DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
Maica Domnului - grabnic tămăduitoarea
Tămăduirea unui orb pedepsit pe nedrept
În 1530, în Kerkira, aflată sub ocupaţie veneţiană, un tânăr cinstit,
pe nume Ştefan, se întorcea într-o zi din oraş în satul lui. Pe drum a
întâlnit şi alţi călători şi mergeau astfel împreună. Deodată au
observat în depărtare câţiva tineri care transportau făină de la moară.
Cei ce-l însoţeau pe Ştefan au intrat în ispită.
- Nu le furăm făina?, îşi spuneau între ei. Nimeni nu ne vede. O vom împărţi şi o vom transporta la casele noastre.
Toţi au fost de acord cu acest plan, în afară de Ştefan.
- Este păcat! a protestat el. Şi apoi, nu vom scăpa de judecată.. Vom fi pedepsiţi ca tâlhari şi răufăcători.
Aceia erau hotărâţi însă. Şi când li s-a apropiat prada, s-au năpustit asupra tinerilor şi le-au înşfăcat făina.
Tinerii, jefuiţi şi bătuţi, au mers la casele lor şi au povestit ce li
s-a întâmplat. Imediat a fost înştiinţat judecătorul, Simon Bailos, şi
acela a trimis soldaţi ca să-i aresteze pe răufăcători. Soldaţii l-au
arestat ca suspect numai pe Ştefan, deoarece ceilalţi dispăruseră. Acela
a mers cu ei nepăsător, fiind convins de nevinovăţia lui.
Ştefan
s-a justificat soldaţilor cu sinceritate, dar nu a fost crezut. L-au
dus direct la închisoare. Când s-a prezentat în faţa judecătorului, i-a
mărturisit din nou adevărul.
- Mergeam cu tâlharii, dar nu am luat parte la tâlhărie. Mă acuzaţi pe nedrept.
Judecătorul nu l-a crezut însă şi l-a condamnat.
- Ce pedeapsă preferi, l-a întrebat, să-ţi taie mâinile sau să-ţi scoată ochii?
Şi acela a preferat cea de-a doua pedeapsă, deoarece îi părea mai puţin
dureroasă. Cu plânsete şi lamentaţii a fost condus la locul de
judecată, unde a fost executată îngrozitoarea sentinţă.
Acum
Ştefan, incapabil să se deplaseze, era condus de mama lui. La 18 mile de
capitala insulei se afla oraşul maritim Kasiopi. Era cunoscut datorită
unei biserici a Maicii Domnului pe la care treceau o mulţime de oameni
spre a se închina icoanei ei făcătoare de minuni.
Ştefan se
hotărăşte şi pleacă în acel oraş. Va sta în biserica Maicii Domnului şi
va cere ajutor pentru săraci. S-a închinat împreună cu mama lui icoanei
făcătoare de minuni şi l-a rugat pe un călugăr să-i dea o chiliuţă unde
să locuiască.
Prima seară au rămas în biserică. Mama lui, foarte
obosită, a adormit imediat. El însă nu s-a putut linişti din cauza
durerilor.
Deodată l-a cuprins un somn uşor. Simte atunci cum îl
ating două mâini care îi mângâie cavităţile ochilor. Atingerea a fost
atât de reală încât s-a trezit imediat, întrebându-se cine l-a atins.
Şi, deodată, vede în faţa lui o femeie îmbrăcată în straie albe şi
scăldată în lumină. S-a oprit puţin şi apoi a dispărut. Ştefan se
întoarce şi vede candelele aprinse. O trezeşte pe mama lui şi o
întreabă:
- Cine a aprins candelele?
- Taci şi dormi, îi spune aceea, crezând că fiul ei visează.
Acela însă insista:
- Văd icoana Maicii Domnului. Nu e închipuire ceea ce-ţi spun.
Atunci mama s-a ridicat şi i-a privit chipul cu emoţie şi nelinişte.
Într-adevăr, nu-i venea să-şi creadă ochilor! Era martora unei minuni:
cavităţile ochilor fiului ei aveau acum doi ochi albaştri, deşi mai
înainte de orbire ochii lui Ştefan erau negri.
Imediat mama şi fiul i-au mulţumit cu lacrimi de bucurie Preasfintei Fecioare pentru ajutorul dat.
Ştirea s-a răspândit repede şi călugării au alergat să vadă ce se
întâmplă.. Minunea nemaivăzută i-a cutremurat pe toţi, şi un călugăr a
plecat în grabă să-i spună vestea judecătorului.
Acela, uimit, a
luat cu el persoanele marcante din Kerkira şi l-au vizitat împreună pe
Ştefan. I-au văzut ochii şi s-au minunat. Ca dovadă, a văzut la
pleoapele ochilor semnul provenind de la fierul încins al călăului.
Judecătorul avea însă o îndoială. De aceea, când s-a întors în Kerkira, l-a chemat pe călău şi l-a întrebat:
- I-ai scos, într-adevăr, ochii lui Ştefan, aşa cum ţi-am poruncit?
- Desigur că i-am scos. Se mai găsesc încă într-un vas.
Într-adevăr, în vas se aflau doi ochi şi, bineînţeles, doi ochi negri şi nu albaştri ca cei pe care îi avea acum Ştefan.
Adevărul a ieşit la suprafaţă într-un mod mai elocvent şi mai
convingător. Împăratul, după ce a aflat de Ştefan, şi-a cerut iertare şi
l-a despăgubit cu daruri scumpe. După aceea a refăcut zidul bisericii
sfinte a Maicii Domnului [24; 26-28].
Lacrimile unui preot smerit
Mănăstirea Dochiariu are un alt metoc, în Halkidiki. Economul
mănăstirii, părintele ieromonah Teofan, povestea adeseori sătenilor
multele minuni şi faptele cele mari ale icoanei Maicii Domnului Grabnic
Ajutătoarea precum şi despre grija pe care o arată credincioşilor săi
creştini.
Preotul satului de multe ori a avut prilejul să asculte
aceste povestiri şi se simţea de fiecare dată copleşit de
atotputernicia Preacuratei şi de marea iubire pe care ea o arată prin
minunile sale credincioşilor. La un moment dat preoteasa s-a îmbolnăvit
şi trăgea să moară. Durerea preotului era de nedescris şi îndoită, o
dată pentru moartea grabnică a soţiei şi a doua oară pentru cei patru
copilaşi, care urmau să rămână orfani.
Preotul, în marea lui
deznădejde, şi-a amintit de rugăciunile Maicii Domnului şi de trecerea
pe care dânsa o are la Fiul său. Cu inima zdrobită şi cu lacrimi
fierbinţi a început să se roage cu nădejde celei Grabnic Ajutătoare şi
să o cheme în ajutor, implorând-o s-o însănătoşească pe preoteasă.
Odată, în timp ce se ruga, a adormit şi în vis a văzut o femeie care l-a
întrebat:
- De ce plângi?
Preotul i-a răspuns:
- Îi plâng pe preoteasă şi pe copilaşii mei ce sunt încă mici şi neajutoraţi. Atunci femeia care i se arătase i-a zis:
Eu sunt Maica Domnului cea Grabnic Ajutătoare sau Maica Domnului
Dochiarissa. De vreme ce m-ai chemat, am venit să-ţi spun că preoteasa
nu va muri, ci va mai trăi încă cinci ani. Zicând aceasta, femeia părea
că vrea să plece. Atunci părintele a întrebat-o unde se va duce.
Preacurata i-a răspuns:
- Merg jos, la părintele Teofan, căci e bolnav şi trebuie să-l cercetez şi pe dânsul.
După ce a văzut şi a auzit toate acestea, preotul s-a trezit. Dis de
dimineaţă a văzut minunea: soţia lui, preoteasa, era sănătoasă şi pe
deplin vindecată. S-a dus apoi la părintele Teofan şi i-a povestit
lucrurile minunate care i se întâmplaseră în noaptea aceea. Părintele
l-a sfătuit pe preot să meargă, aşa cum era dator, la Mănăstirea
Dochiariu şi să-i mulţumească cum se cuvenea Binefăcătoarei sale.
Preotul a făcut întocmai. Când a ajuns acolo şi a văzut sfânta icoană, a
recunoscut-o pe femeia care-i apăruse în vis şi care o vindecase pe
preoteasă. Cu umilinţă s-a plecat şi s-a închinat Maicii Domnului
Grabnic Ajutătoarea, a plâns şi i-a mulţumit pentru negrăita sa
binefacere [12; 83-84].
Copilul durerii
Un creştin sărac,
spoitor de vase, numit Dimitrios, a ajuns şi dânsul la Sfântul Munte,
unde spera să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Acolo a auzit şi
el, ca mulţi alţii, de minunile Maicii Domnului Grabnic Ajutătoare. Tot
lucrând şi reparând ceaune stricate, cazane găurite şi farfurii
ruginite, îl frământa unul şi acelaşi gând, care-i stârnea o veche şi
neîmpăcată durere, aceea de a nu avea copii. Se gândea în sinea lui dacă
n-ar putea Maica Domnului să scape şi inima lui apăsată de această
amărăciune? Îşi zicea în sinea sa: dacă eu, un om simplu şi fără carte,
sunt meşter care repară vase stricate şi găurite la Mănăstirea Maicii
Domnului Grabnic Ajutătoarea, cu atât mai mult Preacurata, Mijlocitoarea
cea mai puternică în faţa lui Dumnezeu, va avea voinţa şi puterea de a
da viaţă, de a învia şi de a face să zămislească pântecele mort al
soţiei mele, ca să dobândim şi noi un prunc. Oare nu s-a născut şi dânsa
dintr-un pântece sterp? Oare n-a fost şi dânsa un prunc zămislit prin
minune? O voi ruga pe preasfânta Dochiaritissa să facă şi pentru mine o
minune. S-a dus dar şi a căzut cu credinţă la icoana făcătoare de
minuni, rugându-se să-i dăruiască copilul cel mult dorit de inima sa. A
ascultat cu toată evlavia paraclisul Maicii Domnului, pe care l-a cântat
pentru el ecleziarhul, a luat după slujbă puţin mir din candela icoanei
şi s-a întors acasă. Peste un an, auzea plin de o bucurie negrăită
răsunând în casă un plânset dulce de prunc ce părea venit dintr-o
poveste. Era plânsul băieţelului, darul sfânt pe care i-l trimisese
Maica Domnului [12; 93-94].
Cum a vindecat Maica Domnului pe monahul Ilarion
Arhimandritul Cleopa Ilie, părintele nostru duhovnicesc, ne povesteşte
cum a vindecat Maica Domnului piciorul cangrenat al smeritului monah
Ilarion Ionică din mănăstirea Sihăstria şi cum i-a vestit sfârşitul cu
un an înainte.
În primăvara anului 1933, bătrânul călugăr Ilarion
a fost trimis la pădure să aducă lemne de foc pentru obşte. Acolo a
fost lovit la un picior şi rana s-a cangrenat, încât suferea mult şi era
îngrijit la chilie de fratele Constantin, devenit mai târziu
Arhimandritul Cleopa.
Într-o noapte plângea de durere în patul
său şi se ruga cu lacrimi, zicând: „Maica Domnului, miluieşte-mă şi-mi
uşurează boala, că nu mai pot răbda durerea piciorului !“. După puţin
timp a văzut că intră în chilia lui o femeie foarte cuviincioasă, în
chipul unei doctoriţe din Târgu Neamţ şi îl întreabă:
- De ce plângi, părinte Ilarion?
- Doamnă doctoriţă, mi-am rupt piciorul şi mă doare greu. Simt că voi muri curând şi plâng că nu m-am pocăit.
După ce doctoriţa aceea minunată s-a atins cu mâna de piciorul lui, l-a mângâiat cu aceste cuvinte:
- Nu mai plânge, părinte Ilarion. De acum te vindeci la picior şi vei mai trăi încă un an de zile. După aceea te vei odihni…
Apoi a plecat acea sfântă femeie şi bătrânul a adormit liniştit. Era
Maica Domnului. Dimineaţă, bătrânul s-a sculat sănătos din pat, s-a dus
la biserică şi a spus tuturor minunea Maicii Domnului. Mai trăind exact
un an de zile, la „Duminica izgonirii lui Adam din Rai“, părintele
Ilarion şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost petrecut de
obştea mănăstirii pe ultimul drum până la cimitir [6; 31-32].
Izbăvirea unui prunc aflat în primejdie de moarte
Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,
Cu adâncă evlavie vă aduc la cunoştinţă următoarele despre salvarea de
la o moarte sigură a unui prunc de numai şapte luni. Minunea s-a
petrecut la aducerea sfintei icoane a Maicii Domnului Portăriţa, aşa cum
mi-a povestit prea cucernicul părinte Gheorghios Mamangakis, cel ce
păstoreşte comunitatea ortodoxă greacă Sfinţii Constantin şi Elena din
Orange, statul New York. Pruncul de şapte luni Miltiadis Stathis, fiul
domnului Miltiadis Stathis şi al soţiei sale din Orange a fost adus în
stare foarte gravă la spital, unde părea că-şi trăieşte ultimele clipe.
Medicii specialişti nu-i dădeau nici o speranţă. Deşi fusese dus la
reanimare, dădea din ce în ce mai puţine semne de viaţă şi toţi îi
aşteptau din clipă în clipă sfârşitul. La rugămintea tatălui, prea
cucernicul părinte Mamangakis împreună cu prea cucernicul părinte
Hristos Kontoleon au adus la spital icoana cea sfântă a Maicii Domnului
Portăriţa, care lăcrimează, şi au aşezat-o lângă patul micuţului. Acolo
au cântat împreună Paraclisul Maicii Domnului. În timp ce cântau,
pruncul îşi revenea încet-încet, sângele care-i curgea din tubul
digestiv şi care-i ieşea pe gură se oprise, iar pruncul începuse să se
mişte şi, curând după aceea, a putut fi hrănit. Medicii care mai înainte
îşi văzuseră zădărnicite toate eforturile disperate de a-l salva, acum,
împreună cu toţi cei care erau de faţă, mărturiseau că minunea o
săvârşise icoana care lăcrima a Preacuratei – Portăriţa. Minunea a
confirmat-o şi unul din medicii de serviciu, domnul doctor Gheorghios
Hristidis, care întocmise fişa cu simptomele bolii şi care constatase
înrăutăţirea treptată a stării copilului precum şi faptul că nu mai era
nici o speranţă să fie salvat. Dânsul a recunoscut că, în timp ce i se
citea Paraclisul, pruncul şi-a revenit complet şi că însănătoşirea lui
miraculoasă se datorează sfintei icoane care plânge a Maicii Domnului
[12; 166-167].
Leac pentru cancer
Nu trecuse nici un an
de la căsătoria Erminei, când s-a îmbolnăvit foarte grav. Ea însăşi
medic, licenţiată şi cu carieră, ştia foarte bine ce înseamnă cancerul.
Durerea, mică la început, creştea cu timpul, până când a doborât-o.
Eric, soţul ei, în loc să o consoleze, o dojenea mereu:
- Să te ia naiba! Rău că m-ai găsit!
- Ai răbdare şi speranţă, fiul meu, îl sfătuia bunica Erminei. Dumnezeu este mare.
- Dacă este mare, de ce găseşte de cuviinţă să se măsoare cu noi, cei mici, protesta acela.
Boala se întindea pe o perioadă lungă de timp. Eric nu suporta să o vadă pe soţia lui în acea stare, dar nici nu o încuraja.
Ermina era foarte palidă. Singurul ei sprijin era bunica ei. Datorită
acesteia devenise şi Ermina cuviincioasă, serioasă şi smerită.
- Bunico, te oboseşti aşa de mult acum când, de fapt, eu ar trebui să te ajut!
- Nu te necăji, fetiţa mea! Prea Sfânta noastră Fecioară face minuni.
Seara şi dimineaţa o rog cu lacrimi să-ţi dea sănătate. Roag-o şi tu!
La spitalul unde a fost internată, starea ei s-a înrăutăţit.
- În starea în care se află, boala nu ne dă prea multe speranţe, erau de părere medicii şi plecau tăcuţi de la patul bolnavei.
- Bunico, a rugat-o într-o zi Ermina. Mergi la preotul spitalului şi
spune-i să se roage pentru mine. După aceea vreau să vină să mă
spovedească şi să-mi dea Sfânta Împărtăşanie.
Bunica i-a îndeplinit dorinţa. I-a adus şi o icoană a Celei Milostive şi i-a spus:
- Întoarce-te, fata mea, să o priveşti, să-i vorbeşti şi să prinzi curaj.
Într-o seară, bunica mergea pe holul spitalului.
Deodată îi apare înainte o femeie plăcută, îmbrăcată cu o uniformă albă, de asistentă şefă.
I s-a părut ciudat. Nu era dintre cele pe care le cunoştea deja.
- Vă văd pentru prima dată, doamnă asistentă, a spus bătrâna.
- Eu sunt Maica Domnului, i-a răspuns necunoscuta. V-am auzit
rugăciunile şi am sosit să vă ajut. Mâine dimineaţă Ermina se va face
bine. Numai să slujească mai mult Fiului şi Dumnezeului meu.
Astea a spus şi s-a făcut nevăzută.
Femeia vârstnică a rămas înmărmurită. Toate se roteau în jurul ei. A
plecat la nepoata ei, pe care a găsit-o foarte bucuroasă şi căreia i-a
povestit ceea ce i se întâmplase.
- Da, bunico. Şi pe mine m-a
vizitat Maica Domnului. M-a mângâiat pe creştet şi mi-a dat curaj. Nu mă
mai doare nimic. Mă simt uşoară.
La ultima lor vizită, medicii
au fost surprinşi: bolnava stătea pe scaun, îmbrăcată. Îndată ce i-a
văzut, s-a ridicat bucuroasă să-i întâmpine.
- Ciudat!, vorbeau
între ei. Cu siguranţă este vorba de vindecare prin autosugestie. Se
pare că s-a activat energia psihologică şi parapsihologică.
-
Dragi colegi, a spus atunci Ermina, vă aduc la cunoştinţă că nu s-a
întâmplat nimic din cele ce afirmaţi. Vindecarea mea o datorez în
întregime Maicii Domnului.
Eric află şi el vestea. Avea însă unele îndoieli.
- Cu siguranţă este vorba de o îmbunătăţire trecătoare, a spus. Bolile de acest gen revin. Nu am încredere.
- Dar aici nu s-a întâmplat ceva obişnuit: a fost o minune!, i-a explicat cea vindecată.
- Eu nu cred în minuni!
- Şi atunci ce se va întâmpla?
- Asumă-ţi singură responsabilitatea pentru viaţa ta! Aşa a spus, şi a plecat.
Pe Ermina a luat-o însă ameţeala. Era ceva fără răspuns. Însă imediat
şi-a amintit de recomandarea Maicii Domnului: să se pună în slujba
Fiului şi Dumnezeului ei!
- A, Doamne, Prea Sfântă Fecioară!, a
strigat. Numai dragostea Ta este statornică. De asta am nevoie. Acest
fel de dragoste îmi va umple sufletul.
A plecat departe de Patra,
la o mănăstire cunoscută, şi acolo călugărindu-se sub numele Ermiona,
s-a dăruit, şi cu tot sufletul s-a pus în slujba lui Hristos [24;
87-89].
Cum a vindecat Maica Domnului o femeie grav bolnavă
În oraşul Vaslui mai este încă în viaţă profesorul Dumitru Cotoran.
Prin anul 1939-1940 era profesor de filosofie la liceul din Vaslui. Şi,
după cum singur mărturiseşte, era un ateu convins. Soţia era însă
credincioasă. Dar nu avea copii.
Iată, însă, că soţia i se
îmbolnăveşte grav şi este internată pentru operaţie la un spital din
Bucureşti. După operaţie, ajunsese aproape în stare de inconştienţă.
„- Domnule doctor, mai este vreo speranţă cu soţia mea?”, întrebă profesorul Cotoran.
„- Numai Dumnezeu, dacă mai face vreo minune! Altfel...”
Cum a auzit cuvintele acestea, a ieşit foarte zdrobit la inimă din
spital, şi, fără să ştie unde merge, căută o biserică deschisă în cale.
De unde nu intrase în biserică din copilărie, iată acum întâlneşte prima
biserică a Sfinţilor Ioachim şi Ana, pe strada Traian. Intră repede
înăuntru şi, căzând în genunchi la icoana Maicii Domnului, a rostit cu
lacrimi această rugăciune disperată:
„- Maica Domnului, dacă exişti, salvează-mi soţia!”
Apoi s-a întors la spital, unde soţia lui se zbătea între viaţă şi
moarte. Parcă dormea. Se aşeză lângă patul ei. Se rugă în gând pentru ea
Maicii Domnului.
Deodată femeia deschise ochii şi întrebă:
„- Dumitre, tu eşti?”
„- Da, eu sunt, vrei ceva?”
„- Ajută-mă să mă ridic puţin... Acum o jumătate de ceas a venit la
mine o femeie în haine albe, foarte frumoasă, şi mi-a spus: «Iată, aici,
în prăpastia asta era să cazi. Dar pentru rugăciunea soţului tău, te
scot deasupra...». Apoi m-a apucat de mână şi m-a urcat pe un loc
ridicat şi luminat.”
Din clipa aceea a dispărut acea fecioară, iar muribunda a început a se întări.
„- Vrei să te plimbi cu mine pe coridor?”, o întrebă soţul.
„Vreau, că nu mă mai doare nimic!”
Când l-au văzut doctorii că se plimbă cu soţia, după o operaţie aşa de grea, s-au mâniat pe profesor şi i-au zis:
„- Ce faci, domnule, ai înnebunit?”
„- Nu, domnule doctor, abia acum m-am trezit!”
În câteva zile, soţia s-a făcut complet sănătoasă şi s-au reîntors
la Vaslui. Aici, profesorul Dumitru Cotoran şi-a schimbat cu totul
viaţa, devenind un bun creştin. Era nelipsit de la biserică, unde în
fiecare sărbătoare citea câte un capitol din Noul Testament, şi se ruga
lui Dumnezeu cu lacrimi [29; 465-466].
Maica Domnului vindecă mâna Sfântului Ioan Damaschin, tăiată de iconoclaşti
Se vede în viaţa Sfântului Ioan Damaschin, pe care a scris-o
preaînţeleptul Ioan, Patriarhul Antiohiei, cum că în vremea lui, Leon
Isaurul era mare prigonitor al icoanelor în Constantinopol şi pe mulţi
dreptcredincioşi a muncit împăratul cel urâtor de Hristos, cu multe
feluri de munci. Deci, înştiinţându-se de aceasta, Ioan Damaschin, pe
care îl avea împăratul saracinilor ca întâiul sfetnic, scria în fiecare
zi scrisori şi le trimitea în Constantinopol dreptcredincioşilor, în
care arăta, cu mărturii vrednice de crezut, cum că toţi care nu se
închină sfintelor icoane sunt eretici şi fără de Dumnezeu şi de
Împărăţia lui Hristos străini. Auzind împăratul despre aceasta, a cerut
să-i dea una din scrisorile lui Ioan, pe care a arătat-o dascălilor,
întrebându-i dacă poate cineva dintre dânşii ca să imite chipul
scrisorii.
Deci s-a aflat un om foarte iscusit în scrierea
frumoasă, care s-a făgăduit împăratului că va face o copie atât de
asemănătoare încât nici Ioan nu va mai cunoaşte-o pe cea scrisă de el.
Acestuia i-a poruncit împăratul cel viclean de a scris către dânsul o
scrisoare ca şi cum ar fi de la Ioan, în care zicea acestea: „Împărate,
întru mulţi ani să trăieşti, închinăciunea cea cuviincioasă împărăţiei
tale aduc eu, robul tău, Ioan din Damasc, şi îţi arăt ca să ştii că
cetatea noastră este în vremea aceasta slăbănogită, pentru că lipsesc
cei mai mulţi ostaşi ai agarenilor, fiind plecaţi la război. Şi dacă vei
trimite puţină oaste, cu înlesnire o iei, şi îţi voi ajuta şi eu, pe
cât pot, la o apucare ca aceasta, pentru că în mâinile mele este toată
cetatea”.
Acestea scriindu-le vicleanul împărat, a făcut şi altă
scrisoare cu mâna lui către stăpânitorul agarenilor, zicând acestea:
„Preaiubite şi de preabun neam, voievoade al cetăţii Damascului,
bucură-te! Ştii că nu este nici un lucru mai fericit, mai lăudat şi lui
Dumnezeu plăcut decât dragostea; ca să păzească cineva tocmelile cele de
pace, pentru aceasta nu vreau să stric prietenia pe care o am cu bunul
tău neam, cu toate că un prieten al tău adevărat mă îndeamnă şi mă chemă
şi pe mine la aceasta, şi îmi trimite scrisori de multe ori ca să vin
asupra ta cu război. Iar pentru încredinţarea ta îţi trimit una din
scrisori, pentru ca să cunoşti adevărata prietenie pe care o am eu către
tine, şi vicleşugul, şi răul nărav al aceluia care a scris-o”.
Aceste două scrisori le-a trimis printr-un un serv al său, cel cu numele
Leu, dar care avea socotinţă de şarpe, la cel viclean şi barbar, care,
văzându-le, s-a mâniat şi, chemând pe Ioan, i le-a arătat. Iar Ioan,
înţelegând viclenia împăratului, spunea adevărul, nu numai că nu le-a
scris, ci nici în mintea lui nu le-a gândit niciodată. Iar barbarul,
fiind biruit de mânie, n-a crezut dezvinovăţirea lui Ioan, nici soroc nu
i-a dat ca să arate adevărul, ci a poruncit să-i taie mâna lui. Deci
s-a tăiat dreapta aceea, care mustra pe cei ce urăsc pe Domnul, şi în
loc să se vopsească cu cerneală, ca mai înainte, s-a vopsit cu al său
sânge, şi după ce au tăiat-o, au spânzurat-o în târg, ca să o vadă toţi
oamenii. După ce a trecut ziua, a trimis Ioan mijlocitor, rugându-se
tiranului ca să-i dea mâna să o îngroape, ca să-i mai uşureze durerea
lui, iar acela a primit, şi i-a dat-o.
Ioan, luând-o pe dânsa şi
intrând în casa sa, a căzut la pământ, cu faţa în jos înaintea Sfintei
Icoane a Maicii Domnului, zicând acestea cu lacrimi şi cu credinţă:
„Stăpână, Preasfântă Maică, ceea ce ai născut pe Dumnezeul meu, pentru
dumnezeieştile icoane dreapta mea s-a tăiat. Cunoşti bine pricina pentru
care s-a nebunit Leon; apucă, dar, înainte, ca o grabnică ce eşti,
şi-mi vindecă mâna mea; dreapta Celui Înalt, Care S-a întrupat din Tine,
multe puteri face prin mijlocirea ta; aşa şi acum, pe dreapta mea
aceasta să o vindece, pentru rugăciunile tale, ca să poată scrie dulci
şi întocmite cântări, care se cuvin să se aducă ţie, Născătoare de
Dumnezeu, şi Celui Ce S-a născut din tine, şi, totodată, ajutătoare să
se facă dreptei credinţe”.
Acestea zicând Ioan cu lacrimi, a
adormit şi a văzut icoana Pururea Fecioarei care îi zise lui cu privire
blândă: „Vezi, sănătoasă s-a făcut mâna ta. şi să nu-ţi pese mai mult
pentru aceasta, ci fă-o pe dânsa «trestie a scriitorului» degrabă, după
cum mi-ai făgăduit mie acum”. Deci, deşteptându-se şi văzând mâna lui
vindecată şi lipită la locul ei (o! preamarea ta putere, Preacurată!),
s-a bucurat cu duhul pentru Dumnezeu şi pentru Maica Lui, căci a făcut
cu dânsul mărire Cel Puternic. Deci toată noaptea a cântat veselindu-se,
aducând mulţumire lui Dumnezeu şi zicând: „Mâna Ta cea dreaptă, Doamne,
s-a proslăvit întru tărie”, „Dreapta Ta a vindecat pe dreapta mea cea
tăiată, şi pentru aceasta va sfărâma pe vrăjmaşii care nu cinstesc
preacinstită icoana Ta, şi a Aceluia ce Te-a născut pe Tine, şi prin
mâna mea va zdrobi pe necinstitorii de icoane, cei potrivnici mulţimii
slavei Tale”.
Deci a petrecut astfel toată noaptea, veselindu-se
şi cântând laude Pururea Fecioarei Maria, Maicii lui Dumnezeu. Iar când
s-a făcut ziuă şi au văzut vecinii lucrul cel minunat, au vestit în
toată cetatea. Însă oarecare oameni urâtori de Hristos au zavistuit şi,
ducându-se, au spus stăpânitorului cum că nu s-a tăiat mâna lui Ioan, ci
oarecărui rob al lui, care, pentru ca să facă bunătate cu domnul său, a
primit ca să-i taie mâna lui, dându-i arginţi nenumăraţi.
Iar
stăpânitorul a poruncit ca să vină Ioan să vadă mâinile lui şi, venind,
i-a arătat mâna cea tăiată care avea un semn roşu împrejur, pe care l-a
iconomisit Stăpâna Preasfântă pentru nemincinoasa mărturie a tăierii.
Deci i-a zis barbarul: „Care doctor te-a vindecat şi ce fel de doctorii
ai pus?” Iar Ioan, cu mare şi strălucit glas, s-a făcut propovăduitor
minunii zicând: „Domnul meu m-a vindecat, Doctorul atotputernic, Care
are deopotrivă puterea, după voire”. Iar stăpânitorul a răspuns:
„Iartă-mă, omule, că, după cum se vede, eşti nevinovat; nu ai greşit la
pricina aceasta şi cu nedreptate te-am osândit. Să ai dar cinstea cea
dintâi, ca să fii întâiul meu sfetnic, şi mă făgăduiesc ţie să nu fac
nimic fără de sfatul şi voirea ta”. Iar Ioan a căzut la picioarele lui,
rugându-se să-l ierte, ca să se ducă să-i slujească Făcătoarei de bine,
după cum i-a poruncit.
Şi după ce s-a pricit mult, stăpânitorul
s-a învoit şi i-a dat voie şi iertare să se ducă unde voieşte. Ioan,
mulţumindu-i, s-a dus şi, împărţind săracilor averea sa şi slobozind pe
robii săi, s-a dus la mănăstirea Sfântul Sava [29; 281-283].
Bătrânul bolnav, însănătoşit de Maica Domnului, era ca un tânăr
Pe vremea când Britania era dreptcredincioasă, se afla în chinovie un
preacuvios monah care avea multă evlavie către Preasfânta Fecioară. Aşa
de mult o cinstea el, că dacă s-ar fi întâmplat să audă de numele ei cel
prealăudat, adică dacă ar fi zis cineva „Maria”, ori „Născătoare de
Dumnezeu”, sau chiar el singur citind undeva asemenea cuvinte, îşi pleca
genunchii şi făcea închinăciune până la pământ. Aşa a făcut şi făcea
acel credincios şi îmbunătăţit monah, prieten al Preasfintei Fecioare,
Maicii lui Dumnezeu, în toată viaţa lui.
Ajungând la adânci
bătrâneţe, s-a îmbolnăvit. El slăbise aşa de mult că nu putea să se mai
ridice din aşternutul său. Egumenul, văzându-l aşa, i-a dat de ascultare
un ucenic, ca să-i gătească cele spre trebuinţă. Odată s-a întâmplat că
ucenicul nu era acasă; iar bătrânul avea nevoie să se scoale din pat.
Deci făcându-şi obişnuita lui rugăciune, a încercat de mai multe ori să
se ridice, dar n-a putut. Atunci, îndreptându-şi ochii către icoana
Preasfintei, a lăcrămat şi a zis către dânsa cu credinţă: „Preadulcea
mea Stăpână, ajută-mi mie!” Şi îndată (o, grabnică auzire!) s-a aflat în
faţa lui Împărăteasa a toate, care i-a zis: „Pentru multa ta evlavie şi
pentru dragostea pe care o ai către mine, iată, îţi adaog încă treizeci
de ani de viaţă în această lume şi-ţi dăruiesc să ai putere ca pe
timpul când erai tânăr, de treizeci de ani. Aceasta o fac pentru că-mi
place vieţuirea ta şi pentru că cinsteşti aşa de mult numele meu”.
Acestea zicând Preasfânta, s-a înălţat la ceruri. Din acel ceas,
monahul s-a făcut sănătos şi puternic cu trupul. Toţi fraţii văzându-l
mergând cu veselie şi auzind de minunea făcută cu dânsul, s-au
spăimântat şi au prins multă evlavie către el. Iar el, monahul cel
smerit şi înţelept, aducându-şi totdeauna aminte de Făcătoarea lui de
bine, o lăuda necontenit şi o slăvea cu posturi, rugăciuni, privegheri
şi alte faceri de bine, până când s-a odihnit întru Iisus Hristos,
Domnul nostru, căruia i Se cuvine slava în veci. Amin. [29; 284-285]
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prin sfânta sa icoană, a risipit boala ciumei
În anul 510 după Naşterea lui Hristos, a fost o mare boală de ciumă,
lingoare (tifos), în Roma. Din această cauză mureau în fiecare zi câte
două mii de oameni. În acea vreme, fiind papă al Romei marele Grigorie
Dialogul, a poruncit să se scoată prin oraş icoana Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, cea zugrăvită de
Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, să se facă Litanie şi rugăciune
către Domnul ca să înceteze moartea.
Deci, după ce s-a dus
arhiereul însoţit de popor cu sfânta icoană, rugându-se Maicii
Multmilostive şi preaîndurate ca să îmblânzească pe Stăpânul să înceteze
urgia şi dreapta Lui mânie, priveau toţi că pe unde trecea, pierea
mirosul greu al văzduhului şi se pierdea ca un nor liniştit, curat şi
strălucitor.
După ce au înconjurat toată cetatea şi au săvârşit
rugăciunile, Sfântul Grigorie a văzut pe un Înger stând sus pe turnul
care se zice al lui Adrian şi al lui Crischentie că ştergea o sabie
însângerată, după care a pus-o în teacă. Deci au înţeles că pentru
rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a încetat mânia
Stăpânului şi urgia [29; 287].
Maica Precista a depărtat ciuma dintre călugării credincioşi
Într-o mănăstire din ţinutul Haliţului, din ţara rusească, s-a ivit o
ciumă mare, foarte groaznică, de care au murit foarte mulţi călugări. În
acea vreme, ieromonahul Filaret, care mai pe urmă a fost egumen în
mănăstire, a văzut pe Maica Precista în ajunul praznicului Naşterii lui
Hristos îmbrăcată într-un veşmânt preţios şi a mers la biserica ce avea
hramul Buneivestiri. Maica Preacurată, luând înfăţişarea egumenului, a
zis către Filaret: „De acum înainte nu va mai fi ciumă între voi. Numai
socotiţi bine aceasta; să vă îndreptaţi viaţa călugărească”. Aceste
cuvinte grăind Maica Precista, s-a dus prin Uşile Împărăteşti.
Ieromonahul Filaret a spus despre ceea ce a văzut. Ciuma a contenit
atunci îndată. În mănăstire n-a mai fost boala ciumei după aceea, căci a
dispărut cu totul [29; 288].
Prăznuindu-se „Adormirea Maicii Domnului”, a încetat boala ciumei în Ţarigrad
Odinioară, în zilele domniei lui Iustinian - împăratul grecesc, a fost
în Ţarigrad o mare molimă de ciumă. În primele trei luni mureau câte
6000, după aceea ajungând chiar la 10 000 de oameni pe zi. În acea vreme
au murit oameni de toate stările: parte bărbătească şi femeiască,
bătrâni şi tineri, precum şi bogaţi şi de cinste, cât şi scăpătaţi şi
săraci. Moartea nu a cruţat şi nu a ocolit pe nimeni. Şi atât de
numeroşi erau morţii, încât nu aveau nici cine să-i îngroape. În acea
vreme s-a descoperit de la Dumnezeu unui om evlavios ca să ţină de acum
înainte praznicul „Adormirii Maicii Domnului” şi vor scăpa de ciumă.
Făcând ei după porunca aceasta, a contenit boala ciumei [29; 329-330].
Maica Domnului – izgonitoarea diavolilor
Cuviosul Lavrentie, închizându-se de bună voie, se nevoia astfel
monahiceşte. El avea mare sârguinţă pentru mântuirea sa, tinzând în
toate zilele spre mai mari osteneli, omorându-şi patimile cu înfrânarea
şi tăindu-le cu sabia duhovnicească, adică prin rugăciune. Apoi toate
săgeţile vicleanului cele aprinse, stingându-le cu apa lacrimilor, cu
darul lui Dumnezeu, nu numai că era străin de rănirea diavolească, ci a
luat dar de la El a tămădui cu minune felurite răni şi neputinţe între
oameni, cum şi a izgoni diavolii.
Odată, între alţii, a fost adus
din Kiev pentru tămăduire un om cuprins de un diavol foarte cumplit,
care era purtat de zece oameni. Iar fericitul, dorind să fie proslăvită
patria sa cea duhovnicească, adică sfânta mănăstire Pecerska, a poruncit
ca să ducă pe acel om acolo. Atunci, îndrăcitul a început a striga: „La
cine mă trimiţi? Căci eu nici nu îndrăznesc a mă apropia de peşteră
pentru sfinţii ce sunt într-însa; iar în mănăstire sunt treizeci de
monahi vieţuitori de care mă tem, şi cu ceilalţi am război”. Acestea
mărturisindu-le cel îndrăcit pentru darul pe care îl avea sfânta
mănăstire Pecerska, a poruncit iarăşi fericitul ca să-l ducă acolo cu
sila, încredinţându-se şi mai mult de cele grăite de însuşi diavolul
prin cel îndrăcit. Cei ce-l duceau pe el, ştiind că îndrăcitul nu fusese
niciodată în mănăstire şi că nu cunoştea pe nimeni din cei ce vieţuiau
aici, îl întrebară: „Care sunt aceia de care tu te temi?” În vremea
aceea vieţuiau în mănăstirea Pecerska 118 fraţi, iar îndrăcitul numărând
pe nume treizeci dintre ei a zis: „Aceştia toţi, numai cu un singur
cuvânt pot să mă izgonească”. Şi iarăşi i-au zis cei ce-l duceau: „Noi
voim ca în peşteră să te închidem”. Iar el le-a răspuns: „Ce folos îmi
este mie ca să mă lupt cu morţii? Pentru că aceia acum au multă
îndrăzneală către Dumnezeu a se ruga pentru monahii lor şi pentru cei ce
merg la dânşii. Dar de voiţi să vedeţi războiul meu, duceţi-mă în
mănăstire; căci afară de cei treizeci, precum v-am spus, cu toţi
ceilalţi pot să mă lupt”. Şi a început a-şi arăta puterea sa grăind
evreieşte, după aceea latineşte şi apoi greceşte, şi cu un cuvânt, în
toate limbile pe care niciodată nu le auzise omul acela, încât se temeau
foarte mult cei ce-l duceau pe el, mirându-se de schimbarea limbii şi
de felul vorbei lui. Apoi, mai înainte de a intra în mănăstire, a fugit
duhul cel necurat din om şi a început cel tămăduit a avea înţelegere.
Cei ce erau cu el s-au bucurat foarte mult, şi intrând în biserica cea
făcătoare de minuni a Pecerskăi, au dat slavă lui Dumnezeu.
Înştiinţându-se de acest lucru şi egumenul, s-a adunat cu toţi fraţii în
biserică. Cel tămăduit nu îl ştia pe egumen, nici pe cei treizeci de
părinţi care îi numise. Atunci egumenul l-a întrebat: „Cine te-a
tămăduit?” Iar el, arătând spre icoana cea făcătoare de minuni a
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a zis: „Cu aceasta ne-au întâmpinat
cei treizeci de sfinţi părinţi şi astfel m-am tămăduit”. Numele tuturor
acelora el le pomenea, deşi în persoană nu cunoştea pe nici unul. Atunci
toţi au dat slavă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui, şi astfel s-a
preamărit acel loc sfânt prin iconomia lui Dumnezeu cea vestită prin
fericitul Lavrentie, cel ce s-a închis de bunăvoie pentru Dumnezeu [29;
436-437].
Un tânăr bolnav şi-a pierdut un picior şi strigând către icoana Maicii Domnului i-a crescut la loc
În anul 1684, în satul Cameniţa, ce aparţinea localităţii Aliches, şi
care se afla aproape de Ahaia, vechea Episcopie de odinioară, se afla un
tânăr bolnav, cu numele Ioanichie. Aceluia, zăcând în boală trei ani, i
s-a îmbolnăvit un picior, care rănindu-se câte puţin s-a cangrenat şi a
putrezit. El a încercat să se trateze cu tot felul de buruieni
vindecătoare, dar nu s-a folosit cu nimic. Şi la atâta stricăciune a
ajuns, încât i-a căzut piciorul de la genunchi cu tot cu os. În tot
timpul acesta, el nu a încetat a chema în ajutor numele Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, însă ea nu l-a ajutat îndată, ci i-a pus la
încercare răbdarea. Însă el nu s-a împuţinat sufleteşte şi nici nu s-a
deznădăjduit precum fac unii dintre cei de astăzi, care atunci când sunt
în necazuri şi nu sunt ascultaţi îndată de Dumnezeu şi de Sfinţi, unii
aleargă la diavolul prin descântece şi vrăji, iar alţii cârtesc şi
hulesc împotriva lui Dumnezeu, că s-au rugat şi n-au fost ascultaţi.
Deci tânărul acesta nu a alergat la descântători, ci răbda lămurindu-se
ca aurul în topitoare. Şi cu toate că piciorul era căzut din genunchi,
el nu înceta a chema în ajutor pe Preamilostiva Doamnă Născătoare de
Dumnezeu. În această stare aflându-se, cu vremea şi-a adus aminte de
sfânta icoană a Preacuratei ce se afla la Peştera cea mare şi de
minunile ei cele mari, şi suspinând cu umilinţă, a strigat: „O,
preasfântă icoană! De ce m-ai lăsat şi nu mă miluieşti? Te rog, grăbeşte
şi mă mântuieşte!” Zicând aceste cuvinte, vede cu ochii cum a început a
creşte piciorul, puţin câte puţin, până s-a făcut întreg şi desăvârşit.
De când a început a creşte, rudele lui au făcut un picior de argint pe
care l-au dus la sfânta icoană spre pomenirea minunii. După ce s-a făcut
sănătos, tânărul a venit şi s-a închinat cu mare dragoste la acea
sfântă icoană, şi drept recunoştinţă a rămas pentru totdeauna în această
mănăstire, făcându-se monah. Părinţii din acea mănăstire au scris pe
acel picior de argint minunea ce s-a făcut, pentru a se cunoaşte şi de
generaţiile viitoare [29; 447-448].
Maica Domnului vindecă un preot paralizat
Atunci când lăcustele invadaseră satul Gomati din Peninsula Halkidiki,
preot paroh era părintele Hristodul. Într-o zi i s-a făcut rău în vie şi
a paralizat, astfel că rudele l-au dus în casă pe braţe. Când l-a văzut
preoteasa în starea aceea de plâns, s-a repezit până la părintele
duhovnic, venit de la Dochiariu să aducă Sfânta Cruce şi o icoană
pictată după icoana Maicii Domnului Grabnic Ajutătoarea şi să stârpească
cu ele lăcustele. Preoteasa i-a povestit ce păţise. Duhovnicul a luat
Sfânta Cruce şi icoana ce o adusese cu dânsul de la mănăstire şi a
alergat la casa preotului. Şi numai ce i-a citit rugăciunile de
dezlegare şi Paraclisul Maicii Domnului şi doar după ce bolnavul a
sărutat cu credinţă sfânta icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului
Grabnic Ajutătoare, acesta s-a ridicat din pat ca şi cum s-ar fi sculat
din somn, teafăr şi sănătos. I-a mulţumit părintele Hristodul Fecioarei
şi i-a preamărit minunile. Drept mulţumire pentru grabnica sa
vindecare i-a dăruit icoanei de la Dochiariu un florin [12; 101].
O apariţie minunată
Printre numeroasele şi feluritele minuni care evidenţiază nemărginita
bunătate a Maicii Domnului, trebuie menţionată şi vindecarea sorei
Veronica din mănăstirea Sfântului Ioan Teologul, din suburbia Papagos.
Veronica suferea de cancer. Fusese internată de multe ori la spitalul
din Vula. În cele din urmă, s-a întors la mănăstire ca să moară acolo,
mâinile şi picioarele fiindu-i paralizate.
Călugăriţele au
hotărât ca pe 8 martie 1970 să o tundă în monahism, ca să „plece”
călugăriţă. Medicii nu-i dăduseră multe şanse de supravieţuire, de aceea
călugăriţele au hotărât să o tundă în monahism înaintea zilei hotărâte,
adică pe 5 martie, în timpul vecerniei.
O vor aduce în biserică
pe braţe, în fotoliu. O doamnă i-a pregătit veşmântul de călugăriţă şi
i-a adus un pacheţel care conţinea şi bumbac înmuiat în sfântul mir din
Malevi.
Joi, vineri şi sâmbătă bolnava nu a mai putut vorbi.
Sâmbătă a suferit întreaga zi din cauza durerilor îngrozitoare.
După-amiază a reuşit să ceară să i se facă o injecţie pentru calmarea
durerilor, care să-i producă şi somn. În timp ce dormea, aude o bătaie
discretă în uşă.
- Cine este? a şoptit cu o uşoară tristeţe. Cine nu mă lasă să mă odihnesc?
Şi atunci vede cum se deschide uşa şi cum intră în chilie trei
persoane. O femeie frumoasă şi maiestuoasă, un episcop şi încă o
persoană, care purta o tunică lungă.
Pe când bolnava îi privea surprinsă, Doamna i-a spus:
- Te întrebi, desigur, cine suntem şi de unde venim la această oră. Eu
sunt de la mănăstirea din Malevi şi de acolo vin. Înalt Prea Sfinţitul
de aici locuieşte în Eghina (posibil să fi fost Sfântul Nectarie). Aici
este îndrăgitul apostol al Domnului nostru, care este protectorul vostru
şi locuieşte aici (posibil să fi fost Sfântul Ioan Teologul).
Aveam de gând să sosesc să te vizitez peste câteva zile. M-am gândit
însă că ar fi mai bine să sosesc în seara asta, deoarece mâine vei
deveni călugăriţă, să te ajut să te ridici, să te fac bine, încât să-ţi
poţi îndeplini toate sarcinile.
- Eu, Doamna mea, a răspuns
Veronica, nu pot sta pe picioarele mele, nu mă pot mişca. Vin două-trei
surori ca să mă ridice şi nu mă pot vindeca.
- Crezi în puterea Domnului?, a întrebat-o Doamna.
- Cred.
După aceea a luat o icoană care se afla în chilie (icoana Maicii Domnului din Malevi), i-a dat-o ucenicei şi i-a spus:
- Ia această icoană, ca să înţelegi cine sunt.
Atunci bolnava şi-a dat seama şi a strigat:
- Prea Sfânta mea Fecioară, tu eşti?
Maica Domnului, după ce i-a zâmbit, a dispărut împreună cu cei care o însoţeau, lăsând-o pe călugăriţă vindecată.
Prima care a văzut minunea a fost călugăriţa Nectaria, care o îngrijea
pe bolnavă şi care a alergat să anunţe în biserică, deoarece era ora
vecerniei. Bucuria i-a cuprins pe toţi.
Au urmat sunetele
continue ale clopotelor, lacrimi de bucurie, cântările bisericeşti în
cinstea Maicii Domnului, binecuvântarea şi împărţirea anaforei.
A
doua zi după-amiază, printre mulţimea de lume şi manifestări
emoţionante, s-a făcut şi tunderea ucenicei. Numai că Veronica, al cărei
nume a fost schimbat în Magdalena, nu stătea paralizată în scaun, ci
dreaptă şi sănătoasă [24; 71-73].
Vindecarea unei femei demonizate
În anul 1955 a fost adusă la Schitul Rarău o femeie demonizată. Avea
părul răvăşit, faţa desfigurată, ochii înroşiţi, iar diavolul o făcea să
urle ca lupii, să necheze ca şi caii şi să orăcăie ca broaştele.
Diavolul nu o lăsa să facă Sfânta Cruce.
Stareţul,
ieroschimonahul Daniil Tudor, i-a făcut Sfântul Maslu şi apoi i-a citit
Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, lângă Icoana Făcătoare de Minuni a
Maicii Domnului. Când a fost blestemat diavolul ca să iasă din femeie,
părinţii au văzut o Lumină Dumnezeiască ieşind din Sfânta Icoană, iar
demonizata a deschis gura şi s-a auzit un răcnet neomenesc, care a
zguduit toată biserica. Femeia a fost aruncată la un metru în sus şi
apoi a căzut în nesimţire.
După câteva minute şi-a revenit şi a
spus pentru prima dată în viaţă: „Mamă! Mamă! M-a vindecat Maica
Domnului! Ea m-a atins cu mâna şi a alungat pe diavolul care se afla în
sufletul meu” [30; 38].