Porcii

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Povestea spune: împreună suntem puternici, trebuie respectată libertatea individului, calea de mijloc e mai bună

O turmă de porci sălbatici păştea în tundra îngheţată a Siberiei polare. Căutau licheni cruţaţi de ger. Deodată s-a stârnit o grozavă furtună şi Crivăţul s-a pornit să sufle tot mai dezlănţuit. Temperatura scădea vertiginos. Vântul îngheţat pătrundea prin firele aspre, ca nişte ţepi, cu care sunt acoperiţi porcii spinoşi. Cu o mişcare instinctivă, turma se strânge pentru a se feri de vănt şi ger. Se înghesuie unul în altul. Tot mai aproape, strâns lipiţi, trup lângă trup, pentru a scăpa de îngheţ şi pentru a găsi un stop de căldură în trupul celuilalt...Dar cu cât se strâng mai tare, unul lângă altul, cu atât mai tare, ţepii le intră în carne. Durerea îi face să se depărteze...Dar vârtejul de vânt şi zăpadă îi învăluie iar, cu mantia sa îngheţată. Şi iar se apropie, ca să se încălzească.. şi din nou se depărtează, ca să nu se mai înţepe unul pe altul...şi încet, încet au găsit distanţa potrivită.

Spunem povestea: unui om tiranic (şef, soţ, prieten, colaborator)

cui nu respectă libertatea celorlalţi

                            cuiva ce nu ştie lumea, unui părinte autoritar

aceluia ce crede că ştie mai bine ce au de făcut ceilalţi

celui predispus la exagerări

omului care se bagă în sufletul tău 

Așchii din Crucea Patimilor -Lavinia Stefan Filip

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Vezi, Doamne, cât m-am depărtat de tine-n aste vremuri?
De-aceea, nu-ți cer să m-alini, ciți cer să mă cutremuri!
În tihnă să îmi torni infern, în blid să-mi picuri fiere,
Și bârna să mi-o rupi în ochi, căci văd făr’ de vedere…

Dă-mi vinele la un fierar, să-mi toarne foc în ele,
Văpaie dă-mi, nu doar scântei, să nu mă mai înșele!
Dă-mi mâinile arvună-n Iad smolitelor parâme,
Căci nelucrând lucrarea Ta, s-au pus să o dărâme.

Vezi umerii cum mi-au căzut, ca niște zări surpate?
Cum talpa-mi prinse rădăcini în malul de păcate?
Am dat Iordanul pe nămol și-agheazma pe leșie –
De Iuda te-a vândut o dat’, eu te-am vândut de-o mie.

Atâtea pietre zac prin târg, căci ne lovim cu pietre –
Și-atâtea răni avem pe noi, că știm să dăm cu sete.
Ne prea-zgârcim doar la obraji, economie facem
Și, nu Te supăra pe noi, dar nu vrem să-i întoarcem!

De-atâta ros din creștinism cu fadă pocăință,
Nici scoarțele n-au mai rămas intacte din credință.
Și-atâtea oale-avem pe foc, iubirea căldicind-o,
Că fir de carne nu mai e… doar os – perfid albind-o.

Transfugi ai propriilor vieți, ne-ascundem în secunde,
Sfârșiți de drumurile lungi, ce nu ne-au dus niciunde.
Ne-am rătăcit de veșnicii, momiți de vreo morgană,
Sorbind beții de vorbe mari pe post de sfântă hrană.

Și tot mai des știm despre cer doar meteo-prognoze,
Ori horoscopic tălmăcim astrale diagnoze –
Uitând că nouă ceruri sunt, că-n ele ni-i seninul
Și c-abia-n ultimul stă Cel ce ne-a făcut destinul.

Atâtea candele am ars, storcându-le lumina
Sculptând în ele duhul frânt, amestecat cu vina.
Opaiț slab prin peșteri lungi le e, adesea, raza,
Căci nefiind din scut ceresc, firavă le e paza.

Prin spinii lumii de-am umblat, n-am priceput jertfirea,
Nici pietrei nu i-am înțeles în inimă-mpietrirea.
Poveri luptam din răsputeri, făr’ de-a-Ți afla puterea,
Și praznic Paștelui cinsteam, făr’ de-a-Ți trăi ‘Învierea.

Adie-mi duh în adevăr – senin, nebun, văratic
Și îndoielii dă-i amurg – întins pe zări, tomnatic.
Mă-nvață calea mai curând, c-o tot confund cu drumul,
Iar vieții - focul viu i-l dă, căci am aflat doar scrumul.

Să nu mă iei în sânul Tău, cu binecuvântare,
Ci cât mai jos să mă azvârli, ca să mă scol mai tare!
Iar de m-oi alipi de glod, în glod să-mi fie veacul,
Căci știu că-n drumul către Rai, în iad lumesc mi-e leacul…