DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
zămislit şi în păcate m-a născut maica
că toţi suntem „din acelaşi sânge“ (Fapte
TRUPUL, MORT CU SUFLETUL.
CUVÂNT CǍTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
P Ă C A T
Moto: „ Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine
şi Adevărul nu este întru noi “(1 Ioan 1:8). „ Dacă zicem că n-am
păcătuit, Îl facem mincinos (pe Dumnezeu) şi cuvântul Lui Nu este
întru noi “(1 Ioan 1:10).
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Scopul venirii lui Hristos este înlăturarea păcatului şi a morţii.
Iată ce-i spune îngerul Domnului lui Iosif: „Ea (Fecioara Maria) va
naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus, căci El va mântui poporul
Său de păcatele lor“ (Matei 1:21). La Cina cea de Taină Hristos le
vorbeşte despre iertarea păcatelor: Şi luând paharul şi mulţumind,
le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că aceasta este Sângele Meu,
al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“
(Matei 26:27-28). Nimeni nu este fără de păcat, chiar de ar fi viaţa lui
numai de o zi.
Dintotdeauna oamenii au fost conştienţi
de starea de păcătoşenie a lor. În Vechiul
Testament îl avem ca model de pocăinţă pe
împăratul David, care, după ce a păcătuit, se
pocăieşte spunând: „Că întru fărădelegi mam
zămislit şi în păcate m-a născut maica
mea“ (Psalmul 50). Iar în psalmul 142 scrie:
„Să nu intri la judecată cu robul Tău că
nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta“.
Într-o rugăciune, Sfântul Macarie zice: „Nu
mă lăsa să dorm în moartea păcatelor, ci mă
miluieşte, iar după somnul nopţii să-mi
luminezi ziua fără de păcat, Hristoase
Doamne, şi mă mântuieşte“. Sfântul Ioan Gură de Aur se ruga lui
Dumnezeu zicând: „Doamne, de am greşit, fie cu mintea , fie cu
gândul, fie cu cuvântul, sau cu fapta, iartă-mă!“.
Nu este om fără de păcat, lucru care este subliniat încă din
Vechiul Testament: „Nu este om care să nu greşească“ (3Regi 8:46).
Acelaşi lucru îl aflăm şi de la dreptul Iov: „Căci cine, om fiind, va fi
fără prihană, sau cum va fi curat născutul din femeie?“ (Iov 15:14).
De neuitat sunt cuvintele Ecclesiastului (cap.7 verset 20): „Căci pe
pământ nu este om drept care să facă binele fără să greşească“. În
Noul Testament ni se spune acelaşi lucru: „Toţi greşim în multe
chipuri“ (Iacov 3:2).
Unii oameni spun că n-au ştiut că este păcat a face un anumit
lucru. Dar despre aceasta Iisus a spus: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi
vorbit, păcat n-ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire
pentru păcatul lor“ (Ioan 15:22); „Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat.
Dar cum zicem: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra
voastră“; „De aceea, cine ştie să facă ce e bine şi nu face, păcat are“
(Iacov 4:17). Diavolul este pricinuitorul păcatului. Păcatul îl are ca
autor moral pe diavol: „Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul,
pentru că de la început diavolul păcătuieşte“ (1 Ioan 3:8). Păcatul
este pricinuit de nerespectarea Legii: „Că păcatele noastre s-au
înmulţit înaintea Ta şi nelegiuirile noastre sunt mărturie împotriva
noastră; fărădelegile noastre sunt de faţă şi faptele noastre
nelegiuite le ştim“ (Isaia 59:12).
Ce este păcatul?
Dacă citim prima epistolă sobornicească a Sfântului Ioan
Evanghelistul găsim şi definiţia păcatului care este de fapt „Călcarea
Legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă“. Dacă furi, stai
împotriva poruncii lui Dumnezeu. Dumnezeu spune în porunca a 9-a:
„Să nu mărturiseşti strâmb“. Dacă depui mărturie mincinoasă, atunci
stai împotriva poruncii lui Dumnezeu ş.a.m.d. Călcarea Legii divine se
poate face în trei feluri: cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta şi poartă
numele de FĂRĂDELEGE. Orice om care păcătuieşte îl jigneşte pe
Dumnezeu, nesocotind legea Sa şi totodată ce-a făcut El pentru noi.
Ca atare, păcatul are ca urmare ruperea legăturii cu El (Matei 25:41) şi
principala consecinţă a păcatului - pe plan sufletesc - este pierderea
mântuirii (moartea sufletească), iar - pe plan fizic - boala, suferinţa şi
moartea fizică. „Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui
Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale“
(Matei 16:27).
Care este originea păcatului?
Originea păcatului este căderea primilor oameni, protopărinţii
noştri Adam şi Eva: „De aceea, precum printr-un om a intrat
păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi
moartea a trecut la toţi oamenii PENTRU
CĂ TOŢI AM PĂCĂTUIT ÎN EL“ (Romani
5:12). Deşi păcatul strămoşesc al lui Adam
este unul singur în faptă, toţi oamenii îl
moştenesc ca stare de păcătoşenie, prin faptul
că toţi suntem „din acelaşi sânge“ (Fapte
17:26). Păcatul a intrat în om prin
întrebuinţarea greşită a voii sale libere.
Dumnezeu nu a creat păcatul şi nici nu-l
doreşte, dar îl îngăduie, pentru a nu afecta
libertatea omului, libertate cu care l-a
înzestrat alături de demnitate, încă de la
creaţie. „Răul nicidecum nu este pricinuit de
Dumnezeu, ci prin alegere de bunăvoie s-au făcut demonii răi, ca şi
cei mai mulţi dintre oameni“ (Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia 1).
Care sunt trăsăturile păcatului?
După cum reiese şi din definiţie, păcatul
cu bună ŞTIINŢĂ, deci este acuzată drept păcat fapta omului care ştie ce face
şi nu răul făcut de copiii sub şapte ani sau de cei bolnavi mintal. De
asemenea, păcatul este făcut cu VOIE LIBERĂ, adicĂ cel ce
păcătuieşte nu este constrâns de cineva, căci răul făcut împotriva
voinţei sale nu este socotit păcat. Păcatul este făcut ÎN
CUNOŞTINŢA LEGII DIVINE.
Care sunt treptele până la căderea în păcat?
● Prima treaptă spre păcat este ISPITA, ATACUL,
MOMEALA. Ea (ispita) este un îndemn spre păcat şi poate veni din
interior sau din exterior. Când vine din interior, ispita se manifestă ca
un gând răzleţ adus de diavol în minte (Ce-ar fi dacă ai face şi tu...?)
şi este o consecinţă a unor patimi sau acţiuni păcătoase. Ispita poate
veni şi din exterior, adică prin oameni, care în acest caz, se fac
„instrumente ale diavolului“.
● A doua treaptă este ÎNSOŢIREA, POFTA şi acum gândul
nostru se amestecă, se complace cu gândul dracilor vicleni. Omul îşi
însuşeşte gândul străin ca fiind al lui.
● A treia treaptă este CONSIMŢIREA. Acum omul acceptă să
facă fapta cea rea după un plan comun cu al dracilor.
● A patra treaptă este ÎNFĂPTUIREA, adică omul păcătuieşte.
Poate fi biruit păcatul?
Nici un păcat nu este de nebiruit. „Nu v-a cuprins ispită care să
fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El
nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita
va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda“ (1Corinteni 10:13).
Păcatul este mai uşor de biruit în stadiul iniţial de ispită: „Fericit
bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se, va lua cununa
vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El“
(Iacov 1:12).
Omul este ajutat în aceste ispite de harul lui Dumnezeu, după cum
reiese şi din cântarea ce se aude în postul Paştelui: „CU NOI ESTE
DUMNEZEU, ÎNŢELEGEŢI NEAMURI ŞI VĂ PLECAŢI,
CĂCI, CU NOI ESTE DUMNEZEU“. Avem în Biblie, numeroase
exemple de oameni care au biruit ispitele: Proorocii, Patriarhii,
Apostolii, Sfinţii şi chiar Domnul Iisus Hristos, Care a fost ispitit
direct de diavol în pustiul Qarantaniei (Matei 4:1-11). Ca mijloace de
luptă împotriva păcatului creştinul are:
1. Rugăciunea - „Rugaţi-vă să nu intraţi în ispită“ (Luca
22:40);
2. Postul - „Acest neam de diavoli nu iese decât cu post şi cu
rugăciune“ (Matei 17:21);
3. Virtuţi şi fapte bune - „Staţi împotriva diavolului şi va fugi
de la voi“ (Iacov 4:7).
Ce este patima?
Patima este un sentiment copleşitor, trupesc sau sufletesc,
care întunecă mintea. Ea este pornire nestăpânită, pasiune, viciu,
păcat. Patima este deprinderea în păcat, deprinderea în răutate. Patimă
este atunci când ajung să te stăpânească deprinderile păcătoase, când
se face în tine păcatul ca a doua fire. Nu mai este vorba de o faptă
izolată, care este păcatul, ci ajungi să fii stăpânit de o deprindere
păcătoasă şi aceasta este patima. Într-un cuvânt, când păcatul devine
deprindere, el se transformă în patimă. Părinţii cei duhovniceşti
s-au gândit mult la curăţirea de patimi, nu doar teoretic, ci şi practic,
lăsându-ne în Pateric şi în Filocalie multe învăţături, despre calea care
duce spre curăţire. În Noul Testament, termenul „patimă“, este folosit
de două ori, cu sensul de păcat învederat, în Epistola către Romani 7:5
şi, de asemenea, în Galateni 5:24, în care citim: „Iar cei ce sunt ai lui
Iisus Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu
poftele“.
Cât de mare este păcatul?
Păcatul este atât de mare şi îngrozitor, încât nimeni nu a putut
să-l nimicească afară de Iisus Hristos, „Mielul lui Dumnezeu care
ridică păcatul lumii“ (Ioan 1:29). Înfricoşat lucru este a păcătui
pentru PĂGÂNII care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi Sfânta Sa Lege,
dar mai înfricoşat este pentru CREŞTINII, care făgăduiesc să-I
slujească lui Dumnezeu şi să se lepede de Satana şi de lucrurile lui.
Păcatul desparte pe om de Dumnezeu şi, cu cât păcătuieşte omul
mai mult, cu atât se depărtează de „LUMINĂ“ mai mult, căci
Dumnezeu este „LUMINĂ“ (Ioan 9:5), cu atât intră într-o beznă mai
adâncă şi orbeşte sufleteşte, socotind că nu este păcat ceea ce este de
fapt un mare păcat. Dumnezeu spune „Oricine săvârşeşte păcatul este
robul păcatului“ (Ioan 8:34). Păcatul lipseşte sufletul de viaţă şi
astfel îl omoară:
UNUL CA ACESTA ESTE ŞI VIU ŞI MORT: VIU CU
Aşa au murit şi protopărinţii noştri în Rai, în ziua când au gustat
din pomul oprit, căci le spusese Dumnezeu: „În ziua când vei mânca
din el, vei muri negreşit!“ (Facere 2:17). În acest chip s-a zis cu
privire la fiul risipitor, care despărţindu-se de tatăl său, iarăşi s-a întors
prin pocăinţă: „Acest fiu al meu, mort era şi a înviat, pierdut era şi sa
aflat“ (Luca 15:12). După căderea în păcat, conştiinţa se deşteaptă,
îl chinuie pe om foarte greu, aşa cum s-a întâmplat cu Cain, ucigaşul
de frate, şi cu Iuda, vânzătorul Domnului.
Nepăsarea faţă de faptele bune este păcat?
DA! Păcatul se săvârşeşte cu lucrul, cu cuvântul, cu gândul şi
chiar cu pofta. A zecea poruncă spune „Să nu pofteşti“. Este păcat să
ucizi, dar păcat este şi să nu dai o mână de ajutor celui aflat în
primejdie. Deci pedeapsa lui Dumnezeu nu vine doar pentru faptele
rele, ci şi pentru nepăsarea faţă de faptele bune.
Iată un exemplu: Sundar Sing a fost un indian care s-a convertit
la creştinism şi chiar a propovăduit cu multă dăruire adevărata
credinţă. Odată, vrând să treacă munţii Himalaya, a luat cu sine un
şerpaş, o călăuză indiană. Pe o potecă de munte au găsit un alpinist
aproape îngheţat. Se apropia să înceapă un viscol mare. Sundar Sing a
zis: „Nu-l putem lăsa aici, în drum, hai să-l luăm cu noi“. Călăuza
indiană i-a răspuns: „Se apropie un viscol mare şi dacă încercăm să-l
salvăm, o sa îngheţăm şi noi odată cu el“. Sundar Sing i-a răspuns
aşa: „Porunca lui Iisus Hristos este «Să nu-l laşi pe fratele tău în
drum!». Eu îl iau în spate“. Alpinistul s-a încălzit de corpul lui
Sundar Sing şi a înviat. Atunci şerpaşul a zis: „Adevărat şi viu este
Dumnezeul tău Iisus Hristos, vreau să mă botez şi eu în această
credinţă“. Deci, prin această faptă bună Sundar Sing a cîştigat două
suflete, unul care a înviat şi unul care s-a convertit. Prin orice păcat
este jignită măreţia lui Dumnezeu. Dacă nu este puţin lucru să jigneşti
pe un om de rând, cu atât mai mult când este vorba de un dregător sau
un împărat, cât despre Dumnezeu, ce să mai vorbim! Dumnezeu este
Cel înaintea Căruia „toată lumea şi toate neamurile sunt ca o
picătură de apă“ (Isaia 40:15).
Atunci când păcătuieşte, omul se cinsteşte pe sine mai mult decât
pe Dumnezeu, ascultă mai mult de pofta sa decât de Dumnezeu şi
astfel stă cu încăpăţânare, dimpreună cu diavolul, împotriva lui
Dumnezeu: „CINE SĂVÂRŞEŞTE PĂCATUL ESTE DE LA
DIAVOLUL“ (1Ioan 3:8).
Cum trebuie să luptăm împotriva păcatelor?
► Să ne împotrivim păcatelor până când ele n-au prins încă
putere, precum copacul tânăr, care în ce parte va fi aplecat atunci
când încă este fraged, spre aceea va rămâne aplecat până la
moarte. Să ne îndepărtăm de oamenii răi şi stricaţi, căci
„TOVĂRĂŞIILE RELE STRICĂ OBICEIURILE BUNE“
(1Corinteni 15:33). Drept aceea, cel bun trebuie să fugă de
împreună vieţuirea cu cei răi, ca Lot din Sodoma, ca nu cumva să
piară, stricat fiind de vieţuirea celor nelegiuiţi.
► Să cugetăm la cele cuprinse în cărţile Sfinţilor Părinţi, să
avem o bibliotecă religioasă din care să ne hrănim sufletul cât mai
des posibil.
► Să ne amintim că la botez ne-am lepădat de Satana şi de
toate lucrurile lui, adică de păcate.
► Să ne aducem aminte de cele patru lucruri de pe urmă:
moartea, judecata lui Hristos, Raiul şi Iadul.
► Să cugetăm că scurtă este dulceaţa păcatului, dar îi
urmează veşnicia amărăciunii.
► Să tăiem gândurile rele care scot capul şi ne trag la păcat,
aşa cum aruncăm din mâini un tăciune aprins. De vom tăia
gândurile, vom tăia şi păcatul.
► Să ne străduim să avem pururea pe Dumnezeu înaintea
noastră. Să ne gândim la Dumnezeu, mai des decât respirăm,
spunând rugăciunea minţii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa) !“.
► Întrucât smintelile se înmulţesc pe zi ce trece, cucernicia se
împuţinează şi necredinţa se întăreşte, sufletul iubitor de
cucernicie nu trebuie să se uite la ce fac oamenii, ci să ia aminte la
cuvântul lui Dumnezeu: „Nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu urma
pe cei ce fac fărădelegea“ (Psalm 36:1).
► Deoarece toate smintelile intră în casa inimii noastre prin
ochi şi urechi, ca prin nişte ferestre, nu trebuie să dăm libertate
ochilor şi urechilor, pentru a nu surpa casa sufletului nostru, cum
s-a întâmplat, spre exemplu, cu împăratul David. Este mai puţin
primejdios dacă nu laşi vrăjmaşul să intre în casă, decât să te lupţi
cu el.
Vorbind despre păcat, în ce mod este responsabil un om în
faţa lui Dumnezeu?
● Fiecare om este responsabil direct pentru păcatele săvârşite
personal (Matei 16:27);
● este responsabil pentru binele nefăcut (Iacov 4;17), ca de
exemplu:
a) Când îndemnăm pe alţii la păcat (Matei 2:16 - porunca lui
Irod);
b) Când sfătuim greşit spre păcat (Ioan 11:49-50);
c) Când conlucrăm cu altul la păcat (Fapte 22:20);
d) Când ascundem şi apărăm păcătoşii (Luca 11:47-48);
e) Când lăudăm păcatele altora (Romani 1:32);
f) Când dăm ocazia de sminteală spre păcat (Luca 22:3-6).
CUM SE CLASIFICĂ PĂCATELE?
Cea mai simplă împărţire a păcatului ar fi:
- Păcatul strămoşesc - săvârşit de strămoşii noştri Adam şi Eva;
- Păcatul personal - săvârşit de fiecare om în parte.
În funcţie de gravitate, păcatele
personale se mai pot clasifica în:
- Păcate personale uşoare - acelea care
presupun o abatere nu prea gravă de la
Legea Divină. Acestea sunt săvârşite de
către orice om dintr-o slăbiciune a voinţei.
În afară de Mântuitorul Iisus Hristos şi
Maica Domnului, nimeni nu a fost şi nici nu
este scutit de păcatele uşoare „PENTRU
CĂ TOŢI GREŞIM ÎN MULTE CHIPURI
...“ (Iacov 3:2), iar „DACĂ ZICEM CĂ
PĂCAT NU AVEM, NE AMĂGIM PE NOI ÎNŞINE ŞI
ADEVĂRUL NU ESTE ÎNTRU NOI“ (1Ioan 1:8). Însă, aceste
păcate chiar dacă sunt uşoare nu trebuie trecute cu vederea, deoarece
persistenţa în ele duce la căderi mai grele, adică în păcate de moarte
sau
1. - Păcate capitale;
2. - Păcate personale grele;
3. - Păcate împotriva;
4. - Păcate strigătoare la cer.
1. Păcate capitale
Păcatele capitale izvorăsc din firea umană slăbită de păcatul
strămoşesc şi sunt în număr de şapte, corespunzător celor şapte patimi
(vicii).
1.1. MÂNDRIA - primul din categoria păcatelor grele, izvorăşte
din intimitatea spirituală a omului (Marcu 7:21-22) şi se manifestă ca
o preţuire de sine peste măsură, unită cu dorinţa de a fi numai apreciat
şi lăudat de semeni. Mândria este cauza căderii îngerilor răi (Isaia
14:12-15) şi a celor dintâi oameni şi deci prima cauză a păcatelor.
Ca urmare, mândria face pe om să uite de Dumnezeu, să nesocotească
voia Sa. „PĂCATUL MÂNDRIEI, CÂND PUNE STĂPÂNIRE PE
BIETUL SUFLET ..., ÎL DĂRÂMĂ ÎN ÎNTREGIME ŞI-L
SURPĂ DIN TEMELII“ (Sfântul Cassian Romanul în Filocalia 1).
Opusul mândriei este smerenia, care se construieşte prin umilinţă, post
şi rugăciune. Smerenia este o permanentă conştientizare că tot ce
avem aparţine lui Dumnezeu (1 Corinteni 4:7). Iată ce frumos spune
Sfântul Siluan Athonitul: „A VENIT UN NOR, A ASCUNS
SOARELE ŞI S-A FĂCUT ÎNTUNERIC. TOT AŞA, PENTRU
UN GÂND DE MÂNDRIE, SUFLETUL PIERDE HARUL ŞI ÎL
NĂPĂDEŞTE ÎNTUNERICUL. DAR, TOT AŞA, ŞI NUMAI
PENTRU UN GÂND DE SMERENIE, HARUL VINE DIN
NOU“.
Semnele mândriei la un om sunt:
- Nu se supune celor mai mari;
- Nu lasă întâietatea celor de-o seamă şi celor mai mici;
- Vorbeşte mult şi cu semeţie;
- Caută în tot chipul slavă, cinste şi laude;
- Se înalţă pe sine şi faptele sale;
- Dispreţuieşte şi defăimează pe ceilalţi;
- Caută să sară în ochii celorlalţi;
- Se laudă cu neruşinare;
- Orice lucru bun ar avea, şi-l trece-n seamă sieşi, nu lui
Dumnezeu;
- Se laudă cu lucrurile bune pe care nu le are;
- Se străduieşte mult să-şi ascundă neajunsurile şi păcatele;
- Nu primeşte îndemnurile, mustrările şi sfaturile;
- Se bagă în discuţii care nu-l privesc şi în probleme care nu-i
aparţin;
- Este neiubitor şi plin de ură, căci egoismul este rădăcina
tuturor relelor.
1.2. IUBIREA DE ARGINŢI, ca şi mândria, îşi are izvorul în
inima omului (Marcu 7:21-22) şi se manifestă ca o dorinţă nestinsă
după bunurile trecătoare, lumeşti, făcând din dobândirea acestora
scopul vieţii. Iubirea de arginţi se manifestă ca dorinţă de a avea cât
mai mult, dar şi ca zgârcenie, adică râvna de a păstra cele adunate cu
orice preţ. Iubitorul de arginţi este un om ce nu cunoaşte dreptatea şi
mila, aducând daune oamenilor şi pierzând legătura cu Dumnezeu
pentru că „IUBIREA DE ARGINT ESTE RĂDĂCINA
TUTUROR RELELOR ŞI CEI CE AU POFTIT-O CU
ÎNFOCARE AU RĂTĂCIT DE LA CREDINŢĂ, ŞI
S-AU STRĂPUNS CU MULTE DURERI“ (1Timotei 6:10). Uneori
patima averii duce la sinucidere (cazul lui Iuda). Averea în sine nu
este rea când se dobândeşte cinstit şi nu ne face robii ei, căci
Dumnezeu nu condamnă bogăţia, ci proasta gestionare a ei. Să ne
gândim în ce sărăcie S-a îmbrăcat Hristos pentru noi. Care a fost
palatul în care S-a născut? Care au fost pregătirile? Care au fost
moaşele? Unde au fost covoarele, scutecele pruncului? S-a născut întro
peşteră fără aşternuturi, fără căldură, într-o sărăcie mai presus de
toată bogăţia. Prin aceasta pruncul Hristos ne îndeamnă să dispreţuim
ca pe un gunoi toate bunurile pământeşti şi să căutăm mai întâi
Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 6:33) şi celelalte se vor adăuga nouă.
Opuse acestei patimi a iubirii de arginţi sunt virtuţi precum:
cumpătarea, dreptatea, îndurarea şi milostenia.
1.3. DESFRÂNAREA (CURVIA) este tot un păcat capital
(Matei 7:21-22) ce presupune lăsarea în voia poftelor trupeşti trezite
în om prin simţuri. Este un păcat săvârşit în trup: „Fugiţi de
desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de
trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său.
Sau nu ştiţi că voi nu sunteţi ai voştri? Slăviţi dar pe Dumnezeu în
trupul vostru şi în sufletul vostru care sunt ale lui Dumnezeu“
(1Corinteni 6:20). Dintre cauzele generale ale desfrânării, Părinţii
filocalici insistă asupra a două: LĂCOMIA PÂNTECELUI şi
TRÂNDĂVIA sau LENEA. De asemenea, şi „aburii băuturii“
întunecă şi îngreunează sufletul, îl trântesc în patul lenei şi al
desfrânării. După o masă bogată, prin cantitatea mâncărurilor şi a
băuturilor, nu se naşte dorinţa de rugăciune stăruitoare, ci imboldul
spre odihnă, lene şi desfrânare.În mod deosebit în patima desfrânării
se manifestă violent egoismul sau egocentrismul pătimaşului. Plăcerea
îi aparţine doar lui, i se cuvine doar lui şi nu o merită decât el. Restul
lumii nu înseamnă decât obiecte sau izvoare ale plăcerii lui.
Desfrânarea, după Sfântul Ioan Cassian, are trei forme generale:
1. Una, lucrată în cadrul unirii dintre cele două persoane de
sex opus; sau de acelaşi sex (homosexualii, lesbienele);
2. Alta, în afara sau în lipsa atingerii unei persoane de sex
opus - autosatisfacerea sau onania, masturbarea;
3. A treia - curvia din suflet şi din minte.
Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre neamurile idolatre, care au
schimbat slava lui Dumnezeu cu închinarea la idoli spune: „Pentru
aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au
schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii (lesbienele).
Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii
femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii: bărbaţi cu
bărbaţi (homosexualii) săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata
cuvenită rătăcirii lor“ (Romani 1:26-27). Din acest păcat izvorăsc
cugetele necurate, distrugerea armoniei familiale şi neglijarea
aproapelui. Opusă desfrânării este practica ascezei, adică renunţările
unite cu postul şi rugăciunea.
1.4. INVIDIA este păcat capital (Marcu 7:21-22), care se
manifestă prin părere de rău pentru binele aproapelui şi bucurie pentru
necazul lui. Invidia este o încălcare a dreptăţii faţă de Dumnezeu şi
faţă de aproapele: „SUPUNE-TE DOMNULUI ŞI ROAGă-L PE
EL; NU RÂVNI DUPĂ CEL CE SPOREŞTE ÎN CALEA SA,
DUPĂ OMUL CARE FACE NELEGIUIREA“ (Psalm 36:7).
Invidia naşte ura, clevetirea, vicleşugul, uciderea şi duce la depărtarea
de Dumnezeu, la încălcarea poruncii iubirii. Sfântul Nicodim
Aghioritul în cartea sa Hristoitia spune că „INVIDIA ÎI FACE PE
OAMENI MAI RĂI DECÂT ORICE ŞARPE VENINOS“. În ceea
ce priveşte ura, în Biblie scrie că „Cel ce urăşte pe fratele său este
ucigaş de oameni“ (1Ioan 3:15). Invidia poate fi înlăturată prin
rugăciune multă şi alungarea gândurilor neconforme cu voia lui
Dumnezeu.
1.5. LĂCOMIA este păcat trupesc, pofta nestăpânită de a mânca
şi a bea peste limite, „IAR FAPTELE TRUPULUI SUNT
CUNOSCUTE ŞI ELE: ADULTER, DESFRÂNARE,
NECURĂŢIE, DESTRĂBĂLARE“ (Galateni 5:19). Lăcomia
înlocuieşte pe Dumnezeu cu hrana şi băutura, uitând că orice creştin se
foloseşte de acestea doar pentru a-şi întreţine viaţa. Sfântul Cassian
Romanul ne învaţă: „DE MÂNCARE NUMAI ATÂT SĂ NE
FOLOSIM, CÂT SĂ TRĂIM, NU CA SĂ NE FACEM ROBI
PORUNCILOR POFTEI“. Din lăcomie izvorăsc: pofta trupească,
petrecerile necuviincioase, defăimarea aproapelui, certuri, mânii, boli.
De lăcomie putem scăpa prin virtutea cumpătării, unită cu postul şi
rugăciunea. Opusă lăcomiei este cumpătarea în toate.
1.6. MÂNIA este un păcat capital ce presupune supărarea cu
uşurinţă pentru orice lucru şi dorinţa de răzbunare pe cei ce ne-au
făcut (aparent chiar) un rău. Este un păcat opus iubirii (1Corinteni
12:5). Dacă spunem că există o mânie bună, sfântă (Hristos în templu,
Efeseni 4:26), în general, mânia omului nu lucrează dreptatea lui
Dumnezeu (Iacov 1:20). Creştinul trebuie să fie un om al păcii.
Gravitatea acestui păcat face ca el să fie condamnat chiar înainte de
săvârşire, în cuget: „Eu însă vă zic vouă: Că oricine se mânie pe
fratele său vrednic este de osândă; şi cine va zice fratelui său:
netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice:
nebunule, vrednic va fi de gheena focului“ (Matei 5:22). Mânia nu
poate fi ascunsă deoarece inima plină de mânie este asemenea unui
cazan ce clocoteşte şi dă felurite semne. De mânie, ochii se înroşesc,
vinele se încordează, dinţii scrâşnesc, gura face spume, faţa se
întunecă etc. Cât de josnic şi urât este sufletul celui mânios, cât de
nesuferit apare el înaintea ochilor lui Dumnezeu. Mânia este otravă
puternică, cu care a adăpat diavolul sufletul omenesc.
♦ Atunci când mânia este îndelung păstrată şi hrănită în
inimă, ea se preface în răutate şi ranchiună. De aceea ne spune
Sfântul Apostol Pavel: „MÂNIAŢI-VĂ ŞI NU GREŞIŢI;
SOARELE SĂ NU APUNĂ PESTE MÂNIA VOASTRĂ. NICI SĂ
NU DAŢI LOC DIAVOLULUI“ (Efeseni 4:26-27).
♦ Atât mânia, cât şi răutatea se nasc dintr-o nemărginită
iubire de sine, deoarece iubitorul de sine în toate caută folosul,
slava şi lauda sa.
♦ Mânia se înfăptuieşte prin uciderea celui asupra căruia este
îndreptată. Astfel Cain, împins de mânie şi răutate l-a ucis pe
fratele său bun (Facerea 4:8).
♦ Mânia se înfăptuieşte prin bătaie, otrăvire, răpirea
sănătăţii, a avutului etc.
♦ Mânia se înfăptuieşte prin defăimare şi clevetire.
♦ Mulţi au o inimă plină de o asemenea răutate, că se mai şi
laudă, se laudă cu un lucru care ar trebui plâns,
„PĂCĂTUIEŞTE, ŞI SE LAUDĂ CU PĂCATUL !“
„ATUNCI CÂND NE SCULĂM CU RĂUTATE ŞI CU
VICLENIE ASUPRA ALTORA, ASCUŢIM SABIA CHIAR
ÎMPOTRIVA NOASTRĂ, PRICINUINDU-NE RĂNI MULT
MAI MARI DECÂT ACELORA“ (Omilia a 51- a la Ioan).
Opuse mâniei sunt virtuţile blândeţii şi smereniei.
1.7. LENEA este o nepăsare faţă de împlinirea datoriilor creştine
şi obligaţiilor sociale (munca). Din lene izvorăsc: slăbiciunea fizică
şi psihică, lipsurile, îndemnul la furt, cearta, uitarea de
Dumnezeu. „Calea celui leneş e un gard de spini, iar calea celui
silitor e netedă“ (Pilde 15:19).
Lenea duce la moarte (Matei 25:26-30). De aceea, Sfântul
Apostol Pavel zice: „... nu fiţi greoi, ci urmăritori ai celor ce, prin
credinţă şi îndelungă răbdare, moştenesc făgăduinţele“
(Evrei 6:12). „Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca
aceasta: Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce“
(2 Tesaloniceni 3:10). Trândăvia sau fuga de osteneală sau lenea, este
în sine un păcat, căci este potrivnică poruncilor lui Dumnezeu, prin
care El ne-a rânduit să ne mâncăm pâinea în sudoarea feţei: „ÎN
SUDOAREA FEŢEI TALE ÎŢI VEI MÂNCA PÂINEA TA,
PÂNĂ TE VEI ÎNTOARCE ÎN PĂMÂNTUL DIN CARE EŞTI
LUAT; CĂCI PĂMÂNT EŞTI ŞI ÎN PĂMÂNT TE VEI
ÎNTOARCE“(Facerea 3:19). Lenea naşte multe nelegiuiri, rămânând
stearpă în privinţa oricărui lucru bun. De aici vine beţia, maica multor
rele şi dezbinări, de aici vin toate faptele desfrânării, batjocuri,
clevetiri, hule, dese ospeţe, jafuri, călcări de jurământ, jocuri de noroc,
înşelăciuni, certuri, bătaie etc. Cei ce trăiesc în trândăvie sunt supuşi
tuturor bolilor şi neputinţelor, căci, la fel cum se cloceşte apa
stătătoare, şi trupul omenesc se strică şi slăbeşte fără mişcare şi
osteneală; ei nu au poftă de mâncare, au somn neliniştit, sunt ponegriţi
de oameni şi se chinuiesc în sărăcie şi în lipsuri. Se opun lenei:
munca, rugăciunea şi cugetarea la poruncile lui Dumnezeu.
2. Păcate împotriva Duhului Sfânt
Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea care încalcă
conştient şi îndărătnic Legea lui Dumnezeu şi Adevărurile Sfântului
Duh. Ele se opun celor trei mari lucrări ale harului Sfântului Duh:
CREDINŢA, NĂDEJDEA şi DRAGOSTEA.
1. Păcatele împotriva credinţei sunt: nepăsarea faţă de religie,
necredinţa, erezia, apostazia (lepădarea de Biserică), superstiţia
(magia).
2. Păcatele împotriva nădejdii sunt: deznădejdea - exemplul lui
Iuda (Matei 27:5) şi încrederea peste măsură.
3. Păcatele împotriva dragostei sunt: nepocăinţa până la
moarte, nesocotirea darurilor lui Dumnezeu şi a rolului Lui în
viaţa noastră, prin neacceptarea lucrărilor Sfintei Biserici (Sfintele
Taine).
4. Păcatele făcute împotriva Sfântului Duh sunt o cădere totală
din har şi deci considerate de neiertat (Marcu 3:28-29).
3. Păcate strigătoare la Cer
Păcatele strigătoare la cer se numesc astfel, deoarece greutatea
lor reclamă o pedeapsă chiar aici pe pământ. Ele strică însuşi chipul
lui Dumnezeu din om şi izvorăsc din răutate şi premeditare. Ele sunt:
uciderea, curvia, preacurvia, sodomia, gomoria, asuprirea văduvelor
şi orfanilor, lipsa de cinste şi respect faţă de părinţi. „Cel ce va bate
pe tată sau pe mamă să fie omorât“ (Ieşirea 21:15).
Iubiţi credincioşi,
Din învăţăturile Sfinţilor Părinţi ştim că temelia mântuirii
este aproapele nostru. De aceea, datori suntem să-i îndemnăm pe
toţi cei dintr-o rudenie cu noi şi pe cei care nu sunt rude cu noi pe
calea pocăinţei, a rugăciunii, a postului, a mersului la Biserică, a
spovedaniei, a împărtăşaniei. Deseori întâlnim oameni care spun:
„Pentru ce să mă spovedesc, eu nu am nici un păcat!“. Cu
siguranţă că dumnealor nu ştiu ce este păcatul , cât de grav este să
spună cineva: „N-am nici-un păcat“, punându-se astfel în acelaşi
plan cu Dumnezeu, căci numai El este Preacurat, fără de păcăt.
Să-i învăţăm că trebuie să luăm aminte şi să ne temem de două
gânduri: unul care ne spune „Eşti un sfânt!“ (sădindu-ne în suflet
mândria) şi altul care ne spune: „Nu te vei mântui!“ (vrând să ne
arunce în deznădejde). Aceste două gânduri vin de la vrăjmaşul
diavol şi nu este adevăr întru ele. Tu însă, cugetă aşa: „Sunt un
mare păcătos, dar Domnul Iisus Hristos este mult milostiv, El
iubeşte mult oamenii, şi-ţi va ierta şi ţie păcatele dacă te vei
spovedi cu căinţă şi sinceritate“(Sfântul Siluan Atonitul).
Omule, trezeşte-te!
«Am vrut să pun mâna pe rădăcina durerii, care nu este
alta decât păcatul... Rugându-mă „Pentru pacea a toată lumea
şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici“, aud
deodată, în urechea dinăuntru, înfruntarea amarnică: „NU TE
RUGA DE MINE SǍ LE DAU PACE, ROAGǍ-TE DE
OAMENI SǍ-ŞI SCHIMBE PURTǍRILE, DACǍ VOR SǍ
MAI VADǍ PACE PE PǍMÂNT“... Lămurit că lucrurile nu
stau bine.» (Părintele Arsenie Boca).
BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., 1994, Bucureşti; Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 2001;
Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Editura Arhidiecezana Cluj,1993; Preot Arsenie
Boca, Ridicarea căsătoriei la înălţime de taină, Editura Agaton, Făgăraş, 2003; Mitropolit
Hieroteos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2001; Sfântul Siluan
16
Atonitul, Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor, Editura Deisis, Sibiu, 2003; Preot
Dumitru Stăniloae, Ascetică şi mistică, E.I.B.M., 2000.
Constantinopolul pedepsit pentru propriile păcate
Sultanul cuceritor se instalase în palatele foştilor împăraţi bizantini,
unde celebra marea victorie alături de comandanţii lui. În timpul unui
ospăţ Mahomed a văzut pe peretele din faţa lui o mână goală cu cele
cinci degete răsfirate; s-a speriat şi i-a întrebat pe cei din jur dacă ei
văd acelaşi lucru. Toţi au confirmat arătarea, dar nimeni nu înţelegea
semnificaţia. Au fost chemaţi la palat ghicitori, vrăjitoi şi magi,
otomani şi arabi, fără ca vreunul să poate desluşi sensul vedeniei.
Atunci, la sugestia unui slujitor grec, s-a recurs la ajutorul unui creştin
cu aleasă viaţă duhovnicească, Gheorghios Scholarios; acesta a cerut
sultanului un răgaz de şapte zile, timp ce urma să-l petreacă în post şi
în rugăciune, pentru ca Dumnezeul creştinilor să-i dea răspunsul
adevărat. La împlinirea sorocului s-a întors şi i-a spus sultanului:
Domnul, meu şi Dumnezeul meu, Căruia m-am rugat şi m-am
închinat, Care ne-a făgăduit că orice vom cere cu credinţă se va da
nouă, Acela mi-a arătat semnificaţia vedeniei tale. Află deci, o
sultane, că cele cinci degete ale mâinii pe care le vezi, înseamnă că
n-ai fi pătruns în acest oraş dacă ar fi existat aici cinci creştini
adevaraţi.
S c o r p i o n u l
Scorpionul este într-adevăr otrăvitor, dar prins şi băgat în
untdelemn devine leac tocmai pentru muşcătura lui. Otrava din el se
face leac vindecător. Tot aşa, leacul contra şerpilor veninoşi se face
din veninul lor. Aşa-i şi cu păcatul. Stropit cu lacrimile căinţei şi
mărturisit, păcatul nostru iertat devine prilej de strânsă legătură cu
Mântuitorul Căruia Îi suntem recunoscători. Tocmai păcatul este acela
care Îl readuce pe Duhul Sfânt către om. Îl aduce păcatul, dar nu cel
care se săvârşeşte în faptă, ci cel pe care-l descoperim în noi înşine,
cel pe care îl recunoaştem, cel pentru care ne căim. Ca şi microbii
cultivaţi în laborator, relele din viaţa aceasta servesc spre vindecarea
multor oameni îmbolnăviţi de păcat. Aşa cum şarpele de aramă - însă
fără venin - vindeca şi neutraliza veninul şerpilor care îi muşcau pe
israeliteni, tot astfel şi păcatul, băgat în untdelemnul lacrimilor de
pocăinţă, vindecă şi neutralizează toate păcatele care îl muşcă pe om.
Păcatul este fără saţ şi se aseamănă cu roşcovele. La început sunt dulci
iar mai pe urmă amare şi asemănătoare paielor. Chiar dacă eşti păcătos
fii smerit şi vei fi liniştit.
Cina cea de Taină
Se spune că Leonardo da Vinci se plimba într-o zi prin Milano,
căutând un model pentru Cina cea de Taină, pe care voia s-o picteze în
trapeza (sala de mese a unei mănăstiri). Icoana există până astăzi. În
timpul războiului, mănăstirea a fost bombardată şi distrusă în
întregime, inclusiv trapeza, în afară de un singur perete care a rămas
întreg: peretele pe care a pictat Cina cea de Taină.
Dar să revenim la întâmplare. Se plimba aşadar prin oraş, ca să-şi
caute un model pentru chipul Sfântului Apostol Ioan. Şi a găsit un
tânăr cu trăsături senine, cu privire deschisă, curată, sinceră. Şi-a zis:
acesta este modelul care îmi trebuie. Tânărul a acceptat să-i pozeze şi
pictorul a realizat după el chipul ucenicului iubit.
A lucrat mult la această icoană. Când a ajuns la Iuda, peste câţiva
ani, a pornit iarăşi în căutarea unui model. A găsit un vagabond
desfigurat, cu ochii în fundul capului, pe faţa căruia se citeau toate
păcatele lumii adunate la un loc. I-a plăcut. Aşa trebuie să fi fost Iuda.
Omule, i-a zis, vii câteva zile să-mi pozezi? Îţi plătesc - Vin bucuros,
i-a răspuns acela. L-a dus la mănăstire. L-a aşezat în poziţia în care
avea nevoie pentru tablou şi, în timp ce punea primele culori,
vagabodul a început sp râdă. Vezi că nu m-ai recunoscut? Leonardo,
deşi cu ochiul exercitat, s-a uitat la el, dar nici vorbă. Nu l-a
recunoscut. Vezi că nu m-ai recunoscut? i-a zis din nou vagabondul.
Tot eu ţi-am pozat şi pentru Sfântul Apostol Ioan.
O viaţă de păcate îl schimbase pe cel care putuse fi model pentru
chipul ucenicului iubit, în model bun pentru chipul lui Iuda!
Păcatul
Păcatele iertate şi nerepetate nu vor fi pomenite la judecată. În
legătură cu păcatele deja spovedite şi iertate să spuneţi: „Le-am făcut,
dar m-am căit şi am dobândit iertare“. Păcatul spovedit, udat cu
lacrimi şi urât este sters din toate cărţile în care a fost scris - din cartea
dreptăţii lui Dumnezeu, din cartea firii noastre, din cartea legăturilor
noastre cu lumea văzută şi nevăzută. Astfel nu mai este pomenit la
judecată. Având în vedere acest lucru, trebuie, fără să reducem
sentimentul păcătoşeniei, să ne hrănim întotdeauna sufletul cu buna
nădejde a mântuirii. Păcatele noastre Domnul le-a luat pe toate în
trupul Său pe lemn şi acolo a rupt zapisul lor.
Michelangelo şi pietroiul
Se zice că Michelangelo, marele sculptor şi pictor din Renaşterea
italiană, trecea într-o zi pe stradă şi a văzut în curtea unui cetăţean un
bloc mare de piatră, urât, murdar, colţuros. L-a întrebat pe proprietar:
- N-ai vrea să-mi dai mie piatra aceea? Proprietarul l-a întrebat la
rândul lui: - De ce să ţi-o dau? - Fiindcă există într-însa un înger
încătuşat şi aş vrea să-l eliberez! a răspuns Michelangelo. N-a înţeles
mare lucru propietarul. Dar s-a bucurat să scape de pietroi. Şi
Michelangelo l-a luat, a înlăturat cu dalta tot ce era încărcătură inutilă,
până când, într-o zi, a scos la lumină un înger frumos.
Despre pedeapsa păcatelor
„Dumnezeu nu pedepseşte păcatul deodată căci oamenii ar face
binele de frică, mântuirea ar fi de-a sila iar Dumnezeu ar fi fricos
căci se teme de rău şi îşi apără stăpânirea. Îngăduind păcatul să-şi
facă de cap ne arată atotputernicia” (Părintele Arsenie Boca).
„Fiii născuţi din Set, al treilea fiu al lui Adam care s-a născut în
locul lui Abel, s-au numit fiii şi fiicele lui Dumnezeu. Fiii născuţi din
neamul lui Cain se numeau fiii şi fiicele oamenilor. Fiii lui Dumnezeu
au luat soţii din neamul lui Cain şi cei născuţi din ei au fost uriaşi la
statură.
O altă pedeapsă dată de Dumnezeu a fost restrângerea vieţii:
„Zilele lor să mai fie 120 de ani. Nu va rămâne Duhul Meu pururea
în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup (Facerea 5:3).
Înmulţindu-se răutatea, în vremea lui David, le-a mai făcut Dumnezeu
o reducere (Psalmul 89:10). „Pentru o greşeală vremelnică, o
pedeapsă veşnică?” ( Părintele Arsenie Boca).
„Dumnezeu nu e grăbit ca oamenii să pedepsească răul ca oamenii,
căci la oameni unitatea de măsură pentru timp este secunda. La
Dumnezeu unitatea de măsură pentru timp este mia de ani” (Traian
Dorz). „Dumnezeu va cere socoteală pentru atâţia ani de aşteptare”
(Visarion Iugulescu).
Cât mă costă
Dacă oamenii ar trebui să guste mai întâi amărăciunea păcatului şi
abia apoi dulceaţa lui, nu ar mai fi păcat în lume. Din nefericire,
diavolul pune un strat gros de miere peste amărăciunea păcatului, ca
să gustăm întâi dulceaţa şi abia apoi amărăciunea lui. Cineva a spus
odată:
În viaţă totul se plăteşte.
Lucrurile bune se plătesc înainte de a le primi;
cele rele se plătesc după.
Cât este de adevărată această afirmaţie!
Dragostea de pildă, se plăteşte înainte, prin disciplina de care este
nevoie pentru a fi o persoană capabilă să iubească şi vrednică de a fi
iubită. Desfrânarea, pe de altă parte se plăteşte după aceea, prin
remuşcări, frustrare, deznădejde, mâhnire şi vină. Deci înainte de a
păcătui, pune-ţi întrebarea: Cât mă costă pierderea respectului de sine?
Cum mă voi simţi mâine? Cum voi putea să trăiesc cu mine însumi?
Cum am să mă simt faţă de persoana cu care sau împotriva căreia am
păcătuit? Cum mă voi simţi faţă de părinţii mei, faţă de copii, faţă de
soţ sau soţie? Cum mă voi simţi faţă de Dumnezeu? Cum se va simţi
El faţă de mine?
Viermele care distruge
O femeie a sădit o floare într-un ghiveci. A căutat şi a pus
pământul cel mai bun. La început, floarea creştea frumos. De la un
timp însă, spre mirarea femeii, floarea a început să se îngălbenească.
Atunci a pus ghiveciul cu floare în fereastră, la soare şi o uda regulat.
Cu toate acestea, lucrurile mergeau tot mai rău. În cele din urmă,
văzând că nu mai este nicio speranţă de îndreptare, a luat ghiveciul, a
scos floarea şi a căutat la rădăcină. Spre marea ei mirare, a găsit la
rădăcină un vierm care o rosese.
Aşa este şi păcatul în viaţa omului. Păcatul este orice gând, cuvânt
sau faptă care nu se ridică la înălţimea normelor de sfinţenie cerute de
Dumnezeu. Păcatul este fărădelege, adică răzvrătirea făpturii, a cărei
voinţă se opune voinţei lui Dumnezeu.
Păcatul şi suferinţa
Numai păcatul este un rău adevărat în om, şi în afară de păcat nu
este nimic rău. Orice suferinţă o îndură un o sau un neam nu-i nimic
altceva decât leacul vindecător pe care Mila cea veşnică îl dă din
belşug oamenilor sau neamurilor ca să le scape de veşnica pierzare.
Orice păcat cât de mic, ar aduce fără scăpare moarte (Pacatul odată
săvârşit aduce moartea - Iacov 1:15) dacă Mila n-ar îngădui suferinţa
ca să-l cureţe pe om de nenorocirea păcatului. Pentru că vindecarea ce
vine prin suferinţă este adusă de puterea cea plină de har a Sfântului şi
de viaţă facătorului duh.
Păcatul este sămânţa morţii, o sămânţă înfricoşătoare, care, dacă
nu este dezrădăcinată la timp prin suferinţă şi arsă de focul Duhului
Sfânt, creşte şi năpădeşte tot sufletul, făcându-l VAS AL MORŢII în
loc de VAS AL VIEŢII.
E limpede, aşadar, că suferinţa trebuie purtată cu răbdare şi cu
nădejde în Dumnezeu, cu mulţ0umire şi cu bucurie. Sfântul Apostol
Petru ne îndeamnă: Întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos,
bucuraţi-vă! (1 Petru 4:13). Când Sfântul Ioan Gură de Aur murea
în exil, nedreptăţit şi dispreţuit de oameni, ultimele lui cuvinte au fost:
SLAVĂ LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE!
BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., 1994, Bucureşti; Biblia, E.I.B.M., Bucureşti,
2001; Învătătura de credinţă creştin ortodoxă, Editura Arhidiecezana Cluj,1993; Preot
Arsenie Boca, Ridicarea căsătoriei la înălţime de taină, Editura Agaton, Făgăras, 2003;
Mitropolit Hieroteos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2001;
Sfântul Siluan Atonitul, Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor, Editura Deisis, Sibiu,
2003; Preot Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica, E.I.B.M., 2000.
