DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
nişte copaci? Ce fel de asemănare
este
numai
nu-l văd: binele. Când văd însă binele,
şi
vei avea folos sufletesc pentru că Dumnezeu
Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M.,
Bucureşti, 1995;Grădina de flori duhovniceşti, Editura Bunavestire, Bacău, 2001; Proloagele (Vieţile Sfinţilor şi
cuvinte de învăţătură pe luna Decembrie), Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 1997;Mitropolit Hierotheos
Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2001; Ilie Miniat, Predici la Postul Mare, Editura
Anastasia, Bucureşti, 2004; Părintele Hristofor, Mânia şi zavistia, Editura Panaghia, Colecţia „Rugul Aprins“;
Arhimandrit Serafim Man, Livada duhovnicească, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului , Feleaculu
şi Clujului, Cluj-Napoca, 1990; Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, Călăuziri către veşnicele locaşuri, Editura
Sofia, Bucureşti, 1999; Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005;
Stareţul Zaharia de la Lavra Sfintei Treimi, Minunatele fapte şi învăţături, Editura Platitera,
Bucuresti, 2009.
Motto: „Molia
şi viermele nu mănâncă aşa de rău copacii şi
lâna
după cum febra invidiei mănâncă oasele invidioşilor şi otrăveşte
sănătatea sufletului lor“ (Sfântul
Ioan Gură de Aur).
Preot
Ioan
Iubiţi credincioşi,
Unul din cele şapte păcate de moarte sau capitale este păcatul
invidiei sau al
zavistiei, păcat căruia uneori i se mai spune şi
pizmă
(după „Dicţionarul
enciclopedic român“, a invidia, a zavistui, a pizmui
înseamnă a dori, a râvni, a pofti ceva ce aparţine altuia). Se numeşte
păcat de moarte pentru că săvârşirea lui pricinuieşte
moartea sufletească,
starea în care făptuitorul pierde harul cel mântuitor al lui Dumnezeu. I se
spune şi păcat capital pentru că este rădăcina altor păcate pierzătoare de
suflet. Păcatul invidiei sau al pizmei se naşte
în sufletul omului egoist,
plin de sine şi de răutate. Invidia produce mare rău
sufletului omului şi
este cauza
nefericirii. Cel stăpânit de patima invidiei nu ţine
cont de
prieteni, rude sau
binefăcători. Cel invidios este stăpânit
de o mare
tristeţe şi dificultatea bolii acesteia este că, aşa cum spune Sfântul Vasile
cel
Mare, „nu poate s-o mărturisească, ci ţine capul plecat şi este
mohorât
şi este tulburat şi
este distrus de rău“. Zavistia
şi ura îl duc
pe om la orbire şi aceasta ştiind, noi trebuie să ne mulţumim cu starea
dăruită nouă de Dumnezeu. Invidia este în principal tristeţea pentru
fericirea aproapelui şi bucuria pentru nefericirea lui. Sfântul
Vasile cel
Mare
defineşte invidia ca fiind: „tristeţea pentru succesul
aproapelui“.
Ce
spun Sfinţii Părinţi despre zavistie (invidie)
● „Zavistia este
mâhnirea pentru bunăstarea aproapelui“
(Sfântul
Vasile cel Mare).
● „Invidiosul socoteşte nenorocirile altora drept fericirea sa
proprie
iar fericirea altora drept nenorocirea sa“ (Sfântul
Ioan Gură
de
Aur).
● „Zavistia este
asemenea moliei care mănâncă haina în care se
naşte. Şi ea mănâncă din inima în care se
naşte“ (Sfântul Dimitrie al
Rostovului).
● „Zavistia este o patimă nedreaptă pentru că tulbură liniştea
tuturor
celor buni şi dreaptă pentru că usucă pe cei ce o hrănesc“
(Sfântul
Grigorie Teologul).
● „Zavistia este fiica
mândriei; omoară pe mamă şi fiica ei va
pieri“
(Fericitul Augustin).
● „Cine a dobândit
zavistia acela a dobândit, odată cu
ea, pe
diavol“
(Sfântul Isaac Sirul).
● „Zavistnicul este
propriul său călău“ (Sfântul
Grigorie de
Nazianz).
● „Zavistia este rădăcina uciderii“ (Sfântul
Ioan Gură de Aur).
● „Aşa cum tăciunele este boală proprie grâului, tot aşa şi
invidia
este boala prieteniei“ (Sfântul Vasile cel Mare).
● „Invidiosul îşi face rău lui însuşi înainte de a-l vătăma pe cel
pe
care îl invidiază“ (Sfântul
Ioan Gură de Aur).
● „Când vezi averea,
slava sau stăpânirea lumească, gândeşte-te
la
ceea ce este putregăios într-însele şi vei scăpa de momeală“
(Sfântul
Nil Sinaitul).
● „Invidiosul nu este
bun pentru ceruri pentru că acolo
sunt ca
şi
aici deosebiri. El nu s-ar putea bucura acolo, ci mai mult ar otrăvi
şi
fericirea altora“ (Prot. I. Tolmacev).
● „Animalele sălbatice ne atacă numai
când sunt silite de foame
sau
provocate de noi. Invidiosul chiar şi pe
binefăcătorul lui îl
priveşte ca vrăjmaş“ (Sfântului Ioan Gură de
Aur).
Felurile
invidiei
Filosoful Aristotel
afirmă în a doua carte a Retoricii, că două feluri
de oameni sunt robiţi de patima invidiei. Prima categorie sunt cei
iubitori de slavă, care, poftind să câştige faimă şi nume mare, nu suferă
să-i întreacă alţii, ci se amărăsc că mărirea şi lauda acelora o micşorează
pe a lor. A doua
categorie sunt cei mici la suflet, care văd
toate lucrurile
străine mai mari şi
socotesc că ceilalţi îi covârşesc. Pentru aceasta le pare
rău de binele străinilor.
Invidia este de mai multe feluri.
► Se
invidiază bunurile lumeşti, precum: bogăţia,
onorurile,
funcţiile, favorizarea conducătorilor,
frumuseţea, puterea şi altele
asemenea.
► Se
invidiază bunurile raţiunii, precum: priceperea, talentul
în
artă, ştiinţa şi cele asemenea.
► Se
invidiază bunul renume al
aproapelui câştigat prin bunele
sale
însuşiri.
► Se
invidiază virtuţile şi darurile dumnezeieşti, căzând astfel
în păcat împotriva Duhului Sfânt.
Cum
se manifestă invidia
Se spune că „invidiosul are ochi mulţi“. El
examinează viaţa
semenilor lui şi urmăreşte compararea vieţii
lui cu viaţa lor. Când se
încredinţează că fratele îi este superior, atunci lasă să se manifeste
groaznica patimă a invidiei. Prima manifestare a acestei patimi este
mohorârea, supărarea şi mâhnirea: „Niciodată tristeţile, niciodată
mâhnirile
nu părăsesc
pe cel invidios“. Calităţile trupeşti şi sufleteşti
ale celorlalţi sunt pentru el cauză de tristeţe şi de mâhnire. Când cel
invidiat este lăudat, atunci cel care invidiază este gata să exprime
contrariul. Este pregătit să spună: „da,
dar...“ încercând să-l umilească
pe celălalt. Sfântul Vasile cel Mare spune că invidioşii devin evidenţi
din expresia feţei lor: „Privirea acestora este seacă şi întunecată,
sprânceana
ofilită, sufletul tulburat de patimă,
nemaiavând criteriul
adevărului asupra lucrurilor“. Invidioşii nu găsesc ceva bun la ceilalţi
care să poată fi lăudat. Seamănă cu păsările răpitoare care, în timp ce
zboară deasupra unor păşuni
frumoase, observă animalele istovite şi
seamănă cu muştele care sunt indiferente la lucrul curat şi merg la cel
murdar. Astfel,
invidioşii găsesc numai urâţeniile
celuilalt şi cu sârguinţă
găsesc cuvinte să-l
judece, în timp ce neglijează laturile bune ale vieţii
lui. Aşadar, în spatele tristeţii şi nevoii de critică este ascunsă cu
sârguinţă patima invidiei.
Sfântul
Evanghelist Marcu spune aşa: „Au adus la El un orb şi
L-au
rugat să se atingă de el. Şi luând pe orb de mână, l-a scos afară
din
sat şi, scuipând în ochii lui şi
punându-şi mâinile peste el,
L-a
întrebat
dacă vede ceva. Şi el, ridicându-şi
ochii, a zis: zăresc
oamenii;
îi văd ca pe nişte
copaci umblând. După aceea a pus iarăşi
mâinile
pe ochii lui, şi el a văzut bine şi s-a îndreptat, căci vedea
toate
lămurit“ (Marcu 8:22-25).
Cum de i se părea orbului oamenii ca
nişte copaci? Ce fel de asemănare
este
aceasta între copaci şi oameni? Cum pot să
umble copacii de
vreme ce sunt înfipţi adânc
cu rădăcinile în pământ? Aşa vede şi cel
invidios, oamenii
umblând ca nişte copaci.
Din
punct de vedere somatic,
invidiosul prezintă: slăbire, anemie, tulburări intestinale, faţă
subicterică, dezechilibru emotiv etc. Medicii au constatat la
oamenii
invidioşi o intoxicare generală,
provenită dintr-o insuficienţă hepatică.
Câteva
exemple de invidie din „Vechiul Testament“
Diavolesc păcat şi drăcească lucrare este patima invidiei. Faptul că
diavolul este tatăl invidiei ne este cunoscut din Sfânta Scriptură, unde ni
se arată că, invidiind pe Dumnezeu, duhurile din ceata a zecea în frunte
cu Lucifer, au gândit
să-şi aşeze jilţul mai presus de Dumnezeu şi zicea
Lucifer
în cugetul său: „Sui-mă-voi deasupra norilor şi
asemenea cu
Cel
Preaînalt voi fi“ (Isaia 14:14).
Păcatul invidiei a făcut
ca cei mai mulţi prooroci ai Vechiului
Testament să fie ucişi deoarece combăteau
nelegiuirile săvârşite de
fruntaşii poporului evreu. Din invidie, cei trei evrei Core, Datan şi
Abiron
s-au răsculat împotriva lui Moise şi Aaron. Dar pentru
nelegiuirea lor au
fost pedepsiţi, fiindcă la rugăciunea lui Moise: „s-a
desfăcut pământul sub aceia. Şi şi-a deschis pământul gura sa şi i-a
înghiţit pe ei şi casele lor, pe toţi oamenii lui Core...“ (Numeri 16:31-
32).
Din cauză că Iacob dobândeşte
binecuvântarea de „cel dintâi
născut“ din partea tatălui
său Isaac, Isav îl invidiază pe el şi caută să-l
omoare. Fiindcă Lia, soţia lui Iacob, naşte
copii mai mulţi, Rahila începe
s-o invidieze, se
ceartă cu Iacob şi plină de supărare vrea să moară. Iosif
îşi prooroceşte strălucirea rânduită de Dumnezeu pentru el în
Egipt şi
tâlcuieşte fraţilor lui visele pline de taină,
iar fraţii lui îl invidiază şi-l
scârbesc. Întâi vor să-l omoare, dar se răzgândesc,
îl aruncă apoi într-un
puţ, îl scot însă şi de
acolo şi-l vând, numai ca să-l
îndepărteze şi să nu-l
mai vadă în ochii lor. Fiindcă David l-a ucis pe Goliat şi a biruit pe
asupritorii neamului
său, ridicând în strălucire
pe Israel, Saul este
nemulţumit şi invidios, îl urăşte şi caută să-l omoare. A aruncat suliţa de
mai multe ori în el,
l-a gonit şi l-ar fi omorât, dacă Dumnezeu nu l-ar fi
ocrotit pe David.
Pentru că Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu şi
om, propovăduia
adevărul, vindeca bolnavii, ierta păcatele,
evreii s-au tulburat, s-au
umplut de invidie,
vorbindu-L de rău ca pe un hulitor: pentru ce grăieşte
Acesta hule? Atunci
când Iisus a vindecat, într-o zi de sâmbătă, o femeie
gârbovă, poporul era mulţumit
şi bucuros dar căpetenia
soborului s-a
aprins de mânie din
cauza zavistiei spunând: şase zile sunt, în care se
cade să lucrezi, veniţi să vă vindece într-acestea, iar nu în ziua sâmbetei.
Pilat
ştia că ei
L-au predat (pe Iisus Hristos) din invidie
Invidia
poate fi definită ca un sentiment de ciudă, privind cu răutate
împotriva cuiva care
se află într-o stare sau situaţie
mai bună sau care are
însuşiri pozitive. Acest sentiment apare chiar după primul păcat adamic,
fiind caracteristica
lui Cain, primul fiu născut al omului. Cu invidie a
privit Cain la buna
primire de către Dumnezeu a jertfelor fratelui său,
Abel, şi-l ucide pentru aceasta. Totuşi
cuvântul invidie nu apare tradus ca
atare nici în acest
loc, nici în altele din „Noul Testament“, ci tradus prin
pizmă, cu care este sinonim. Un singur loc conţine traducerea lui prin
invidie, şi anume: „Pilat ştia că ei L-au predat (pe
Iisus Hristos) din
invidie“
(Marcu 15:10). Termenul pizmă (am precizat că pizma
este
sinonimă cu invidia) apare în „Noul Testament“ în
cadrul expunerii
despre păcate sau când se vorbeşte
despre diavol. Despre toţi aceia care
s-au lăsat amăgiţi de înşelătorul a toată lumea (diavolul): închinătorii la
idoli, ereticii,
sectarii abătuţi de la dreapta credinţă,
spune Sfântul
Apostol
Pavel că: „sunt plini de toată nedreptatea, de răutate,
de
viclenie,
de desfrânare, de lăcomie; plini de pizmă, de ucidere, de
ceartă, de înşelăciune, de purtări
rele, bârfitori, grăitori de rău,
urâtori
de Dumnezeu, ocărâtori, hulitori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi,
născocitori de rele, nesupuşi părinţilor“ (Romani
1: 29-30).
Istorioară despre invidie
Sfântul
Modest s-a născut din părinţii creştini Eusebie şi
Teodula,
în cetatea Sevastiei.
Tatăl său Eusebie a fost pârât la împăratul
Maximian
că este creştin. A fost legat şi
dus la închisoare. Despre aceasta fiind
înştiinţată Teodula, soţia sa, s-a dus şi ea
la închisoare, împreună cu fiul
ei. Iar acolo, în
închisoare aflându-se, s-au rugat amândoi lui Dumnezeu
şi aşa, şi-au dat sufletele lor în mâinile Sfinţilor Îngeri şi aşa s-au făcut
mucenici, după voinţă şi dorinţă. Şi aflându-i păzitorii
temniţei morţi, iar
pe copil viu, între
cei doi, luându-l pe el , l-au dus la împăratul
Maximian. Copilul era
de cinci luni atunci. Împăratul l-a dat la unul din
oamenii palatului, ca
să-l crească cu osârdie, spre a se face vrednic de
slujba lui Zeus. La
vârsta de 12 ani, Fericitul Modest a aflat că părinţii
lui au murit în
închisoare pentru Hristos. Când a ajuns la vârsta de 13
ani, a cunoscut un
creştin de la care a învăţat
credinţa şi cu tot sufletul sa
lipit de ea. Se
mâhnea însă că trăia împreună cu păgânii. Şi, odată, când
Maximian a poruncit
ca tot poporul să aducă jertfă zeilor, Sfântul Modest
s-a dus la mormântul
părinţilor săi şi i-a rugat să fie eliberat din mâinile
păgânilor şi să se învrednicească de Sfântul Botez.
Deci, aflându-l pe el
un argintar, ce era din Atena, l-a luat şi
l-a dus
în acest oraş unde l-a înfăţişat arhiereului. Şi
acolo s-a botezat. Iar când
se boteza Sfântul
Modest, s-a întâmplat o minune preaslăvită, că s-a
văzut un stâlp de foc pogorându-se din cer şi având reazemul pe capul
celui ce se boteza.
Acesta, după botez, numai cu atingerea mâinii a
vindecat pe fratele
argintarului de o boală grea şi tot atunci a vindecat şi
un îndrăcit. Argintarul şi
femeia lui au murit şi în testamentul lor a fost
trecut împreună cu fii lor şi Sfântul Modest ca moştenitor
al averii lor. El
însă, dăruind partea sa de moştenire
fiilor argintarului, s-a dus în locurile
cele mai adânci ale
pustiului şi acolo petrecea viaţa sa
pustniceşte. Iar fii
argintarului, nerăbdând din invidie să vadă pe Sfântul Modest cinstit de
toţi, când s-au dus la târg să negustorească, l-au înduplecat şi pe
el să
mergă împreună cu ei. Şi, acolo ducându-se, l-au vândut pe Sfântul
Modest, ca rob unui păgân, de la care a suferit multe necazuri, vreme de
7 ani. Însă, Sfântul, prin fierbinte şi stăruitoare rugăciune, a izbăvit pe
stăpânul său din înşelăciunea relei credinţe şi l-a înduplecat să creadă şi
să se boteze. Încă, pătimind el de o grea boală,
l-a făcut şi sănătos.
După ce a murit stăpânul
său, s-a dus Sfântul Modest la Ierusalim să
se închine la Sfântul
Mormânt şi de acolo a plecat în muntele Sinai.
După voia lui Dumnezeu a fost hirotonit patriarh al Ierusalimului. Fiii
argintarului, care
l-au vândut pe el, s-au dus odată la Ierusalim, fără să
ştie
ei că cel de ei vândut se află acolo ca patriarh. Sfântul
Modest nu
numai că nu i-a pedepsit pe ei, pentru răul
pe care i-l făcuseră, ci,
dimpotrivă, i-a primit cu dragoste, i-a găzduit
şi le-a făcut mult bine.
Deci, aşa vieţuind cu sfântă cuviinţă, Sfântul Modest a trăit
97 de ani şi
a fost patriarh 38 de
ani, după care s-a mutat la cele veşnice.
Care
ochi văd cel mai bine?
Invidiosul
doreşte să-l
vadă pe cel fericit, nefericit, fiindcă-l
pizmuieşte de moarte.
Un înţelept a fost întrebat odată: care
ochi văd mai bine, cei negri,
căprui sau albaştri,
ai bărbaţilor
sau ai femeilor, ai oamenilor sau ai
dobitoacelor?
Înţeleptul a răspuns aşa: Ochii
care
văd mai bine sunt ai invidioşilor,
fiindcă
văd şi de departe, văd şi lucrurile cele mai
mici,
ba văd şi lucruri care nu
sunt. Un lucru
numai
nu-l văd: binele. Când văd însă binele,
plâng.
Ochii invidioşilor se închid numai să
nu
vadă binele. Să te ascunzi cât ai vrea, să te
depărtezi, să stai în pustiu ca un
sihastru, ochii invidioşilor
te ajung
şi te
văd ce faci. Pentru ei nu este nici un om prea bun, sfânt, care să
nu
aibă nici o greşeală cât de mică.
Zavistia (invidia)
● Zavistia
este un lucru al trupului aşa
cum rezultă din Epistola
Sfântului
Apostol Iacov: „Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi
(invidiaţi) şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi
nu
aveţi pentru că nu
cereţi“ (Iacov 4:2).
● Zavistia
este oprită şi în Vechiul Testament: „Să nu doreşti casa
aproapelui
tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău,
nici ogorul lui,
nici
sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul
din
dobitoacele lui şi nimic din câte are
aproapele tău!“ (Ieşirea
20:17).
● Zavistia
împiedică lucrarea harului: „Deci, lepădând toată
răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi pizma(invidia)
şi toate
clevetirile,
ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel
duhovnicesc
şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire“
(1
Petru 1:1-2).
● Zavistia
este propria distrugere: „Şi am văzut că toată strădania
şi
toată izbânda omului la lucru nu este decât
pizma unuia faţă de
altul.
Şi aceasta este deşertăciune şi vânare de vânt“ (Eccleziast
4:4).
● Zavistia
este o patimă greu de înfrânt: „Întărâtarea este crudă şi
mânia
aprigă, dar tăria pizmei cine o va putea îndura?“ (Pidele
lui
Solomon
27:4).
● Zavistia
ne depărtează de cer: „Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri
şi
cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum
dinainte
v-am spus, că cei ce fac unele ca
acestea nu vor moşteni
împărăţia cerurilor“ (Galateni
5:21).
● Zavistia
produce dezbinare şi rău: „Deci, unde este pizmă şi
zavistie,
acolo este neorânduială şi
orice lucru rău“ (Iacov
3:16).
● Zavistia
produce ceartă: „De
unde vin războaiele şi de unde vin
certurile
între voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă
în mădularele voastre?“ (Iacov 4:1). Să nu ne mândrim nutrind zavistie
către alţii: „Să nu
fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii
pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe
alţii“ (Galateni 5:26), pentru că iubirea
creştină este străină de zavistie: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea
este
binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte,
nu se laudă, nu se
trufeşte“ (1 Corinteni 13:4).
Consecinţele invidiei
Consecinţele invidiei sunt înfiorătoare.
Desfigurează sufletul
omului. Invidia este
o patimă pe care o simţim
repede în existenţa
noastră. Patima invidiei are numeroase consecinţe.
1. Invidia
dezvăluie viaţa trupească. Sfântul Apostol
Pavel
înşirând faptele trupului, se referă la invidie: „Iar
faptele trupului sunt
cunoscute,
şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare,
închinare
la idoli, fermecătorie, vrajbe,
certuri, zavistii, mânii,
gâlcevi,
dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi
cele
asemenea
acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte
v-am şi spus, că cei ce fac unele ca
acestea nu vor moşteni împărăţia
lui
Dumnezeu“ (Galateni 5:19-21). Aşadar toţi aceia care slujesc
plăcerii şi vanităţii, în care este înrădăcinată invidia nu sunt duhovniceşi,
ci sunt trupeşti şi această stare dezvăluie absenţa Duhului Sfânt.
2. Invidia
duce la orbire duhovnicească. Adică ochiul sufletului,
care este mintea,
este orbit şi astfel invidiosul nu poate să distingă binele
de rău, nu poate să simtă harul lui Dumnezeu. Sfântul Talasie spune:
„Mintea
invidioasă o orbeşte Domnul, fiindcă se
întristează pe
nedrept
pentru bunurile aproapelui“.
3. Invidia
duce la necredinţă. Orbiţi de invidie, iudeii
contemporani lui
Hristos L-au negat, drept care au căzut
în necredinţă.
Sfântul
Nichita Stethatos spune că: „necredinţa este un rău al
vicleniei,
zgârceniei şi sămânţa invidiei este
foarte făţarnică“. Şi
astfel dacă necredinţa este un mare rău,
cu cât mai mare este invidia care
o naşte? Sfântul Grigorie Sinaitul spune despre invidioşi că:
„defăimează cele bune ca fiind
rele, nu acceptă şi nu cred cele ale
duhului,
nici nu pot să vadă pe Dumnezeu sau să-L
recunoască cu
puţina credinţă“.
4. Invidia
distruge pe cel care o are. Sfântul Vasile cel Mare
spune că, aşa cum săgeţile care pleacă din arc când întâlnesc un
obiect
dur, se întorc către arcaş, în acelaşi fel se întorc acţiunile
invidiei.
Invidiosul se
descompune continuu din invidie. Aşa
cum albinele când
înţeapă pe cineva în acelaşi
timp se distrug, la fel şi patima invidiei
distruge mai întâi pe
cel ce o are. Şi precum rugina distruge în întregime
fierul, în acelaşi mod invidia devorează pe cel ce o are. Şi viperele, cum
se spune, se nasc
prin devorarea pântecelui mamei lor, „tot astfel şi
invidia
este născută să înghită sufletul care o suportă cu durere“. Se
descompune
invidiosul, cum se topeşte ceara, fără măcar să lumineze pe
ceilalţi, mai mult, îi întunecă cu răutatea lui.
5. Patima
invidiei dăunează şi oamenilor împotriva cărora
este
îndreptată. Primul care a învăţat
invidia a fost diavolul, deoarece a
invidiat marea
dragoste a lui Dumnezeu faţă de om. Sfântul Maxim
Mărturisitorul învaţă că diavolul a îndemnat omul să încalce porunca lui
Dumnezeu „invidiind
pe Dumnezeu“. Primul împătimit de invidie este
Cain, care a ajuns să-l omoare pe fratele său
cel drept, Abel. Un alt
exemplu este Saul,
care împins de invidie, s-a întors împotriva
binefăcătorului său David. În timp ce David îl distra pe Saul ca să se
elibereze de
melancolie, acela căuta să-l omoare. Cu toate acestea, David
îl ajuta continuu pe
Saul. De aceea Sfântul Vasile cel Mare spune că
invidia este: „felul
cel mai dificil de corectat“.
Sfântul
Maxim Mărturisitorul spune
despre Saul că „este sufocat
de un
duh rău“. Din invidie fraţii
lui Iosif l-au vândut pe acesta
egiptenilor şi astfel a devenit sclav. Din invidie L-au predat pe Hristos
lui Pilat
contemporanii Lui. Sfântul Evanghelist Matei menţionează
despre Pilat: „Căci ştia că din invidie L-au dat în mâna lui“ (Matei
27:18).
Pentru ce Îl invidiau? Pentru că făcea minuni şi ajuta în diferite
feluri pe oameni. Şi astfel a ajuns invidia să facă cea mai mare crimă în
veacuri, să-L omoare pe Hristos. Totdeauna invidia este potenţial o
crimă. Rădăcina crimei este invidia şi
crima este fructul invidiei.
Sfântul
Grigorie Palama scrie că: „invidia este ucidere
potenţială şi provocatoare a celei
dintâi vărsări de sânge şi
apoi a
uciderii
de Dumnezeu“.
Cum
se poate vindeca cineva de patima invidiei?
Sfântul
Vasile cel Mare ne spune că niciun invidios, dacă ar fi
întrebat, nu ar răspunde: „sunt invidios şi amar şi mă irită cele bune
ale
prietenului meu şi mă plâng de bucuria fratelui şi nu
suport
priveliştea bunurilor celorlalţi, ci
îmi fac o nenorocire din
bunăstarea semenilor“. Sunt şi leacuri pentru vindecarea acestei patimi.
1. Toate
câte are fratele nostru să le vedem ca pe nişte
daruri ale lui
Dumnezeu, căci: „Cine poate să oprească izvoarele să verse apa?
Când
un izvor ţâşneşte, nimeni nu-l astupă. Şi când străluceşte
soarele
nimeni nu-şi acoperă privirile“ (Sfântul Vasile cel Mare).
Dumnezeu este Acela
care dă darurile sufleteşti şi trupeşti fiecăruia
dintre noi şi nu trebuie să invidiem pe fratele nostru,
fiindcă în felul
acesta ne întoarcem
împotriva lui Dumnezeu.
2. Este
nevoie să arătăm dragoste deosebită pentru acele persoane
faţă de care simţim că patima invidiei se mişcă în jurul nostru. Să le
iubim mai mult şi să le lăudăm din toată inima noastră.
3. Să ne rugăm mai mult pentru a ne scăpa
Dumnezeu de invidie.
Zicea un Părinte: „Creştinul
nu mai poate să invidieze pe acela
pentru
care se roagă“.
4. Este
necesară îndrumarea duhovnicească din partea unui preot
creştin ortodox: Cine vrea să se mântuiască cu
întrebarea să
călătorească. Să spunem la spovedanie ori de câte ori am fost biruiţi de
patima invidiei.
5. Atunci
când suntem noi victima invidiei celorlalţi,
primul lucru
pe care trebuie să-l facem este să arătăm răbdare şi îngăduinţă. Să ne
bucurăm pentru această încercare care ne-a venit.
Cel care rabdă cu
îngăduinţă această încercare primeşte
mângâiere de la Dumnezeu şi
ajunge la fericita
smerenie. Această răbdare o au doar „vitejii lui
Dumnezeu“ şi aceştia vor primi cununa de martir. Sfinţii Părinţi ne
recomandă să evităm dacă este posibil convieţuirea
cu cei invidioşi. În
Biblie
este scris: „Nu mânca pâinea celui ce se uită cu
ochi răi şi nu
pofti
bucatele lui, căci el îţi numără bucăţile din gură. «Mănâncă şi
bea»,
îţi va spune, dar inima lui nu e pentru tine“ (Pildele
lui
Solomon
23:6-7).
Goneşte cu tărie patima invidiei
de la tine
„Dacă voieşti să fii părtaş darului dumnezeiesc care te face să te
bucuri
de toate bunătăţile pe care le au ceilalţi,
goneşte de la tine cu
tărie această patimă a invidiei (zavistiei).
Trebuie să te străduieşti să
te
bucuri mai cu seamă de fericirea celorlalţi fraţi şi nu să te
mâhneşti. Pentru că dacă ai dragoste creştină,
bucuria
aproapelui o vei socoti ca şi
cum ar fi a ta
şi
vei avea folos sufletesc pentru că Dumnezeu
răsplăteşte pentru această dragoste.
Cât este de
mare
şi de minunată fapta bună a
dragostei, căci
fără să jefuiască pe cineva, ea le fură pe toate şi le
atrage
la sine. Fiindcă atunci când te bucuri
de
binele
aproapelui tău este ca şi cum acel bine
străin este al tău.
De aceea îndeamnă şi sileşte
firea
ta, spre dragostea aproapelui, ştiind
că toţi
suntem
fraţi întru Hristos. Adică trupeşte dintr-un tată şi dintr-o
mamă ne-am născut, din Adam şi Eva, iar după duh,
am fost
răscumpăraţi cu Cinstitul Sânge al Domnului şi Mântuitorului
nostru
Iisus Hristos“ (Sfântul Ioan Gură de
Aur).
Omule,
nu pizmui (nu invidia)!
Omule, nu pizmui pe
nimeni pentru bunăstarea pe care o are în
această lume fiindcă orice lucru de aici este iarbă şi
floare a câmpului.
Nu-l pizmui pe cel
bogat şi slăvit, nu-l pizmui pe cel îmbelşugat
de
bunuri pământeşti, ci mai bine urmează-l
pe cel ce sporeşte în virtuţi.
Pentru care pricină să pizmuieşti bunăstarea din lumea aceasta? Toate
din această lume sunt vremelnice şi putregăioase. Dacă cineva este bogat
şi slăvit, oare va rămâne
aşa pentru veşnicie? Dacă cineva are bunuri cu
îmbelşugare, oare acestea sunt pentru totdeauna? Nicidecum. Acestea
toate sunt date
pentru foarte puţină vreme.
Aşadar, nu pizmui pe nimeni din această lume şi pentru nimic. Nu
pizmui averea, bogăţia, slava sau orice plăcere
trupească, locuinţa sau
vreun belşug. Totul este schimbător
asemenea fumului care se împrăştie
şi
piere, totul rămâne aici preschimbându-se în pulbere şi în cenuşă.Nu-l
pizmui pe cel ce este
mai cinstit şi mai slăvit decât tine. Socoteşte-le
pe
acestea ca pe nişte năluciri. Au fost mulţi
oameni slăviţi, bogaţi, viteji,
preaînţelepţi dar pe toţi i-a acoperit pământul
şi pomenirea lor a pierit ca
şi
cum n-ar fi fost: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea
câmpului; aşa
va
înflori. Că vânt
a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai
cunoaşte încă locul său“ (Psalm 102:15-16).
Îndreaptă-ţi inima către lucrurile cereşti şi veşnice. Urmează pe cât
îţi stă în putinţă celor care s-au unit cu Dumnezeu, acelora care au
câştigat darul Preasfântului Duh, căci
cel care va dobândi acest har va fi
mai bogat şi mai slăvit decât toţi bogaţii şi slăviţii pământului. De aceea
dacă cineva este lăudat,
să fie lăudat, dacă cineva se îmbogăţeşte, să se
îmbogăţească, tu însă ia aminte la tine însuţi,
după cum este scris: „Cel
ce se
laudă, în Domnul să se
laude“ (1 Corinteni 1:31), iar
cel ce se
îmbogăţeşte să se îmbogăţească întru Domnul, după cuvântul Sfântului
Apostol
Pavel: „Căci întru El v-aţi îmbogăţit deplin întru toate,
în
tot
cuvântul şi în toată cunoştinţa“ (1 Corinteni 1:5).
Cugetare
despre invidie
Să nu te preocupi şi să nu te frămânţi în legătură cu vieţile altora,
nici de ale drepţilor, nici de ale păcătoşilor şi pe nici unii dintre ei să nu-i
invidiezi. Ţine minte că Stăpânul şi Domnul nostru Iisus Hristos, prin
slăvită Învierea Lui a călcat
în picioare ruşinoasa moarte şi că Irod, Iuda,
Nero, Iulian
Apostatul, Leon Armeanul şi toţi ceilalţi vrăjmaşi
înverşunaţi ai lui Hristos şi-au
distrus propriile lor succese şi
victorii din
viaţă prin ale lor foarte ruşinoase
morţi. Unii plini de necurata otravă a
invidiei l-au
clevetit pe Sfântul Narcis Patriarhul, împrăştiind
cu
neruşinare despre el zvonuri cum că şi-ar
fi pierdut castitatea.
Nevinovatul Narcis
s-a retras atunci în pustie, unde a petrecut mulţi
ani,
rugându-se lui
Dumnezeu, în tăcere, linişte şi cu multă răbdare, ca să se
împlinească voia Lui. Înainte de revenirea lui în scaunul patriarhal s-au
succedat la cârma
Bisericii trei patriarhi, timp în care s-au înfăţişat
martori care au
dovedit limpede nevinovăţia lui. Atunci cu toţii
l-au silit
să-şi părăsească pustia şi să se întoarcă în scaunul patriarhal. Astfel îi
răsplăteşte Dumnezeu pe plăcuţii Lui. Sângerosul împărat
Valerian, plin
de ură satanică, i-a măcelărit pe creştini de-a lungul şi
de-a latul lumii
civilizate. Şi care a fost sfârşitul?
El a fost luat prizonier de război
de
către Sapor, regele persan. Sapor nu a vrut să-l ucidă imediat, ci l-a
folosit drept scaun
picioarelor lui ori de câte ori încăleca
pe cal. În
fiecare zi, grăjdarii lui Sapor i-l aduceau împreună cu calul şi pe
Valerian. Regele
Sapor simţea o plăcere deosebită când îşi apăsa cizma
pe gâtul împăratului roman Valerian, spre a încăleca
mai comod pe calul
lui. Căci ce semeni aceea culegi.
Despre
lipsa de invidie între Sfinţii
lui Dumnezeu
Sfântul
Irineu al Lionului, spunea că: „Omul este chemat să fie
sclipirea
slavei lui Dumnezeu, chip al Său
sau altfel spus o icoană
vie“.
Uimitoare şi preaminunată este lipsa oricărei umbre de invidie între
Sfinţii lui Dumnezeu. Nu numai că ei nu îngăduiau strecurarea în inima
lor a niciunui gând
de invidie, dar ei încă se nevoiau pentru ridicarea
fraţilor şi micşorarea loruşi. Când odată Sfântul Ilarie al Palestinei l-a
cercetat pe Sfântul
Antonie cel Mare, Sfântul Antonie l-a întâmpinat cu
aceste cuvinte: „Fii
binevenit, o lucefere ce luminezi dimineaţa!“. Iar
Sfântul
Ilarie a răspuns: „Sănătate şi bucurie ţie, stâlpule de aur care
sprijineşti lumea!“ Când a grăit
despre monahul Macarie, Sfântul
Antonie
a spus: „Iertaţi-mă, fraţilor, eu monah nu
sunt, dar monah
am văzut, căci am văzut pe Macarie. Când unii au grăit către Sfântul
Sisoe că au ajuns la măsurile
Sfântului Antonie cel Mare, Sfântul Sisoe
a spus: „O
singură cugetare de-a lui Antonie de aş avea, cu totul aş
arde
de lumina cea dumnezeiască“.
Iubiţi credincioşi,
Multe necazuri vin
asupra noastră din cauza faptului că ne vorbim
de rău unul pe altul, ne urâm între noi şi ne
invidiem. Adevărat este
cuvântul care spune că: „o împărăţie se dezbină din
interior“ şi tot atât
de adevărat este cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Dacă ridicăm
armele
unul asupra celuilalt, nici de diavol nu mai este nevoie pentru
pieirea
noastră“. Sămânţa invidiei a semănat-o
în lume vrăjmaşul
diavol şi a prins rădăcini în sufletele oamenilor mândri, plini de sine şi
fără dragoste adevărată pentru aproapele lor. Sfântul Tihon de Zadonsk
spune: „Pe
creştinii adevăraţi îi aşteaptă prigoana şi defăimarea în
lumea
aceasta. Dacă pe Stăpânul, pe Învăţătorul,
L-au prigonit, cu
atât
mai mult îi vor prigoni pe robii Săi, pe
ucenicii şi pe mădularele
Sale
duhovniceşti!“ De
nu vom avea iubire unii faţă de alţii, oricâte
fapte bune am săvârşi nu valorează nimic: „Măcar şi semne de ar face
cineva,
chiar şi fecioria de şi-ar
păzi, ori post, sau culcare pe jos de
ar arăta şi la îngeri prin bunătăţi de ar ajunge, decât
toţi va fi mai
spurcat,
având această patimă, adică invidia“ (Sfântul
Ioan Gură de
Aur).
Invidia este patima care nu aduce nici un folos,
de niciun fel,
nimănui. Atât invidiosul cât şi
cel invidiat se păgubesc.
Invidia
este păcatul fără bucurie, plin de întristare. Invidia este
amară şi pricinuieşte multe rele oamenilor.
Invidia
este un păcat numai din răutate
şi pentru aceasta Sfânta
Scriptură îl numeşte păcatul diavolilor: „Iar prin pizma diavolului
moartea
a intrat în lume şi cei ce sunt de
partea lui vor ajunge s-o
cunoască“ (Înţelepciunea lui Solomon
2:24).
Invidiosul
care se bucură de nenorocirea aproapelui
este asemenea
corbului, căruia nu-i plac decât putreziciunile şi
putoarea mortăciunilor.
Desfrânatul poate
pretexta dorinţa trupului lui, hoţul -
sărăcia, ucigaşul -
mânia, pretexte
într-adevăr nedrepte, dar pretexte. Pe când invidiosul nu
poate pretexta decât
răutatea inimii lui. „Dracul invidiază pe oameni şi
în
nici un caz pe alţi draci; iar tu, omule,
invidiezi pe om, te ridici
împotriva
celui ce este de un neam şi de
un pântece cu tine, ceea ce
nu
face nici dracul! Ce fel de iertare, ce fel de îndreptare vei avea?“
(Sfântul
Ioan Gură de Aur). Cine
are patima aceasta a invidiei, cel care
vorbeşte de rău, cleveteşte şi osândeşte, nu este vrednic să se numească
creştin.
Domnul
şi Mântuitorul nostru ne-a
poruncit aşa: „Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri“ (Matei 5:44), dar invidiosul face exact
contrariul.
Patima invidiei este
mare. Ea provoacă multe rele omului. Mai mult,
invidia indică existenţa multor patimi în noi şi
chiar naşte alte patimi.
Sfântul
Grigorie Teologul spune că: „invidia este cel mai
nedrept şi
cel
mai drept păcat“. Este
nedrept pentru că atacă pe cei nevinovaţi şi
drept pentru că atacă pe cei care o posedă. Sfântul
Vasile cel Mare ne
îndeamnă aşa: „Să fugim
de invidie, de acest rău
insuportabil. Invidia
este
învăţătura şarpelui,
descoperire a demonilor, însămânţare a
duşmanului, arvună a
iadului, piedică a evlaviei, cale spre
gheenă,
pierderea
împărăţiei“. Teologii
spun că invidia va fi chinul cel mai
mare pentru cei
osândiţi, când vor vedea fericirea şi
starea lui
Dumnezeu, de care ei
vor fi lipsiţi în veac, iar Sfinţii
bucurându-se în
veci de ea. De aceea
va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor, fiindcă invidia
va fi pedepsită cu una din muncile grele ale iadului.
Sfântul Antonie cel
Mare a spus într-o zi: „Oamenii se împart în
invidioşi, orgolioşi şi ceilalţi, dar aproape că nu i-am întâlnit pe ceilalţi“.
Deci, cei mai mulţi oameni au patima invidiei sau a mândriei. Iar Sfântul
Ioan
Gură de Aur a
numit invidia şi „foc nestins“, pentru că ea îl
lipseşte pe om de pacea lăuntrică, aşadar este întotdeauna tulburat
deoarece se gândeşte cum va birui pe fratele său.
Invidia duce la ură, ura
la orbire, iar orbul
nu ştie ce face. Vai, ce crâncenă rană sufletească este
invidia! Nu greşim nicicum dacă numim invidia un ucigaş, care necăjeşte
pe omul împătimit în fiecare clipă.
Noi trebuie să ne mulţumim cu starea
dăruită nouă de Dumnezeu. Să nu invidiem pe cei care au o
mai mare
bogăţie sau cinste, ştiind
că nimeni nu poate primi de la sine ceva dacă
nu-i va da Dumnezeu.
Aşadar, să luăm aminte la îndemnul Sfântului
Apostol
Pavel către Romani: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură;
plângeţi cu cei ce plâng“ (Romani 12:15).
Invidia
sultanului Suleiman
● Mustafa, fiul
tiranului sultan Suleiman, s-a întors odată dintr-o
campanie contra perşilor, iar poporul i-a ieşit
înainte cu ovaţii şi l-a dus
cu mare triumf în oraş. Faptul acesta într-atâta l-a înfuriat pe Suleiman
încât invidia a
omorât în el orice sentiment părintesc.
El a poruncit ca
Mustafa să fie sugrumat şi
aruncat la picioarele ienicerilor.
Unul
Dumnezeu este Judecător
● Unul Dumnezeu este
Judecător... El le ştie
pe toate. Fii mei, nu vă
aşezaţi în scaunul Judecătorului
şi Creatorului, pe prestolul Dumnezeului
celui ce cunoaşte inimile. Nu judecaţi pe
nimeni niciodată. Mă îngrozesc
când mă gandesc că vreunul dintre fii mei duhovniceşti
ar îndrăzni să
facă acestea.
● Şi o
să vă mai spun că dacă invidiaţi pe cineva, îl judecaţi pe
Dumnezeu Însuşi, că de ce nu v-a dat vouă acele bunuri cu care i-a
înzestrat pe unii
dintre apropiaţii voştri. Conştientizaţi, oare, cât de mare
este acest păcat al invidiei? Ţineţi minte odată pentru totdeauna: omul
care are în inima lui
judecata şi invidia, nu va primi niciodată în inima
lui Duhul Sfânt.
● Cel ce judecă nu poate fi în nici un caz smerit, iar fără smerenie nu
este mântuire.
● Nimeni nu poate primi
de la sine ceva dacă nu-i va da Dumnezeu:
„căci nu este stăpânire
decât de la Dumnezeu“ (Romani 13:1). Şi atunci
am putea întreba aşa: De ce Îl zavistuieşti
pe Dumnezeu în cele
dumnezeieşti? De ce vrei să-i
pui piedici lui Dumnezeu în cele
dumnezeieşti? La Dumnezeu nu este părtinire,
El dăruieşte fiecăruia
după vrednicie şi după putinţa fiecăruia, cinstind pe unul într-un chip şi
pe altul în alt chip.
Trupul curat, inima fără prihană şi
mintea sfinţită
de
harul Duhului Sfânt, iată lucrurile
pe care se cuvine să le căutăm.
● Nu invidia pe cei ce
sunt lăudaţi, ci mai bine împreună cu cei ce
laudă, să lauzi binele, iar răul
acoperă-l cu tăcerea. Astăzi cineva este
răsfăţat, iar mâine este defăimat
şi întru aceeaşi măsură nu rămâne
oamenilor nici lauda
nici necinstea, ci totul se schimbă degrabă. În
oamenii care continuu
laudă, probabil se ascunde patima invidiei. Mulţi
dintre noi plâng cu
cei ce plâng, dar nu se bucură cu cei ce se bucură.
● Fraţii i-au spus unui mare stareţ care trecuse prin multe
nevoinţe:
Avvo, încetează a te mai îndeletnici cu osteneli atât de mari, pentru că
eşti sleit de puteri. El le-a răspuns:
„credeţi-mă fiilor, că şi
Avraam,
văzând marile daruri pregătite
sfinţilor,
ce se ostenesc pentru
Dumnezeu,
va regreta că s-a
nevoit prea puţin
în această viaţă.
Ostenelile
de aici sunt uneori grele, dar odihna de după ele este veşnic
dulce.
Cu dragoste fierbinte să cerem
ajutorul lui Dumnezeu pentru a
putea
birui necurata patimă a
invidiei. Să nu
ne grăim
de rău,
unul pe
altul
invidiindu-ne, ca să nu
se bucure de aceasta vrăjmaşii noştri
cei
văzuţi şi cei nevăzuţi“.
● Împotriva invidiei: Să doreşti tuturor fericire şi
atunci tu însuţi vei
fi fericit.
● Nu trăi acolo unde eşti
invidiat, altminteri nu vei reuşi.
Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M.,
Bucureşti, 1995;Grădina de flori duhovniceşti, Editura Bunavestire, Bacău, 2001; Proloagele (Vieţile Sfinţilor şi
cuvinte de învăţătură pe luna Decembrie), Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 1997;Mitropolit Hierotheos
Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2001; Ilie Miniat, Predici la Postul Mare, Editura
Anastasia, Bucureşti, 2004; Părintele Hristofor, Mânia şi zavistia, Editura Panaghia, Colecţia „Rugul Aprins“;
Arhimandrit Serafim Man, Livada duhovnicească, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului , Feleaculu
şi Clujului, Cluj-Napoca, 1990; Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, Călăuziri către veşnicele locaşuri, Editura
Sofia, Bucureşti, 1999; Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005;
Stareţul Zaharia de la Lavra Sfintei Treimi, Minunatele fapte şi învăţături, Editura Platitera,
Bucuresti, 2009.
%2B-.jpg)
