaschin o
defineşte ca „lucrarea
însăşi a gândului pătimaş cu care ne-am învoit“. Încuviinţând gândul
şi
fiind înrobit de el, omul trece la faptă şi
lucrează păcatul.
6. Patima.
Repetarea consimţirii
cu un acelaşi gând duce la naşterea
acelei patimi care-i
corespunde sau, contribuie la întărirea
ei. Sfântul
Ioan Scărarul o defineşte
astfel: „propriu-zis patima este ceea ce se
încuibează în curs de vreme lungă în
suflet, în chip pătimaş şi duce
la o
deprindere prin obişnuinţă cu ea, încât se porneşte de
bună voi
de la
sine spre fapte“. De-a lungul acestei înlănţuiri, vinovăţia omului
nu este una şi aceeaşi.
a. Momeala
nepăcătoasă şi nevinovată. Într-adevăr, aşa cum am
văzut, ea nu ţine de voia omului şi nu
stă în puterea noastră de a ne feri
de atacurile
diavolilor. De aceea nu suntem în nici un fel răspunzători de
apariţia ei. Adam în rai a suferit ispita de la diavol. Hristos Însuşi a fost
ispitit, El, Care
nicicum n-a păcătuit vreodată.
b. În
ceea ce priveşte însoţirea, ea poate fi lipsită de păcat, căci, în
primul moment, omul
poate vorbi cu gândul fără să se alipească de el în
vreun fel, ci, după cum vom vedea, cu scopul de a-l alunga.
c. Consimţirea este cu adevărat
păcat, şi pe ea se străduiesc
diavolii
s-o câştige. Atâta vreme cât omul nu a consimţit, el este liber şi
nesupus
puterii diavolilor,
care se mărgineşte la momeală. Dar odată
consimţământul dat, el a şi căzut în greşeală, devine rob al gândului,
care-l târăşte cu sila, nemaiputând face nimic pentru a se întoarce de la
el.
Dezvăluind mecanismul ispitei, Sfinţii Părinţi subliniază faptul că,
dacă nu stă în puterea noastră să ne ferim de momelile diavolilor, de noi
depinde cu totul dacă le primim sau le alungăm.
Ei arată de asemenea că
până la un anumit moment al acestui proces, adică până la consimţire,
stă în puterea omului să se ferească de a cădea în robia cugetelor şi că,
după aceea, îşi pierde această putere. În felul
acesta omul ştie exact care
este momentul în care
poate opri acest mecanism. Astfel, Sfântul Ioan
Gură de Aur scrie că: „Dintre toate
gândurile rele, unele nici nu pot
să treacă pragul sufletului
nostru, dacă-l îngrădim cu bune
metereze.
Altele, după ce s-au ivit în noi,
dacă nu ne îngrijim, cresc şi
sporesc,
dar dacă ştim ce trebuie să facem, adică să nu le lăsăm să
crească, ele pot fi de îndată înăbuşite şi nimicite. În sfârşit,
altele se
nasc,
cresc şi chiar ajung fapte
ale răutăţii şi strică cu totul sănătatea
sufletului
nostru, dacă lipsa noastră de grijă este peste măsură de
mare“.
Aşadar, cunoaşterea acestui proces înlesneşte
aplicarea unei
strategii potrivite
pentru a stăvili năvala gândurilor rele şi meşteşugirile
diavoleşti care le insuflă.
Unii
cad biruiţi, iar alţii biruiesc
Diavolul priveghează veşnic şi insistă în a ispiti prin toate mijloacele
lui viclene. Unii cad
biruiţi, iar alţii biruiesc asupra lui. O istorioară din
Pateric
ne spune că un sfânt părinte a văzut într-o vedenie o
mănăstire unde călugării se osteneau prin
rugăciuni, post şi muncă.
Mulţime de diavoli se luptau cu ei, aruncând săgeţi de mânie,
desfrânare,
lăcomie, mâhnire, iubire de arginţi, lene şi altele la fel.
Mergând
mai departe, a văzut în oraş oamenii care chefuiau,
desfrânau,
jucau, huleau şi deasupra lor se afla
un singur diavol
întunecat
care lenevea. Din când în când, acel diavol se uita la
mulţimea de oameni păcătoşi, zicând: „Merge
treaba! Ai mei
sunteţi!“.
Astăzi voi părăsi păcatul şi mâine să fie
voia lui Dumnezeu
Iată cât de frumos scrie despre sminteală în rugăciunea regelui
Manase: „...Multe
sunt fărădelegile mele şi nu
sunt vrednic a căuta şi
a
privi la înălţimea cerului, din pricina mulţimii
nedreptăţilor mele.
Strâns
sunt eu cu multe cătuşe de fier, încât nu pot să-mi
ridic capul
meu şi nici nu am loc de odihnă,
pentru că Te-am mâniat şi am făcut
rău înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit poruncile Tale,
ci am
pus urâciuni şi am înmulţit smintelile...“.
De neuitat este şi acest fragment din paraclisul Maicii Domnului:
„Împresurări, necazuri şi
nevoi m-au aflat, Maică Prea
Sfântă şi
primejdii
ale vieţii şi ispite de pretutindeni m-au înconjurat. Ci,
ajută-mă şi mă sprijineşte sub acoperământul tău cel puternic“.
Trebuie ştiut că atunci când creştinul
este hotărât să se lase de păcate, nu
cedează ispitelor diavolului. Aşa
spunea un creştin că îl ispiteau
gândurile de la
dracii care îi şopteau: „Lasă astăzi, că ai să te pocăieşti
de păcate începând de mâine!“ Iar el, hotărât, îi răspundea: „Astăzi voi
părăsi păcatul şi mâine să fie voia lui Dumnezeu!“.
Cât
de mare poate fi o ispită?
O femeie, a mers la o
vrăjitoare, căreia îi slujeau mulţime
de diavoli,
ca să farmece un băiat anume, pentru a se căsători cu ea. Vrăjitoarea
i-a
cerut o sumă mare de bani, încredinţând-o
că are diavoli care o pot ajuta
să-şi îndeplinească dorinţa. Tânărul, fiind un om foarte credincios, prin
purtarea de grijă a lui Dumnezeu a aflat despre acest plan drăcesc. S-a
dus la părintele lui duhovnic, s-a spovedit şi
s-a împărtăşit. Părintele l-a
îndemnat să se roage, să postească, să facă metanii şi să fie fără frică,
căci puterea Duhului Sfânt îl va păzi.
Vrăjitoarea a trimis noaptea 3
diavoli asupra tânărului, dar aceştia
s-au întors ruşinaţi, neputându-se
apropia de el. Vrăjitoarea a trimis noaptea următoare
mai mulţi diavoli,
care însă au fost şi ei alungaţi de puterea dumnezeiască. A
întrebat
vrăjitoarea pe diavoli: „De ce nu aveţi putere asupra acelui tânăr?“
Iar diavolii i-au răspuns: „Noi nu avem nici o putere asupra
credincioşilor smeriţi,
care postesc, se roagă, sunt spovediţi şi
împărtăşiţi
Ispitele
şi lupta cu ele
Nu are rost să ne îngrozim de ispitele vrăjmaşului. Nu au nici o
putere. Ne tulbură, ne provoacă, dar nu ne
determină. Lucrarea noastră este ca, îndată
ce le observăm, să le respingem. Dacă vin
iarăşi, iarăşi să le respingem şi
sub nici o
formă să nu cădem în ele. Să le
supraveghem şi să le facem faţă. În timpul
atacului ispitei
trebuie să cădem în genunchi
şi să ne rugăm. Să ne deprindem cu
rugăciunea lui Iisus (Doamne, Iisuse
Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, mântuieştemă
pe
mine, păcătosul), căci ea alungă toate oştile vrăjmaşului.
Rugăciunea lui Iisus săvârşită permanent în inimă,
usucă desfrâul,
potoleşte furia, alungă mânia, înlătură tristeţea, îndepărtează
obrăznicia, nimiceşte melancolia, alungă lenea, luminează mintea,
naşte zdrobire de inimă. Invocarea
continuă a numelui lui Iisus este o
practică foarte veche în asceza creştină. Trebuie să ne păzim mintea.
Gândurile pot fi bune
sau rele. Pe cele rele să le alungăm. De cum se
iveşte o ispită s-o curmăm îndată cu Rugăciunea lui Iisus ca şi cu
o sabie.
Când vor veni
pornirile lăuntrice rele, care ne tulbură,
imediat să
coborâm cu atenţia în inimă şi să stăm acolo, respingând pornirile cele
rele prin încordarea
voinţei, şi mai ales prin rugăciunea
către Domnul. În
faptul că au loc atacuri, nu avem nici o vină.
Inima din această pricină
devine necurată şi îşi pierde îndrăzneala
către Domnul.
Suntem
cu toţii neputincioşi, supuşi greşelii
Când ispita se află în faţa sau în preajma noastră, ea
va căuta
negreşit să-şi găsească sprijin în pornirea noastră spre păcat şi va
determina în noi un
anumit impuls. Acesta s-ar putea să fie, la început
insesizabil, dar dacă se dezvoltă va prinde putere în noi, ne va lua în
stăpânire şi va putea să ne ducă până la marginea pieirii. Uneori
impresiile
ispititoare pot acţiona foarte repede, fără să-ţi dai seama, cum
se spune fără să-ţi treacă prin minte că pot să te vatăme; într-o clipă
întunecă mintea şi schimbă starea inimii. Cuviosul Pimen cel Mare
spunea: „Este
bine să eviţi cauza păcatului“. Omul
aflat în preajma
cauzei păcatului este asemenea celui ce stă pe buza unei prăpăstii adânci;
oricât ar încerca el
să evite căderea, vrăjmaşul îl poate împinge oricând
în prăpastie. Cauzele sau pricinile păcatului
în care se pot isca ispitele
sunt următoarele: vinul, femeile, bogăţia,
vitalitatea prisositoare a
trupului, puterea şi onorurile. Sfântul Isaac Sirul spune
că „acestea nu
sunt
propriu-zis păcate, dar din cauza
lor firea noastră poate fi uşor
atrasă spre păcat, de aceea omul
trebuie să se apere de ele, cât
mai
stăruitor cu putinţă“.
Patimile sunt viclene şi flămânde!
Ispitirea
din cele opt părţi
Părintele Ilie Cleopa ne îndeamnă să cunoaştem meşteşugul
războiului nevăzut şi să vedem din câte părţi suntem atacaţi în
lupta
noastră duhovnicească de fiecare ceas şi
minut. Şi fiindcă nu tot cel ce se
luptă se încununează,
avem trebuinţă de mare trezvie şi
grijă în toată
vremea luptelor celor
de gând şi asupra dracilor care ne dau război,
ispitindu-ne din cele
opt părţi: din spate, din faţă,
din stânga, din dreapta,
de sus, de jos, dinăuntru şi dinafară.
Ispita
din spate. Diavolul îţi aduce aminte păcatele
pe care le-ai
făcut înainte, ca să-ţi spurce mintea cu ele; poate ai înjurat, poate ai
desfrânat, poate ai
furat şi tu te-ai pocăit,
dar îţi aduce iar aminte.
Memoria noastră este ajutată de imaginaţie şi împinge la relele ce le-am
făcut, când ne-am petrecut viaţa fără grijă şi fără paza minţii. Diavolul
vrea să-ţi aduci aminte de ele, poate le vei mai face. Când vezi că
diavolul îţi aduce în minte gândurile care le-ai părăsit şi păcatele care nu
le-ai mai făcut, să ştii că te ispiteşte din spate, cu cele ce le-ai uitat. El
vrea să ţi le amintească, ca
să te ispitească cu ele.
Ispita
din faţă. Când
ne tulburăm cu mintea pentru cele ce ne
închipuim că vor veni asupra noastră,
suntem ispitiţi din faţă. „Măi, am
să îmbătrânesc; o să vină o boală; o să vină un război; cutare mă
pândeşte să-mi facă rău; o să-mi iasă înainte, o să-mi fure...“, şi
începi
a te tulbura cu mintea de cele care crezi că or să vină asupra
ta. Şi te tulburi degeaba, pentru că nimeni
nu ştie ce are să fie. Dar
vrăjmaşul, ca să nu fii liniştit, îţi dă tot felul de gânduri. Aceaste
închipuiri le aduce
vrăjmaşul în mintea noastră cu scopul de a ne
tulbura
şi a
ne înspăimânta de cele ce credem că vor veni asupra
noastră. La
acele ispite avem
cuvântul Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi de ziua de
mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea
ei.
Ispita
din stânga. De câte ori vom cunoaşte păcatul şi totuşi ne vom
lăsa momiţi de el şi îl vom lucra cu mintea, cu cuvântul sau cu fapta,
atunci ne ispitim din
stânga. Eu ştiu că-i păcat să mănânc mult, dar
mănânc mult; eu ştiu
că-i păcat să beau, dar beau; eu ştiu
că-i păcat să
urăsc pe cineva, dar urăsc;
eu ştiu că-i păcat să vorbesc de rău, dar
vorbesc; eu ştiu că-i păcat să ţii minte răul, dar ţin minte; eu ştiu
că-i
păcat să fiu desfrânat sau să fur sau să înjur sau să fumez, dar mă las
biruit şi fac aceste păcate.
Aşa suntem ispitiţi
din stânga, prin chipul cel
arătat al răutăţii.
Ispita
din dreapta. Ispita din dreapta este de două feluri. Prima
este atunci când
credem în vise şi în vedenii şi,
crezând în ele, suntem
înşelaţi de draci. Dracii pot lua chip de îngeri ai luminii, chipul lui
Hristos, chipul
Maicii Domnului, al mucenicilor, precum zice Sfântul
Apostol
Pavel: „Nu este de mirare, deoarece însuşi
Satana se preface
în
chip al luminii“ (2 Corinteni 11:14). Când credem în năluciri şi în
vise suntem ispitiţi din dreapta. Ispită de dreapta este şi atunci când
facem o faptă bună cu scop rău şi nu spre slava lui Dumnezeu, şi nu
avem smerenie.
Ispita
de sus. Ispita de sus este tot de două feluri. Când începem
o
nevoinţă mai presus de puterea noastră fizică şi intelectuală.
Nevoinţa
trebuie să se facă cu dreaptă socoteală, după măsura puterii fiecăruia.
Nimeni nu are voie să ia o nevoinţă mai presus de puterea lui. Sfântul
Vasile
cel Mare spune: „Măsura
înfrânării se ia după puterea
fiecăruia. Nu toţi pot
să postească la fel, sau să facă metanii la fel,
sau să facă milostenie“. Fiecare
după măsura şi puterea lui să facă fapte
bune. Ispita de sus
este şi atunci când iscodim Sfintele Scripturi mai
presus de puterea înţelegerii noastre. Sfântul Grigorie de Nyssa spune:
„Nu
spargeţi oasele Scripturii,
având dinţii înţelegerii, de lapte!“ Că
vrem să ne băgăm în lucruri pe care nu le înţelegem
şi pe care nu le-am
citit la Sfinţii Părinţi şi n-au tâlcuirea celor mai mari teologi ai lumii. O
iscodire ca aceasta
vine din mândrie şi, dacă cineva nu se va smeri,
ajunge la nebunie, la
hulă şi la eres. Cu ispita de sus au fost înşelaţi toţi
sectanţii, toţi ereticii de la începutul lumii, pentru că au vrut să înţeleagă
Sfânta Scriptură după mintea lor.
Ispita
de jos. Ispita de jos este atunci când nu vrem să facem fapta
bună după puterea noastră. Eu
aş putea să postesc până seara, dar mă
lenevesc.
Eu aş putea să fac milostenie mai multă, dar mă zgârcesc.
Eu aş putea să fac metanii mai
multe, dar nu fac. Eu aş putea
să
priveghez
mai mult dar nu priveghez. Eu aş putea să mă rog mai
mult, dar
nu mă rog.
Ispita
din afară. Ispita
din afară vine prin cele cinci simţuri,
adică
prin vedere, auz,
gust, miros şi pipăit, care se numesc la Sfinţii Părinţi
„ferestre
ale sufletului“. Prin aceste cinci simţuri,
omul primeşte mari
păcate în sufletul lui, dacă nu are trezvia atenţiei şi paza minţii. Cele
cinci simţuri sunt cinci şovoaie
fireşti ale noastre, prin care diavolii
toarnă în sufletul nostru tot felul de patimi şi răutăţi. Mai folosesc
diavolii şi o altă ispită mai mare decât cele cinci simţuri:
imaginaţia.
Imaginaţia este mai subţire
decât cele cinci simţuri, dar mai groasă decât
mintea. Ea prinde
cele cinci simţuri şi dă război sufletului. De aceea este
mai greu să păzeşti imaginaţia decât cele cinci simţuri,
decât însăşi
mintea.
Ispita
dinăuntru. Dinăuntru ies toate păcatele
noastre, adică din
inimă ies preacurviile, uciderile, mândria, jignirile, ura, răzbunarea,
viclenia, toate ca
dintr-un iad ies din inima noastră. Sfântul
Clement
spune: „Pune
străjer la poarta inimii tale, ca să nu primească nici
pe
cele
ce vin din afară, nici pe cele dinăuntru!“. Pe cele ce vin dinăuntru
să le oprim cu rugăciunea
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu,
mântuieşte-mă pe mine, păcătosul!“, iar pe cele ce vin
dinafară cu cugetarea la muncile iadului şi la
fericirea raiului.
Cele
patru ispite ale omului din vremea morţii
În vremea morţii noastre spaima va fi mare, căci
satana, luptă cu noi
toată viaţa noastră să ne ducă prin păcat la iad, dar niciodată nu dă atâta
luptă ca în vremea morţii.
Aceste patru asupriri primejdioase sunt:
1. Războiul împotriva credinţei.
Să nu dăm loc în inima noastră
gândurilor necredinţei, precum este scris de înţeleptul
Solomon: De se va
sui peste tine duhul
celui puternic (adică al
vrăjmaşului), să nu-ţi laşi
locul tău. Şi dacă vrăjmaşul şarpe îţi va aduce îndoiala, nu-l băga
în
seamă, să nu-i răspunzi şi pururea să fii în gând cu rugăciunea
către
Mântuitorul nostru
Iisus Hristos.
2. Războiul împotriva nădejdii.
Când ne războieşte vrăjmaşul cu
deznădejdea, să ne aducem aminte de mila şi
bunătatea lui Dumnezeu,
Care a venit în lume
să moară pentru noi, păcătoşii.
3. Războiul împotriva smereniei. Când ne va da
diavolul război cu
slava deşartă şi cu mândria, să ne socotim că suntem praf şi cenuşă şi să
punem toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu. Să ne cunoaştem
cu adevărat greutatea păcatelor
şi a răutăţilor noastre, dar să nu
deznădăjduim de mila lui Dumnezeu, după cum zice Sfântul Duh
prin
gura Proorocului
David: „Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi şi
nu
vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul“.
4. Războiul prin nălucirile
cele de multe feluri. Iar dacă ne vor da
nouă diavolii război cu nălucirile şi prefacerile lor în chip de îngeri de
lumină, să stăm neclintiţi şi să zicem: „Schimbaţi-vă, ticăloşilor, în
întunericul
vostru, că mie nu îmi trebuiesc
vedenii. Nu am trebuinţă
în
acest ceas decât de mila lui Dumnezeu şi de
milostivirea Lui“. Şi
să nu uiţi că dacă în ceasul acela vei cere prin rugăciune,
ajutorul
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, te va izbăvi şi va aduce peste
sufletul tău mila ei şi îndurarea Preaputernicului Dumnezeu.
„
...Şi nu ne duce pe noi în ispită... “
În rugăciunea „Tatăl
nostru“ spunem: „...Şi nu
ne duce pe noi în
ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean... (Matei 6:13). Oare
ne ispiteşte pe
noi Dumnezeu? Nu!
Dumnezeu nu ne ispiteşte pe noi. El doar îngăduie
ispitele, cu scopul
de a ne oţeli în lupta împotriva răului
şi de a ne face să
stăruim în bine, asigurându-ne astfel mântuirea: „Fericit
bărbatul care
rabdă ispita“ (Iacob 1:12), căci „Cel care va răbda
până la sfârşit
acela
se va mântui“ (Matei 10:22).
Dumnezeu
nu îngăduie să fie ispitiţi toţi oamenii la fel. Asupra
celor smeriţi şi blânzi şi care îşi cunosc bine neputinţa şi nimicnicia lor,
Dumnezeu nu îngăduie ispite prea mari. Sfântul Isaac Sirul ne
spune:
„Ispitele
care vin asupra celor smeriţi de
la toiagul cel duhovnicesc,
spre
sporirea şi creşterea sufletului, sunt acestea: nehotărârea,
îngreunarea
trupului, slăbănogirea mădularelor, trândăvirea,
zăpăceala cugetării, părerea neputinţei trupeşti, împuţinarea
nădejdii, întunecarea gândurilor, lipsirea ajutorului omenesc, lipsa
celor
de trebuinţă...“.
„Să nu ispiteşti
pe Domnul Dumnezeul tău“ (Matei
4:7)
O istorioară ne spune că o dată a început să plouă cu găleata şi s-a
pornit un potop de
ape aproape ca pe vremea lui Noe. Un creştin
ortodox
nu a vrut să plece din faţa inundaţiilor împreună cu ceilalţi consăteni, ci a
rămas lângă căsuţa lui, rugându-se la Dumnezeu. Apele au crescut până
la streaşină, iar el a fost obligat să se urce pe casă. A apărut o barcă cu
oameni necunoscuţi lui care l-au chemat să se urce pentru a-şi salva
viaţa. El le-a spus că rămâne acolo fiindcă are încredere că Dumnezeu va
face ceva să-l scape. Cei cu barca au plecat. Apele au continuat să
crească ajungând până la jumătatea acoperişului
casei. A apărut a doua
barcă, cu alţi oameni, care l-au chemat să se urce, fiindcă nu mai era mult
până când casa ar fi fost acoperită cu totul de ape. Şi acum creştinul a
refuzat să urce pe motiv că Dumnezeu nu-l poate părăsi, fiindcă se roagă
Lui. Au plecat şi aceşti oameni cu barca lor cu tot. Apele au crescut până
în vârful casei încât
numai coşul de fum se mai vedea. Pe acest coş se
suise omul când a apărut o a treia barcă cu oameni pe care
nu-i mai
văzuse niciodată şi
care l-au chemat să se urce în barcă,
fiindcă nu mai
era mult şi s-ar fi înecat. Pentru a treia oară creştinul a spus că nu se urcă
în barca lor, fiind
sigur că Dumnezeu va face o minune şi-l
va salva.
Apele au crescut, au
acoperit casa şi creştinul s-a înnecat. Ajungând
sufletul creştinului la judecată,
Dumnezeu i-a spus: „Cele trei bărci Eu
le-am
trimis să te ia de acolo, dar tu
M-ai ispitit şi de aceea ţi-ai
pierdut
mântuirea sufletului“.
Iubiţi credincioşi,
De la primii oameni
până la sfârşitul veacurilor, toţi
suntem
într-o neîncetată luptă cu ispitele diavoleşti,
care încearcă fără odihnă să
ne stăpânească, să ne tragă în adâncul iadului. Aşa
cum aurul se
lămureşte în focul cuptoarelor, aşa şi noi trebuie să fim încercaţi în focul
ispitelor. Ispitele
ne vin de la lume, de la trup şi de
la diavol. Dacă
omul este cu luare
aminte asupra sa, ispitele diavolului nu-i pot face nici
un rău pentru că ele nu pot constrânge voia liberă a omului, de care
nici
Dumnezeu nu se
atinge. Mijloacele cele mai eficace pentru învingerea
ispitelor sunt rugăciunea şi postul, recomandate de Mântuitorul: „Dar
acest
neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune
şi cu post“
(Matei
17:21). Diavolul nu ne poate ispiti decât cu învoirea lui
Dumnezeu. Aşadar, Dumnezeu nu voieşte răul, dar îngăduie ispitele
(încercările) ca pe nişte osteneli şi trepte ale pocăinţei, lucru care ne este
spus şi de Sfântul Isaac Sirul: „Nu
lasă Dumnezeu ca de zidirea Lui
să se apropie puterea dracilor şi a
oamenilor şi să-şi împlinească în
ea
voia lor“. Acolo unde există smerenie, diavolul nu
are loc, iar acolo
unde nu există diavol, este firesc să nu existe ispite.
Odată un pustnic a silit un diavol să spună: „Sfinte Dumnezeule...“.
A spus diavolul: „Sfinte
Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de
moarte“,
dar nu spunea „miluieşte-ne
pe noi“. Cuvântul „miluieştene“
are smerenie şi sufletul care îl rosteşte
primeşte mila cea mare a lui
Dumnezeu.
Ispitele şi încercările noastre nu au încetat. Dar oare Dumnezeu le
îngăduie în zadar? Nu le îngăduie
în zadar, ci pentru că ne iubeşte. Prin
încercări ne face curaţi şi strălucitori ca diamantul şi ne
deschide drumul
spre Împărăţia cerurilor. „Vehiculul“ cu care se ajunge acolo este
răbdarea. Iar răbdarea
se poate obţine numai prin încercări,
prin ispite.
Acum înţelegem cuvântul unui bătrân
din Pateric: „Pomii de pe văile
nebătute de vânturi puternice au rădăcini slabe“, ca şi pe
cel al
Sfântului
Macarie: „Ce ştie acela care n-a
fost ispitit?“. Iată de ce ne
sunt trimise
ispitele. Dacă dedicăm mai mult timp lui Dumnezeu citind
din Biblie şi din cărţile creştin-ortodoxe, gândurile dumnezeieşti îşi vor
face loc în mintea
noastră. Când te rogi vorbeşti
cu Dumnezeu, iar când
citeşti din Biblie vorbeşte
Dumnezeu cu tine. Primul lucru pe care
trebuie să-l facă creştinul ortodox este să vină Duminica la Sfânta
Biserică şi să participe la Sfânta Liturghie, fiindcă Biserica nu este numai
casa lui Dumnezeu ci
este şi „uşa cerului“. Un
lucru foarte grav este că
unii se rătăceasc spiritual chiar atunci când calea cea dreaptă, adică
ortodoxia este lângă ei. Noi cei ce suntem învăluiţi de ispite ca nişte
neputincioşi ne rugăm Ţie, Doamne, să ne
întăreşti cu
puterea Ta să
venim
la pocăinţă şi să dobândim iertarea greşalelor noastre
lăudându-te: Slavă puterii
Tale Doamne, iubitorule de oameni!
Adam şi Eva au căzut din starea primordială prin ispita
divolului.
Sfinţii Părinţi arată căderea îngerilor răi ca
fiind veşnică: „Atunci
va zice
(Dumnezeu)
celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor,
în
focul
cel veşnic,
care este gătit
diavolului şi
îngerilor săi“ (Matei
25:41).
Căderea lor este veşnică pentru că nu au fost ispitiţi de
nimeni.
Neputinţa mântuirii se găseşte în natura lor, fiind lipsiţi de
orice
înclinaţie spre bine şi de
aici rezultă neputinţa pocăinţei.
Dumnezeu nu lasă oamenii să fie isptiţi peste puterile lor de
rezistenţă. Omul poate rezista ispitei, pentru că prin ea nu se atinge
libertatea lui. Cu
Hristos el poate birui ispita celui rău:
„În sfârşit
fratilor,
întăriţi-vă în
Domnul şi
întru puterea tăriei
lui. Îmbrăcaţi-vă
cu
toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor
diavolului“
(Efeseni 6:10-11). În special privegherea, rugăciunea, postul
şi
harul lui Dumnezeu înving orice ispită diavolească.
„Înapoia
Mea Satano, Domnului, Dumnezeului tău
trebuie
să te închini“ (Matei
5:10).
Temeiul posibilităţii mântuirii îl constituie faptul că păcatul lui
Adam nu constituie o
cădere radicală, ca aceea a îngerilor răi.
Îngerii răi
au căzut în păcat din proprie iniţiativă şi prin sine, fără nici o ispită din
afară. Omul însă n-a căzut numai prin sine, ci fiind amăgit
de diavolul.
Revolta îngerilor răi este îndreptată direct împotriva lui
Dumnezeu,
numai prin voinţa lor, pe când la om, răzvrătirea este însoţită de pofta
senzuală, trezită din exterior şi
ducând la întunecarea minţii. Îngerii răi
sau
împietrit în rău şi au devenit duşmanii
lui Dumnezeu. În omul căzut,
chipul lui Dumnezeu
nu s-a desfiinţat ci numai s-a alterat, iar mustrarea
de cuget a rămas şi năzuinţa după adevăr şi binele n-a dispărut.
● Odată cu căderea în păcat a protopărinţilor noştri se alterează
chipul lui Dumnezeu
în om. Se alterează firea umană, se întunecă mintea
cu privire la adevărul religios, slăbeşte voinţa care înclină mai mult spre
cele rele decât spre
cele bune, fiindcă s-a rupt legătura harică cu
Dumnezeu.
● Numai învingând
ispitele va spori în sufletele noastre forţa
duhovnicească.
● Aşa cum ochiul are nevoie de lumină ca să vadă, tot aşa şi sufletul
omului are nevoie de
har ca să sporească în sfinţenie şi desăvârşire.
● Trebuie să ne fie clar că diavolul nu poate să ne înfrângă prin
ispitele sale, dacă noi nu-i cedăm nici mintea, nici simţurile
şi nu ne
abatem voinţa.
● Ce frumos scrie în
condacul al 7-lea din Acatistul Sfântului
Pantelimon: „Bucură-te, vieţuitor deasupra
ispitelor“.
● „Căci cu Tine mă voi
izbăvi de ispită, şi cu Dumnezeul meu
voi
trece zidul“ (Psalm 17:32).
● „Că nu avem Arhiereu care să nu
poată suferi cu noi în
slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănărea noastră,
afară de păcat“ (Evrei
4:15).
● Sfântul
Ioan Gură de
Aur în rugăciunea a opta, cea pentru
ceasurile dimineţii spune: „Doamne, izbăveşte-mă de toata ispitirea“.
● Când
ne împresoară ispitele, să citim în primul rând Psalmul
37, după cum suntem sfătuiţi în Psaltire.
● „Fraţilor, chiar de va cădea
un om în vreo greşeală, voi cei
duhovniceşti îndreptaţi-l
pe unul ca acesta cu duhul blândeţii,
luând
seama
la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită“ (Galateni 6:1).
Cuvinte
ale Sfinţilor Părinţi despre ispită
_ „Dumnezeu
ne cercetează cu cele plăcute sau cu cele neplăcute.
Noi să le primim pe amândouă cu
aceeaşi supunere. Pe amândouă
căile ne readuce Dumnezeu la sănătatea sufletului şi la
reunirea cu
Dânsul“
(Sfântul Ioan Gură de
Aur).
_ „Toate
ispitele sunt îngăduite de Dumnezeu
pentru vindecare
sufletelor
bolnave“ (Sfântul Ioan Damaschin).
_ „Cine
este bun, mai bun să se facă şi cine a biruit ispita, să se
roage
şi pentru cel care este încă în ispite“ (Părintele
Paisie Olaru).
_ „Nu
locul îl mântuieşte pe om, ci voinţa lui. Adam a căzut
chiar
din
rai,în timp ce Lot s-a păzit
chiar în Sodoma“ (Sfântul Efrem
Sirul).
_ „Smulge
gândurile rele cu alte gânduri“ (Sfântul Nil Sinaitul).
_ „Să ne osârduim la rugăciune,
să nu slăbim
când suntem reci,
împrăştiaţi. Ispititorul este
duh şi fără să observăm ne schimbă
ideea
şi ne depărtează de harul Duhului
Sfânt. Să nu
deznădăjduim, oameni suntem şi avem neputinţe,
iar ispititorul
este
viclean. Trebuie să luptăm şi Domnul ne ajută. Dar trebuie
osteneală“.
Evreii
l-au ispitit pe Dumnezeu în pustie
_ „Şi au ispitit pe Dumnezeu în inimile lor, cerând mâncare
sufletelor
lor. Şi au grăit
împotriva lui Dumnezeu, şi au
zis: Va
putea,
oare, Dumnezeu să gătească masă în pustie? Oare, va putea
da şi pâine, sau va putea întinde masă poporului
Său?“ (Psalm
77:21-22-24). „Pentru
aceasta a auzit Domnul şi S-a
mâniat, şi foc
s-a
aprins peste Iacob, s-a suit peste Israel“ (Psalm
77:25). „Şi a
poruncit
(Dumnezeu) norilor de deasupra şi uşile cerului le-a
deschis“
(Psalm 77:28). „Şi a plouat peste ei mană de
mâncare şi
pâine
cerească le-a dat lor. Pâine
îngerească a mâncat omul.
Bucate
le-a trimis lor din destul. Şi a
plouat peste ei ca pulberea
cărnuri şi ca nisipul mării păsări zburătoare“ (Psalm
77: 28-29-
31). „Nimic
nu le lipsea din cele ce pofteau şi
mâncarea era încă
în
gura lor, când mânia lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei şi a ucis
pe
cei sătui ai lor şi pe cei aleşi ai
lui Israel i-a doborât. Cu toate
acestea,
încă au mai păcătuit şi n-au crezut în minunile Lui“
(Psalm
77:34-35-36). Aşadar, atunci când cerem ceva de la
Dumnezeu şi ne îndoim că El ar putea împlini,
aceasta înseamnă că-L
ispitim pe Dumnezeu.
Ispita
DE LA DUMNEZEU este O PROVOCARE LA BINE
iar
ispita DE LA DIAVOL este O PROVOCARE LA RĂU.
M-a
învăţat diavolul
La una din mănăstirile din ţara noastră a venit într-o zi o familie care
avea diverse
probleme, cerând ajutorul părintelui
stareţ al Mănăstirii.
Atunci părintele stareţ a hotărât ca toată obştea călugărească a Mănăstirii
să se roage şi să postească timp de trei zile pentru familia aceea. Asta s-a
şi
întâmplat până în ziua a treia, când părintele
stareţ plimbându-se prin
curte a găsit nişte coji de ou. Mergând în chilia unui călugăr mai tânăr l-a
găsit mâncând din ou şi
atunci l-a întrebat: Ce ai făcut? Iar călugărul i-a
răspuns: Părinte stareţ, vă rog să mă iertaţi,
dar nu am mai putut să ţin
post.
Părintele stareţ l-a întrebat din nou:
dar cum l-ai copt? Atunci
călugărul a zis: L-am ţinut la flacăra
lumânării.
Şi l-a întrebat părintele
stareţ: dar cum ţi-a
trecut prin minte? Călugărul i-a spus: M-A
ÎNVĂŢAT DIAVOLUL! Atunci diavolul care stătea pe sobă a răspuns:
Nu
l-am învăţat eu, pentru că mie nici măcar
nu mi-a trecut prin
minte
aşa ceva!
Diavolul
e rău, recunosc, dar rău pentru el însuşi,
nu pentru noi,
dacă suntem cu băgare
de seamă. Această fire a răutăţii, nu-i pericol
decât acelora care şi-o însuşesc.
Dumnezeu
a îngăduit înadins ca cei răi să fie amestecaţi cu cei
buni.
El n-a dăruit alt pământ celor răi şi a amestecat pe unii cu alţii,
săvârşind astfel o lucrare
de un mare folos. Cei buni îşi
dovedesc
vrednicia
în mijlocul acelora care-i trag de la calea cea dreaptă spre
rău. Căci trebuie să fie
între voi rătăciri ca să se
învedereze cei aleşi.
Iată pentru ce Dumnezeu a îngăduit
pe cei răi pe lume: ca astfel
cei
buni
să capete o strălucire încă şi
mai vie. Vedeţi de
câtă învrednicire
se
pot bucura ei? Iar aceasta nu le vine de la cei răi, ci de la propria
vrednicie...
ACELAŞI TEMEI ESTE CÂND E VORBA DE DIAVOL.
Dumnezeu l-a îngăduit pentru a vă face mai băgători de seamă, ca să dea
strălucire luptătorului, o mai straşnică măreţie luptei. Aşa că de vi se va
spune: Pentru
ce Dumnezeu a îngăduit existenţa diavolului?
răspundeţi aşa: Departe de a fi stricător celor veghetori şi băgători
de
seamă, diavolul le slujeşte,
nu prin voia lui însăşi (care-i
ticăloasă), ci
ca
urmare a vredniciei acestora, care scot din răutatea lui, ceea ce le
trebuie. Când
diavolul s-a oprit asupra lui Iov, n-a fost cu gândul de
a-l
face să strălucească încă şi mai tare, ci ca să-l
doboare. Din pricina
aceasta, a acestui
gând şi a acestei năzuinţe, el era ticălos.
Cu toate
acestea, nimic n-a
stricat dreptului Iov. Dimpotrivă,
acesta îşi dovedi şi
mai tare vrednicia, aşa precum am arătat.
DIAVOLUL A DAT
DOVADĂ DE TICĂLOŞIE - IAR IOV CEL DREPT DE
VREDNICIE...
Ispitele
Să nu uităm că faptele bune sunt precedate şi urmate de ispite. În
ambele
cazuri, ele sunt îngăduite de Dumnezeu. Numai
în felul acesta,
virtutea încercată prin faptă bună pe care o faci se confirmă şi
prinde
rădăcini puternice în sufletul tău.
Lipsa de griji şi comoditatea adorm şi
împrăştie sufletul, în vreme ce
ispitele îl întăresc şi îl aduc mai aproape de Dumnezeu. De aceea, atunci
când un călugăr ascet l-a văzut
pe cel pe care se afla sub ascultarea sa că
este chinuit de
ispite, l-a întrebat: Vrei să-L rog pe Dumnezeu să
îndepărteze de la tine războiul?,
acesta i-a răspuns: Părinte,
chiar dacă
m-ar
chinui, văd că mă folosesc
sufleteşte din strădaniile mele.
Roagă-te mai degrabă să-mi dea răbdare.
Iar părintele lui i-a răspuns:
AZI
AM CUNOSCUT CĂ AI SPORIT SUFLETEŞTE.
BIBLIOGRAFIE:
Biblia, E.I.B.M., Bucuresti, 2004; Preot dr. Ioan Mircea, Dictionar
al
Noului
Testament, E.I.B.M., Bucuresti, 1995; Din învăţăturile Marelui nostru părinte
Simeon
Noul
Teolog, Editura Pelerinul, Iasi, 2003; Jean-Claude Larchet, Terapeutica
bolilor spirituale,
Editura Sofia, Bucureşti, 2001; Războiul
creştinilor
cu diavolul, Editura Panaghia, Vatra Dornei,
2004; Părintele Arsenie Boca, Despre îndumnezeirea omului prin har,
Editura Credinţa
Strămoşească, 2005; Leon Magdan, Andreea Magdan, Dumnezeu şi omul, antologie de cugetări,
Editura Sfântul
Alexandru, Bucureşti, 2001;Sfântul
Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte,
Editura
Egumeniţa, Galaţi, 2006; Ne
vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 6, 8, 12, Editura Mânăstirea
