DIN SUFLET PENTRU SUFLET: Cuvânt către creştinii ortodocşi – Marturisirea un...

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                    Marturisirea unui satanist POCĂIT 

                      (http://www.secretelefemeilor.ro/confesiunile-unui-satanist-pocait.html)

Viaţa bate filmul. Iar viaţa unora este dincolo de ceea ce ne putem imagina noi…

                                                      Racolarea

 Vă mărturisesc că m-am născut într-o familie înstărită. Am dus-o bine şi de când 
mă ştiu părinţii mei mi-au oferit tot ce îmi puteam dori. În urma cu 3 ani în cartierul nostru s-a mutat un tip deosebit
Cel puţin aşa părea. Un individ care impunea respect prin simpla sa prezenţă. Umbla cu o motocicletă Honda. Niciodată nu-l văzusem mergând cu viteză mică. Era mereu îmbrăcat în haine de piele şi avea o alură de dur. Dacă undeva era vreo încăierare se amesteca şi el, de partea celui mai slab, fireşte. Nu mai ştiu de unde, dar într-o zi, cineva i-a găsit o poreclp: «Baronul». Şi i se potrivea de minune. Într-o zi l-am întâlnit la o petrecere dată de

un amic comun. Am stat de vorbă cu el în noaptea aceea şi m-a impresionat. Îmi vorbea  delucruri de care nu auzisem niciodată. Îmi spunea că strămoşii noştri, dacii, erau un popor excepţional, că există «Binele şi Răul» dar că sunt relative, în funcţie de tabăra pe care ţi-o alegi, că Satan nu este personificarea răului şi că asta încearcă preoţii Bisericii să facă din el. Că în realitate Satan este unul dintre stăpânii Universului care-l ajută pe om să se cunoască pe sine însuşi şi să devină conştient de forţele care sunt puse în el încă din momentul Creaţiei. Că preoţii încearcă să ne stăpânească, să ne arunce în ignoranţă ca să nu fim conştienţi de ceea ce suntem în realitate. L-am întrebat de unde ştie atâtea şi mi-a promis că mă va lua cu el într-o zi să-mi arate...
                                «Ordinul Fiii lui Satan» 
Aşa m-am trezit într-o sâmbătă cu «Baronul» la mine la uşă. Am plecat cu maşina lui până într-unul din cartierele rezidenţiale ale Bucureştiului, unde am intrat în curtea unei vile foarte mari. De la intrare am fost impresionat de o adevărată desfăşurare de forţe: oameni de securitate cu câini antrenaţi, maşini de teren. 

O atmosferă de disciplină cum nu văzusem decât în filme. După ce a coborât din maşină, Baronul şi-a pus un fel de pelerină neagră, tivită cu o margine roşie, iar pe pelerină era făcută o cruce întoarsă cu braţele în jos. Dar el mi-a explicat ca, în realitate, crucea întoarsă este cea a creştinilor şi că, semnul lui Satan reprezintă în realitate o sabie, în poziţia ei normală, simbolizând lupta neobosită a lui pentru a-şi proteja supuşii. 

În partea din faţă a pelerinei, Baronul mai avea brodat un semn ciudat. Mi-a explicat că semnul acela arată gradul lui, că toţi cei de acolo se supuneau celor mai mari în grad şi că nimeni nu făcea de capul lui nimic. Sincer, structura asta militarizată mi-a inspirat încredere. În interior era o muzică potrivită momentului, care parcă te  înălţa, te făcea să te simţi mai mare şi mai puternic, în stare să faci lucruri extraordinare. La un moment dat a intrat un individ cu părul grizonat, tuns scurt, cu o ţinută impunătoare. Purta o pelerină de culoare vişinie şi avea aceeaşi cruce pe spate – simbolul sabiei.
Era unul din maeştrii ordinului în care tocmai intrasem. A început să vorbească. Pe măsură ce vorbea, simţeam în mine un simţământ ciudat. 
Ne-a spus că strămoşii noştri, dacii, se închinau adevăratului stăpân al acestui pământ, că în urmă cu peste 2000 de ani, ei purtau pe mâna dreaptă sau pe frunte simbolul 666, simbol care a fost denaturat până la ora actuală şi care reprezenta anul celor mai importante reforme politice şi religioase (???). Ne-a spus că de la noi, de pe teritoriul României Mari, au plecat toate popoarele care au civilizat lumea antică. Şi că din cauza asta azi, stăpânii marilor imperii economice nu vor ca noi să fim conştienţi de valoarea noastră ca naţiune. Mă simţeam altul. Parcă dintr-o dată mi se luase o perdea de ceaţă de pe ochi. Undeva, în mine, clocoteam. Simţeam un val de ură urcând din mine. Aveam nevoie de un ţel în viaţă şi îl găsisem: să le arăt românilor cine eram noi, în realitate. Apoi a 

      vorbit despre Biblie. A arătat latura violentă a Dumnezeului din Biblie, a Dumnezeului care nu ierta greşelile făcute. Pe de altă parte, a subliniat caracterul indulgent al lui Satan care recunoaşte că omul este supus greşelilor şi că merită o şansă în plus. Ba, mai mult, Satan oferă supuşilor săi o serie de alte vieţi, menite al ajuta să-şi îndrepte greşelile, pe când Dumnezeul Bisericii creştin-ortodoxe, dă o singură viaţa iar la sfârşit pedepseşte. Încet, încet, simţeam că are dreptate. Şi îmi doream să aflu cât mai multe despre Satan, cel care se luptă pentru drepturile noastre,  ale oamenilor. Am plecat de la întâlnire foarte entuziasmat. Acasă mi-am făcut în camera mea                                        un altar la care mă închinam în fiecare noapte lui Satan. De ce noaptea??? Pentru că însăşi Biblia spune că din Întuneric s-a făcut Lumina. Însemna că Întunericul cuprindea Lumina în el (???). De fiecare dată când pronunţan numele, Satan, simţeam cum mă cuprind fiori reci.  
                                                             Sacrificiul
 Paştele anului 1999 a fost deosebit pentru noi, ca organizaţie a lui Satan. Am petrecut-o toţi într-o zonă de munte, unde se spunea că se coborau sacerdoţii dacilor ca să primească porunci de la stăpânul tenebrelor, de la Zamolxis. Am aniversat victoria celor rămaşi credincioşi lui Satan, în cumplitul an 1, când forţele adverse, 

conduse de Iisus, au încercat să preia conducerea Pământului. Pentru că a îndrăznit să se răscoale împotriva stăpânului de drept, Iisus a fost răstignit, iar Apostolii lui împrăştiaţi. Însuşi marele stăpân fusese prezent la crucificare, în norii care au întunecat cerul în acele momente. Şi tot el lovise templul iudeilor. Aşa ni se spunea. Şi ni se mai spunea că cei care îl vor urma pe Satan vor fi mereu protejaţi de necazuri, de boli şi de sărăcie. De ce să nu recunosc, toate astea se întâmplau. Aveam parte numai de noroc, de unde nici nu mă aşteptam. Şi nici cu banii nu stăteam prost. Doar că, la un moment dat, s-a întâmplat ceva... Eram într-un cimitir unde avea loc o ceremonie funebră. Trebuia să trezim spiritele unor morţi în numele lui Satan şi să le trimitem să pedepsească nişte indivizi, adversari ai ordinului nostru. Am aprins lumânările, ne-am spus incantaţiile şi am aşteptat. Nu ştiam exact ce se va întâmpla, dar aveam încredere în cel care ne conducea. În clipa în care ultimele cuvinte ale ritualului erau rostite, am simţit o răsuflare rece şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când m-am trezit eram pe patul unui spital şi o grămadă de medici în jurul meu – câţiva dintre ei erau adepţii ordinului satanist. Mă priveau toţi cu compătimire şi cu invidie în acelaşi timp. Atunci am aflat că Satan mă alesese pe mine să fiu una  din uneltele sale. Pentru fiecare lucru cerut trebuia dat ceva Stăpânului. De data aceasta, eu fusesem ales să fiu cel ce da. Nu înţelegeam mare lucru. Apoi am vrut să mă ridic şi... am înţeles: eram paralizat de la mijloc în jos. Şi nimeni nu-şi explica ce s-a întâmplat. Cei care fuseseră cu mine în cimitir spuneau că am căzut efectiv la un moment dat, fără nici-o explicaţie. Din punct de vedere clinic eram perfect sănătos.
                                   Crucea «Răstignitului»
 Au urmat 9 luni de coşmar în care simţeam cum lumea mea se prăbuşea. Foştii mei colegi mă vizitau din ce în ce mai rar. Mă încurajau spunând că nu trebuie să disper, pentru că eu eram printre cei aleşi şi că trebuie să-i mulţumesc lui Satan pentru privilegiul de a fi unul dintre oamenii lui. Iar eu mă întrebam: «De ce avea Satan nevoie de un paralitic, de ce trebuia să Îmi ia mie dreptul la o viaţă normală?» Într-o zi, când eram singur trebuia să ajung la baie. Nu era nimeni să mă ajute. Am apucat cârjele şi am dat să mă ridic. După ce am făcut doi paşi am căzut la pământ. Plângeam de disperare. Ce fusesem şi ce ajunsesem... Şi atunci s-a întâmplat ceva extraordinar. Soarele lumina printre crengile plopilor din faţa blocului. Şi atunci am văzut... pe perete se vedea o cruce «întoarsă». Crucea pe care eu o huleam, cea pe care o defăimam şi spuneam că e a «Răstignitului» ce şi-a primit pedeapsa pentru trufia lui, crucea venise la mine. O trimisese la mine, în clipele în care «Stăpânul» mă uitase. Am simţit cum din mine iese o flacără. Apoi am leşinat. Când m-am trezit eram în pat şi ai mei erau pe lângă mine. Mama plângea. Nu ştiam de ce. Şi mi-a spus că în timpul leşinului, inconştient fiind, îmi mişcasem degetele de la picioare. Am încercat şi atunci şi aşa era. Mai mult, simţeam furnicături pe amândouă picioarele. Restul e simplu. În câteva luni mi-am revenit complet. Acum merg pe picioarele mele. Vechii prieteni mi-au întors spatele. Şi dacă nu o făceau ei, aş fi făcut-o eu. Iar acum, de câte ori trec pe lângă o Biserică Ortodoxă, intru şi aprind o lumânare. Şi mă rog pentru toţi cei rătăciţi, aşa cum am fost eu. Mă rog ca Dumnezeu să nu-şi întoarcă faţa de la ei, aşa cum nu şi-a întors-o de la mine. AMIN.

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: DESPRE ATEISM

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: DESPRE ATEISM:

    DESPRE ATEISM

Moto: „Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu“ (Psalm 13:2).

                                                                                            Preot Ioan

                                                                                                                                            

                              Iubiţi credincioşi,

Ateu este cel ce nu crede în Dumnezeul cel adevărat, Creator  şi Mântuitor şi în invăţătura Lui, revelată. Se face referire la ateism în „Noul Testament“, o singură dată, acolo unde Sfântul Apostol Pavel le spune efesenilor: „Eraţi, în vremea aceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu în lume“ (Efeseni 2:12). Erau aşadar, efesenii ca toate neamurile păgâne care credeau în zei, fiinţe fictive şi se închinau la idoli, la chipurile lor cioplite, adică: „celor ce din fire nu sunt dumnezei“ (Galateni 4:8), necunoscând pe adevăratul Dumnezeu. Ei se numeau păgâni şi atei în raport cu poporul Israel cel vechi şi cu Noul Israel - Biserica sau poporul creştin. În ciuda mulţimii de zeităţi şi de idoli pe care-i adorau, efesenii sunt numiţi „atei“ sau „fără Dumnezeu“,pentru că necunoscând pe Dumnezeul Cel adevărat, erau în căutarea lui, cum se constată din inscripţia de pe un altar din Atena: „Dumnezeului necunoscut“ (Faptele Apostolilor 17:23).  De aceea spun comentatorii că ei nu cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, Care să le arate sensul vieţii şi Calea. Ei nu cunoşteau un Mântuitor, Care să-i răscumpere, un Dumnezeu Care să-i înfieze (Galateni 4:6-8) şi să-i ridice la slava din care au căzut. Prin urmare, înţelesul de ateu sau fără Dumnezeu, nu se referă numai la cei ce nu cred şi tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu:„Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!“ (Psalm 13:1), ci se referă şi la idolatri.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Ar fi trebuit să nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată, încat Harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Sfânt“.

Sfântul Vasile cel Mare spune că: „lumea aceasta este o şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune şi un loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui Dumnezeu“.

Psalmistul David  zice: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria“ (Psalm 18:1).

Părintele Dumitru Staniloae spune că: „Omul are în sufletul lui o raţiune şi o libertate, dar ele nu pot funcţiona în modul deplin decât în unire cu Dumnezeu, decât adăpându-se din apa vie a Duhului Dumnezeiesc“.

Credinţa lui Dumnezeu în om

O temă arhidiscutată este credinţa omului în Dumnezeu. Dar mai există o temă, aceea a Credinţei lui Dumnezeu în om, care rezultă din următoarea istorioară. Autorul îşi închipuie Sfatul Sfintei Treimi la Facerea omului. Dumnezeu Tatăl ar fi zis: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră. Duhul Sfânt a spus: Da, dar omul acesta va cădea. Dumnezeu Tatăl a zis: Şi tu, Fiule, va trebui să mori pentru el(luând trup din Fecioara Maria). Să-l facem sau să nu-l facem? Să-l facem! a zis Fiul. Iată nădejdea pe care şi-a pus-o Dumnezeu în om.

Credinţa omului în Dumnezeu

Omul vrea să ştie pentru ce există, pentru ce trebuie să traiască. În casa lui Zaheu vameşul, Domnul nostru Iisus Hristos ne descoperă scopul vieţii noastre atunci când spune: „Am venit să caut şi să mântuiesc pe cel pierdut“ (Luca 19:10). Femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Domnului, El îi spune: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit (Matei 9:22).

În ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu şi a lumii nevăzute, nu toată lumea crede. Unii cred că există, alţii nu. Există o credinţă pozitivă şi o credinţă negativă. Sunt consideraţi credincioşi cei care au o credinţă pozitivă. Un părinte spunea că dacă ne-ar îngădui Dumnezeu, am vedea sufletele oamenilor. Unele luminate şi înflăcărate de focul credinţei, altele ca nişte candele pe jumătate aprinse având flacăra slabă şi tremurătoare, iar o altă parte negre şi întunecate de necredinţă. Iată ce spune Sfântul Nicolae Velimirovici despre necredincioşi: „În zadar fugi de Dumnezeu, nu te poţi ascunde. El nu va alerga după tine, dar te va aştepta. Însa nu te va aştepta numai în locul în care L-ai părăsit, El te va aştepta pe toate drumurile şi la toate răscrucile lumii. Pe orice drum vei apuca, vei întâlni pe Dumnezeu. La orice uşă vei bate, Dumnezeu îţi va deschide. Dacă însă nu-ţi deschide Dumnezeu, uşa nu se va deschide“. Iar Fericitul Augustin mărturiseşte: „Neliniştit este sufletul meu, Doamne, până când nu se va odihni întru tine“.Aceste cuvinte ale Fericitului Augustin au ajuns să fie mereu citate de teologi pentru că sunt pline de adevăr: sufletul omului fiind duh, creat de Dumnezeu, în nimic altceva nu-şi află plăcerea, liniştea, pacea, mângâierea şi bucuria, decât numai în Dumnezeu. Atunci când se desparte de El, e nevoit să-şi caute plăcerea în făpturi şi în patimi felurite şi este ca şi cum cu nişte roşcove se hrăneşte (pilda Fiului risipitor).

Tainele lui Dumnezeu nu le poate cuprinde mintea omenească. Este unul din motivele pentru care putem spune: credinciosul nu are întrebari, iarnecredinciosul nu are răspunsuri.

Necredinţa omului în Dumnezeu

Necredinţa îi vine omului mai mult din voia lui liberă de a se lega de lucrurile cele deşarte şi trecătoare ale veacului de acum. Necredinţa îi vine omului din inima necuvioasă: „Luaţi seama fraţilor, să nu fie cumva, în vreunul din voi, o inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de Dumnezeul cel viu“ (Evrei 3:12); din inima împietrită:„La urmă când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat (Iisus Hristos) şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat“ (Marcu 16:14); din cauza abaterii de la adevărul revelat: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Dar pe Mine (Iisus Hristos), fiindcă spun adevărul nu Mă credeţi“ (Ioan 8:44-46); din orbirea trimisă de la Dumnezeu: „Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi să-i vindec“ (Ioan 12:40); din orbirea trimisă asupra omului de la diavolul: „Iar dacă Evanghelia noastră este încă acoperită, este pentru cei pierduţi, în care Dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu“ (2 Corinteni 4:3-4); din cauza diavolului care fură cuvântul: „... apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva crezând să se mântuiască“ (Luca 8:12); precum şi din căutarea slavei omeneşti.

Necredinţa este un act liber al omului prin care el nu voieşte să creadă în Dumnezeu: „Şi, deşi a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în  Iisus Hristos“ (Ioan12:37). Tot aşa şi astăzi există oamneni care, deşi a făcut Dumnezeu multe minuni cu ei, nu vor să creadă în existenţa şi purtarea de grijă a Celui Prea Înalt.

INTRATI AICI PENTRU A CITI MAI DEPARTE...
DIN SUFLET PENTRU SUFLET: DESPRE ATEISM: