CREDINTA

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

PARADOXUL CREDINTEI DIN ZILELE NOASTRE

O rusine-i azi credinta la poporul romanesc
Ca e "dumnezeu" stiinta si dezmatul sufletesc!
S-a uitat credinta sfanta cu traditii stramosesti
Azi la moda-i desfranarea si slujirile trupesti!
Sa te inchini azi "e rusine", lumea rade de pacat
Dumnezeue inchipuire, findca de...ne-am cultivat!
De! Stramosii din vechime nu erau prea cultivati,
Astazi merg sa se inchine numai cei inapoiati!

Azi, cu atata invatatura, cum sa crezi in Dumnezeu,
Cand cunosti perfect atomul si-i despici nucleul sau!
Azi, cand munca grea cu bratul, e facuta de motor,
Azi, cand vezi in casa lumea, privind la televizor!?...
Ce castig ai din credinta cand ai tot ce iti doresti?
Cum, tu... om cu invatatura, iarasi te umilesti?...
O, dar iata ca azi omul s-a schimbat fundamental,
Este drept, are cultura, dar e rau, nedrept , brutal...
Iata, lipsa de credinta de la cei ce-s cultivati,
Ca ajung sa se ucida chiar si rude chiar si frati!

Ce frumos era romanul, milostiv, cinstit, smerit,
Credincios si cu nadejdea vietii fara de sfarsit!
Toti stramosii cei din veacuri iata ca au fost uitati,
Sau, sunt defaimati de unii, ca n-au fost prea cultivati!
Oare limba romaneasca care o scriem si o vorbim
Nu din cartile lor sfinte , ce le-au scris o mostenim?
Prima faza tiparita in iubitul nostru grai
Este o sfanta rugaciune pe acest picior de plai.

Oare nu aveau cultura? Vaarlam era ateu?
N-aveau minte sanatoasa de chemau pe Dumnezeu?
Dosoftei nu avea cultura, sau Ivireanul Antim?
Oare nu erau tot oameni, despre dansii noi ce stim?
Dosoftei cu-a lui cultura peste tot recunoscut,
Purta moaste in trasura ca odor nepretuit.
Mucenicul din Suceava peste tot l-a insotit,
Pentru ce-l purta cu dansul Marele Mitropolit?

Oare- asa de scurta minte sa fi fost la Dosoftei?
Cati ca ei au zi cultura dintre cei mai mari atei?
In trecut, mai zice lumea, preotii au exploatat
Taranimea cea saraca, oare-i chiar adevarat?
Aratati cu argumenta, toti acei ce azi vorbiti,
Ce averi adunau Sfintii, care-s cei ce-s asupriti?
Poate Stefan Voievodul de cultura a fost lipsit,
Ei, doar conducea poporul, prin Sihastrul cel sfintit!

Cati din cei ce au cultura cunosc azi amanuntit
Ce averi avea Sihastru care Stefan l-a iubit?
Dar cati stiu ca Sfantul acesta intelept si luminat,
Stia pe de rost Psaltirea si pe cati i-a vindecat?
Si cati stiu ca atunci Stefan sta la usa lui smerit
Asteptand, el domn, la usa obosit si istovit?
Stiti ca in ruga lui umila a cerut lui Dumnezeu
Ca sa ajute Voievodul, izbavind poporul sau?

Tot poporul cu credinta apara acest pamant,
Mii si mii sunt sub tarana, un popor martir si sfant!
Au zdrobit paganitatea cu puterea Sfintei Cruci,
Tot pamantul tarii noastre este plin de mucenici!
Sfantul Gheorghe pe drapele intarea pe acesti strabuni,
Presarand urgia mortii in puhoaie de pagani!
Mircea, alexandru, Stefan, brazi ziditi de Dumnezeu
Stavila Paganitatii – au slavit numele Sau.

Pana la noi razbeau adesea milioane de pagani,
Dar cadeau zdrobiti de Domnul prin acesti crestin romani!
Brancoveanul, om cu carte, intre voievozi cinstit,
A murit pastrand credinta, un “ crestin desavarsit!”
Chiar de au fost, si sunt si astazi, preoti lacomi de castig,
Nu credinta-i vinovata, daca-n focul vesnic plang!
Dumnezeu face dreptate , judeca-va la sfarsit,
Si tot cel ce-L necinsteste , va fi sigur pedepsit!

O, dar astazi Sfintii nostrii, ce putin sunt cunoscuti,
Au sfintit aceste plaiuri in cumplite suferinti!
Azi cand gradul de cultura este mult mai ridicat,
Toti stramosi Sfinti ai nostri, neamul nostru i-a uitat.
Cate vieti, fara prihana, vrednice azi de urmat,
Sunt trecute cu vederea, cati romani le-au cercetat?
De la Danil la Iacob de curand mort la Iordan,
Un popor intreg de ingeri sunt din plaiul Dunarean!

....
Iata-n zilele de astazi au ramas fara de pret,
Vin strainii sa se inchine Frescelor la Voronet,
Vin strainii si se mira de asa minunatii
Care..., cei fara cultura, le-au zidit ca marturii!
Cati cunosc ca la Iordan, indurand vanturi si ploi,
De curand Iacob – Ioan este Sfant din Dorohtoi?!
Care-i viata lui sfintita, stiu ca pentru noi a scris
O comoara numa-n versuri pana-n clipa cand s-a stins!

Trupul lui plin de miresme si de Dumnezeu sfintit,
Se gaseste la Hozeva, de straini astazi cinstit!
Mai cer unii azi dovada sa arate Dumnezeu
Cum sa creada doar in semne azi poporul cel ateu?
Daca n-are in el vointa sa citeasca din Scripturi,
Nu urmeaza nici credinta sfintelor invataturi;
Ei cred tot ce spune lumea fara sa ceara dovediri,
Iar Scriptura, Patericul, nu-s decat inchipuiri!

Iata cum cinstim credinta si pe Bunul Dumnezeu
Noi, ROMANII, crestini de astazi, am ajuns popor ateu!
Iata cum cinstim stramosii si pe toti ai nostrii Sfinti,
Tavalindu-ne in rele si in spurcatele dorinti.
Pentru ce au luptat strabunii sa ne scape de pagani,
Daca noi traim ca Hunii, dar ne socotim crestini...?!

Preluat

http://ro.netlog.com/ameliaporojan/blog/&page=2

ˇ Definiţia iubirii: sporirea prieteniei faţă de cei ce ne ocărăsc. (Diadoh al Foticeii)

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

ˇ Când începe cineva să simtă cu îmbelşugare dragostea lui Dumnezeu, începe să iubească şi pe aproapele întru simţirea duhului. Şi aceasta este dragostea despre care grăiesc toate Sfintele Scripturi. Căci prietenia după trup se desface foarte uşor când se găseşte o cât de mică pricină. Pentru că nu a fost legată cu simţirea Duhului. Dar în sufletul ce stă sub înrâurirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar întâmpla să se producă vreo supărare, totuşi legătura dragostei nu se desface dintr-însul. Căci aprinzându-se pe sine însuşi din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, îndată revine iarăşi la starea cea bună şi cu multă bucurie primeşte dragostea aproapelui, chiar dacă a fost ocărât sau păgubit mult de către acela pentru că acest suflet topeşte în dulceaţa lui Dumnezeu amărăciunea iscată de gâlceavă. (Diadoh al Foticeii)11

ˇ Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunoştinţe ne pricinuieşte nu puţină întristare când, ocărându-l pe cineva dintr-o întărâtare oarecare, ni l-am făcut duşman. Fiindcă ea nu încetează de-a împunge conştiinţa noastră, până ce, prin multă rugare de iertare, nu aducem pe cel ocărât la cugetul de odinioară. Dar cea mai desăvârşită înţelegere nu face foarte multă grijă şi mustrare chiar când careva dintre oamenii lumii s-ar mânia pe noi pe nedreptul, pentru faptul că suntem tot sminteală cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e stingherită şi de la contemplarea lui Dumnezeu şi de la cuvântarea despre El. Căci temeiul cunoştinţei fiind dragostea, nu lasă cugetarea să se lărgească în zămislirea de contemplaţii dumnezeaeşti, până nu vom recâştiga mai întâi în dragoste şi pe cel ce s-a mâniat în deşert pe noi. Iar dacă acela nu vrea să se întâmple aceasta, sau s-a depărtat de locul unde vieţuim noi, se cuvine ca, aşezându-i chipul feţei lui în afecţiunea largă a sufletului, să plinim astfel în adâncul inimii legea dragostei. Căci cei ce vor să aibă cunoştinţa lui Dumnezeu trebuie să privească spiritul şi feţele celor ce s-au mâniat fără temei, cu un cuget nemânios. Împlinindu-se aceasta, mintea noastră nu numai că se va mişca fără greşeală spre contemplarea lui Dumnezeu, ci se va înălţa şi spre dragostea Lui cu multă îndrăznire, ca una ce se zoreşte neîmpiedicată de la treapta a doua la cea dintâi. (Diadoh al Foticeii)