Rugăciunea cea adevărată

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



Numai cel ce se roagă neîncetat poate păstra darul de biruitor
Precum am mai amintit, omul este ca o cetate încuiată. De o parte libertatea voinţei, de altă parte păcatul şi duhul acestei lumi, îl ţin pe om într-o cetate încuiată. Rugăciunea este cheia ce deschide inima omului pentru Dumnezeu, pentru darurile lui Dumnezeu. Dumnezeu respectă libertatea voinţei omului. El nu pune pe noi cu sila darurile Sale. El aşteaptă să le cerem şi să le luăm. Rugăciunea este o cheie ce descuie în două laturi. De o parte descuie cerul de sus ca să ne dea, iar de altă parte descuie inima noastră, ca să primească.
Prin rugăciune, Îi facem lui Dumnezeu un loc alături de noi pe câmpul nostru de luptă împotriva Ispititorului. Rugăciunea atrage darul şi ajutorul lui Dumnezeu în câmpul nostru de luptă contra Ispititorului. De aceea se cutremură şi fuge Satana de rugăciune.
Satana nu se sperie când te hotărăşti contra păcatelor. Nu se sperie nici când scrii la Sibiu că vrei să intri în Oastea Domnului. Nu se sperie nici când pui medalia Oastei pe piept, dar tremură şi fuge Satana, când îngenunchezi în faţa Crucii Mântuitorului şi te adânceşti cu toată inima ta în rugăciunea de predare Domnului.
O, ce putere mare este rugăciunea! Ea străbate cerul şi pământul.
 Rugăciunea este cea mai puternică ofensivă contra diavoleştilor gloate.
Rugăciunea fugăreşte şi alungă gloatele Satanei, precum Însuşi Mântuitorul a zis că: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post“ (Marcu 9, 29). Noi suntem slabi, fiindcă nu ne rugăm şi nu ne ştim ruga cu putere.
Rugăciunea este legătura noastră cu cerul, cu Dumnezeu. Rugăciunea este un telefon sufletesc pe care ni l-au făcut Crucea şi Jertfa Mântuitorului. Prin Jertfa Crucii Sale, Mântuitorul ne-a împăcat cu Dumnezeu, ne-a lăsat un telefon prin care putem cere şi lua neîncetat tot ce ne trebuie.
Când cazi plângând în faţa Crucii Mântuitorului şi te rogi, ai în faţa ta un telefon sufletesc, care îţi duce la cer toate rugăminţile şi cererile tale, iar de acolo îţi aduce dar, tărie, putere, viaţă şi tot ce îţi lipseşte.
De acest „telefon“ avem cea mai mare lipsă şi în câmpul nostru de luptă cu Ispititorul şi atacurile lui. Cei care aţi făcut armata ştiţi ce mare însemnătate are telefonul în vreme de război. Telefonul ţine legătura între comandantul luptei şi armata luptătoare. Prin telefon iau luptătorii ştire încotro să meargă, unde să atace. Prin telefon cer muniţie şi de-ale mâncării. Prin telefon strigă să li se trimită ajutor când sunt copleşiţi de atacul vrăjmaşului.
Când un grup de armată şi-a pierdut legătura telefonică cu comanda armatei, atunci şi-a pierdut tot rostul, şi-a pierdut cumpătul, orientarea, şi-a pierdut orice nădejde de biruinţă şi în orice clipă e ameninţat să fie prins de armata vrăjmaşă.
Întocmai aşa se petrec lucrurile şi pe câmpul nostru de luptă sufletească cu Ispititorul şi atacurile lui. Rugăciunea este telefonul sufletesc care ţine legătura între noi, luptătorii, şi Marele nostru Comandant, Iisus Biruitorul.
Prin acest telefon cerem şi primim tot ce ne trebuie pentru darul biruinţei. Prin acest telefon cerem şi luăm dar, putere, „muniţie“. Prin acest telefon cerem să ni se trimită ajutor, când simţim că vrăjmaşul ne atacă mai înverşunat. Şi ajutorul îndată ne vine. Această legătură „telefonică“ este taina biruinţei noastre. Când am pierdut această legătură, când ni s-a stricat acest „telefon“, am pierdut tot rostul luptei, am pierdut orientarea, am pierdut puterea, am pierdut biruinţa...
O, ce dar mare este pentru noi rugăciunea în câmpul de luptă cu Ispititorul! O, ce putere mare este rugăciunea, peste tot în viaţa noastră de creştin!
Prin rugăciune, ni Se descoperă Domnul şi voinţa Lui şi vorbeşte sufletului nostru într-o limbă minunată, pe care lumea n-o înţelege. Când noi ne rugăm cu adevărat, suntem în Dumnezeu şi Dumnezeu e în noi, cum un burete scufundat în apă este în apă şi apa în el.
Sufletul rugăciunii este Duhul Sfânt. Să-L rugăm pe Duhul Sfânt, să ne înveţe a ne ruga cu putere!
Biblia ne spune că, odinioară, când Israielitenii erau în luptă cu vrăjmaşii, Moise stătea pe vârful unui munte cu mâinile ridicate spre cer, în semn de rugăciune. Armata Israielitenilor biruia atâta timp cât Moise îşi ţinea mâinile în sus, dar îndată ce îşi lăsa mâinile în jos biruiau vrăjmaşii (Ieşire 17, 9–14).
Aşa e, dragă cititorule, şi în viaţa noastră. Şi noi suntem în luptă, într-o luptă mare şi neîncetată cu vrăjmaşul diavolul, cu ispitele, cu patimile, cu înşelăciunile şi păcatele acestei lumi. Până când stai şi tu „cu mâinile în sus“, până când petreci o viaţă de rugăciune, biruieşti păcatul; dar îndată ce „laşi mâinile în jos“ – îndată ce slăbeşti cu rugăciunea – te biruie patimile şi păcatele.
Dar, mai presus de toate, să luăm pildă de rugăciune de la Marele nostru Învăţător. Viaţa Lui întreagă a fost o viaţă de rugăciune. Prin rugăciune, vorbea neîncetat cu Tatăl şi Îşi lua putere pentru săvârşirea Marii Lucrări ce I se încredinţase. În toate împrejurările, Mântuitorul Îşi apără cu îndârjire ceasurile Lui de rugăciune. Din faţa gloatei Se retrăgea în pustie să Se roage (Marcu 1, 35). În faţa tuturor greutăţilor, Mântuitorul Se ruga. Când era ispitit, Se ruga; când era defăimat, Se ruga; când era obosit, Se ruga; când avea de luat o hotărâre, Se ruga. El Se ruga oriunde, căutând de regulă locuri retrase de zarva pământului. Rugăciunea Lui nu era o deprindere, ci o putere.
Aşa trebuie să fie şi rugăciunea noastră. Pentru viaţa noastră cea sufletească, rugăciunea ar trebui să fie ca pâinea ce o mâncăm, ca aerul ce-l respirăm şi ca apa ce o bem.
Nopţi întregi le petrecea Mântuitorul în rugăciune. „Iar noaptea, ieşind, petrecea rugându-Se în Muntele Măslinilor“ (Luca 21, 37). Era Fiul lui Dumnezeu şi totuşi avea lipsă să Se întărească prin rugăciune. Noi suntem nişte bieţi oameni neputincioşi, şi totuşi nu umblăm după darul şi puterea rugăciunii.
Fratele meu, te rogi tu?

Grecii cei vechi aveau o legendă despre un uriaş cu numele Anteu, pe care nimeni nu-l putea birui, pentru că Anteu avea un dar: în decursul luptei, de câte ori atingea pământul, el căpăta putere nouă şi biruia pe cei ce se măsurau cu el. Un astfel de dar ne dă şi nouă rugăciunea. Şi noi suntem într-o luptă neîncetată cu ispitele şi patimile acestei lumi. În această luptă, ca oarecând lui Anteu, ni s-a dat şi nouă darul să atingem mereu cerul prin rugăciunile noastre şi din această atingere să primim putere nouă şi biruinţă asupra ispitelor şi patimilor.
Prin rugăciune Îl atragem pe Iisus Biruitorul în câmpul nostru de luptă. Prin rugăciune căpătăm o atingere cu Dumnezeu, cu Iisus Biruitorul şi prin această atingere ne vine biruinţa. De aceea, Satana se teme de rugăciune. El nu poate sta în faţa ei. El fuge îngrozit din faţa rugăciunii.
Câţi însă folosesc darul rugăciunii?

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: Cuvânt către creştinii ortodocşi – Marturisirea un...

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                    Marturisirea unui satanist POCĂIT 

                      (http://www.secretelefemeilor.ro/confesiunile-unui-satanist-pocait.html)

Viaţa bate filmul. Iar viaţa unora este dincolo de ceea ce ne putem imagina noi…

                                                      Racolarea

 Vă mărturisesc că m-am născut într-o familie înstărită. Am dus-o bine şi de când 
mă ştiu părinţii mei mi-au oferit tot ce îmi puteam dori. În urma cu 3 ani în cartierul nostru s-a mutat un tip deosebit
Cel puţin aşa părea. Un individ care impunea respect prin simpla sa prezenţă. Umbla cu o motocicletă Honda. Niciodată nu-l văzusem mergând cu viteză mică. Era mereu îmbrăcat în haine de piele şi avea o alură de dur. Dacă undeva era vreo încăierare se amesteca şi el, de partea celui mai slab, fireşte. Nu mai ştiu de unde, dar într-o zi, cineva i-a găsit o poreclp: «Baronul». Şi i se potrivea de minune. Într-o zi l-am întâlnit la o petrecere dată de

un amic comun. Am stat de vorbă cu el în noaptea aceea şi m-a impresionat. Îmi vorbea  delucruri de care nu auzisem niciodată. Îmi spunea că strămoşii noştri, dacii, erau un popor excepţional, că există «Binele şi Răul» dar că sunt relative, în funcţie de tabăra pe care ţi-o alegi, că Satan nu este personificarea răului şi că asta încearcă preoţii Bisericii să facă din el. Că în realitate Satan este unul dintre stăpânii Universului care-l ajută pe om să se cunoască pe sine însuşi şi să devină conştient de forţele care sunt puse în el încă din momentul Creaţiei. Că preoţii încearcă să ne stăpânească, să ne arunce în ignoranţă ca să nu fim conştienţi de ceea ce suntem în realitate. L-am întrebat de unde ştie atâtea şi mi-a promis că mă va lua cu el într-o zi să-mi arate...
                                «Ordinul Fiii lui Satan» 
Aşa m-am trezit într-o sâmbătă cu «Baronul» la mine la uşă. Am plecat cu maşina lui până într-unul din cartierele rezidenţiale ale Bucureştiului, unde am intrat în curtea unei vile foarte mari. De la intrare am fost impresionat de o adevărată desfăşurare de forţe: oameni de securitate cu câini antrenaţi, maşini de teren. 

O atmosferă de disciplină cum nu văzusem decât în filme. După ce a coborât din maşină, Baronul şi-a pus un fel de pelerină neagră, tivită cu o margine roşie, iar pe pelerină era făcută o cruce întoarsă cu braţele în jos. Dar el mi-a explicat ca, în realitate, crucea întoarsă este cea a creştinilor şi că, semnul lui Satan reprezintă în realitate o sabie, în poziţia ei normală, simbolizând lupta neobosită a lui pentru a-şi proteja supuşii. 

În partea din faţă a pelerinei, Baronul mai avea brodat un semn ciudat. Mi-a explicat că semnul acela arată gradul lui, că toţi cei de acolo se supuneau celor mai mari în grad şi că nimeni nu făcea de capul lui nimic. Sincer, structura asta militarizată mi-a inspirat încredere. În interior era o muzică potrivită momentului, care parcă te  înălţa, te făcea să te simţi mai mare şi mai puternic, în stare să faci lucruri extraordinare. La un moment dat a intrat un individ cu părul grizonat, tuns scurt, cu o ţinută impunătoare. Purta o pelerină de culoare vişinie şi avea aceeaşi cruce pe spate – simbolul sabiei.
Era unul din maeştrii ordinului în care tocmai intrasem. A început să vorbească. Pe măsură ce vorbea, simţeam în mine un simţământ ciudat. 
Ne-a spus că strămoşii noştri, dacii, se închinau adevăratului stăpân al acestui pământ, că în urmă cu peste 2000 de ani, ei purtau pe mâna dreaptă sau pe frunte simbolul 666, simbol care a fost denaturat până la ora actuală şi care reprezenta anul celor mai importante reforme politice şi religioase (???). Ne-a spus că de la noi, de pe teritoriul României Mari, au plecat toate popoarele care au civilizat lumea antică. Şi că din cauza asta azi, stăpânii marilor imperii economice nu vor ca noi să fim conştienţi de valoarea noastră ca naţiune. Mă simţeam altul. Parcă dintr-o dată mi se luase o perdea de ceaţă de pe ochi. Undeva, în mine, clocoteam. Simţeam un val de ură urcând din mine. Aveam nevoie de un ţel în viaţă şi îl găsisem: să le arăt românilor cine eram noi, în realitate. Apoi a 

      vorbit despre Biblie. A arătat latura violentă a Dumnezeului din Biblie, a Dumnezeului care nu ierta greşelile făcute. Pe de altă parte, a subliniat caracterul indulgent al lui Satan care recunoaşte că omul este supus greşelilor şi că merită o şansă în plus. Ba, mai mult, Satan oferă supuşilor săi o serie de alte vieţi, menite al ajuta să-şi îndrepte greşelile, pe când Dumnezeul Bisericii creştin-ortodoxe, dă o singură viaţa iar la sfârşit pedepseşte. Încet, încet, simţeam că are dreptate. Şi îmi doream să aflu cât mai multe despre Satan, cel care se luptă pentru drepturile noastre,  ale oamenilor. Am plecat de la întâlnire foarte entuziasmat. Acasă mi-am făcut în camera mea                                        un altar la care mă închinam în fiecare noapte lui Satan. De ce noaptea??? Pentru că însăşi Biblia spune că din Întuneric s-a făcut Lumina. Însemna că Întunericul cuprindea Lumina în el (???). De fiecare dată când pronunţan numele, Satan, simţeam cum mă cuprind fiori reci.  
                                                             Sacrificiul
 Paştele anului 1999 a fost deosebit pentru noi, ca organizaţie a lui Satan. Am petrecut-o toţi într-o zonă de munte, unde se spunea că se coborau sacerdoţii dacilor ca să primească porunci de la stăpânul tenebrelor, de la Zamolxis. Am aniversat victoria celor rămaşi credincioşi lui Satan, în cumplitul an 1, când forţele adverse, 

conduse de Iisus, au încercat să preia conducerea Pământului. Pentru că a îndrăznit să se răscoale împotriva stăpânului de drept, Iisus a fost răstignit, iar Apostolii lui împrăştiaţi. Însuşi marele stăpân fusese prezent la crucificare, în norii care au întunecat cerul în acele momente. Şi tot el lovise templul iudeilor. Aşa ni se spunea. Şi ni se mai spunea că cei care îl vor urma pe Satan vor fi mereu protejaţi de necazuri, de boli şi de sărăcie. De ce să nu recunosc, toate astea se întâmplau. Aveam parte numai de noroc, de unde nici nu mă aşteptam. Şi nici cu banii nu stăteam prost. Doar că, la un moment dat, s-a întâmplat ceva... Eram într-un cimitir unde avea loc o ceremonie funebră. Trebuia să trezim spiritele unor morţi în numele lui Satan şi să le trimitem să pedepsească nişte indivizi, adversari ai ordinului nostru. Am aprins lumânările, ne-am spus incantaţiile şi am aşteptat. Nu ştiam exact ce se va întâmpla, dar aveam încredere în cel care ne conducea. În clipa în care ultimele cuvinte ale ritualului erau rostite, am simţit o răsuflare rece şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când m-am trezit eram pe patul unui spital şi o grămadă de medici în jurul meu – câţiva dintre ei erau adepţii ordinului satanist. Mă priveau toţi cu compătimire şi cu invidie în acelaşi timp. Atunci am aflat că Satan mă alesese pe mine să fiu una  din uneltele sale. Pentru fiecare lucru cerut trebuia dat ceva Stăpânului. De data aceasta, eu fusesem ales să fiu cel ce da. Nu înţelegeam mare lucru. Apoi am vrut să mă ridic şi... am înţeles: eram paralizat de la mijloc în jos. Şi nimeni nu-şi explica ce s-a întâmplat. Cei care fuseseră cu mine în cimitir spuneau că am căzut efectiv la un moment dat, fără nici-o explicaţie. Din punct de vedere clinic eram perfect sănătos.
                                   Crucea «Răstignitului»
 Au urmat 9 luni de coşmar în care simţeam cum lumea mea se prăbuşea. Foştii mei colegi mă vizitau din ce în ce mai rar. Mă încurajau spunând că nu trebuie să disper, pentru că eu eram printre cei aleşi şi că trebuie să-i mulţumesc lui Satan pentru privilegiul de a fi unul dintre oamenii lui. Iar eu mă întrebam: «De ce avea Satan nevoie de un paralitic, de ce trebuia să Îmi ia mie dreptul la o viaţă normală?» Într-o zi, când eram singur trebuia să ajung la baie. Nu era nimeni să mă ajute. Am apucat cârjele şi am dat să mă ridic. După ce am făcut doi paşi am căzut la pământ. Plângeam de disperare. Ce fusesem şi ce ajunsesem... Şi atunci s-a întâmplat ceva extraordinar. Soarele lumina printre crengile plopilor din faţa blocului. Şi atunci am văzut... pe perete se vedea o cruce «întoarsă». Crucea pe care eu o huleam, cea pe care o defăimam şi spuneam că e a «Răstignitului» ce şi-a primit pedeapsa pentru trufia lui, crucea venise la mine. O trimisese la mine, în clipele în care «Stăpânul» mă uitase. Am simţit cum din mine iese o flacără. Apoi am leşinat. Când m-am trezit eram în pat şi ai mei erau pe lângă mine. Mama plângea. Nu ştiam de ce. Şi mi-a spus că în timpul leşinului, inconştient fiind, îmi mişcasem degetele de la picioare. Am încercat şi atunci şi aşa era. Mai mult, simţeam furnicături pe amândouă picioarele. Restul e simplu. În câteva luni mi-am revenit complet. Acum merg pe picioarele mele. Vechii prieteni mi-au întors spatele. Şi dacă nu o făceau ei, aş fi făcut-o eu. Iar acum, de câte ori trec pe lângă o Biserică Ortodoxă, intru şi aprind o lumânare. Şi mă rog pentru toţi cei rătăciţi, aşa cum am fost eu. Mă rog ca Dumnezeu să nu-şi întoarcă faţa de la ei, aşa cum nu şi-a întors-o de la mine. AMIN.