Sfânta icoană a Precistei de la Biserica Icoanei

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE..

O SCHIMBARE DE TOPOS ŞI TROPOS


http://ziarullumina.ro/documentar/sfanta-icoana-precistei-de-la-bis...

De câţiva ani, în Duminica Ortodoxiei se organizează în Bucureşti, la Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din apropierea Grădinii Icoanei, o procesiune întru pomenirea înălţării sfintelor icoane de la 11 martie 843. Peste veacuri, o icoană şi puterea credinţei oamenilor au schimbat atât toposul, cât şi troposul.
De la sfârşitul secolului al XVII-lea, Biserica „Maica Precistei“ din mahalaua „Ceauş David“ a rămas în conştiinţa oamenilor drept Biserica Icoanei, iar cadrul natural ce o împrejmuia, Grădina Icoanei. Icoana care a schimbat nu numai denumirile puse de om (toposul), ci şi felul de gândire şi raportare al oamenilor (troposul) este „sfânta icoană a Precistei, tămăduitoare de bolnavi“, potrivit menţiunii în diata (testamentul) lui Misail Monahul, din 1777.

Schimbările politice, robirea străină, precum şi faptul că ţara noastră devenise teatrul operaţiunilor de război dintre ruşi şi turci i-au determinat pe românii de pe aceste meleaguri să nu-şi mai pună nădejdea de izbăvire în ajutorul omenesc, ci în Dumnezeu, în Maica Domnului şi sfinţii Lui, construind cetăţi spirituale, precum Biserica Icoanei, care a fost construită între 1784 şi 1786 de către nepotul lui Misail Monahul, Panait Băbeanu. Odată cu construirea bisericii de zid s-au ridicat împrejur şi chilii, „ca să fie pentru adăpostirea săracilor călugăriţi şi femei văduve scăpătate şi acelor streini bolnavi ce vor năzui la ajutorul Sfintei Icoane“. În acelaşi timp, se mai precizează în pisania bisericii, încastrată în prezent pe faţada vestică a bisericii, ca parte din venitul ce se va strânge la biserică să fie pentru ajutorul săracilor, „iar cine va strica vreun aşezământ dintr-acestea să aibă a da seama la înfricoşata şi dreapta judecată a cerescului Împărat“.


„Datorită folosului duhovnicesc pe care-l au credincioşii care se roagă Maicii Domnului, această sfântă icoană a transformat locul acesta într-o oază de rugăciune, iar împlinirea rugăciunilor lor a fost vestită la mulţi alţii. Sunt foarte multe cazuri de vindecări, întemeieri de familii şi căsătorii. Foarte multe familii s-au şi cununat aici în urma rugăciunilor pe care le-au făcut la această icoană, mare parte dintre ei fiindu-mi fini. Unii dintre ei, după ce au avut un necaz, vreo suferinţă, au primit înştiinţare în vis de la Maica Domnului ca să vină să se roage la această icoană. Noi îi sfătuim ca, după ce li s-au împlinit rugăminţile, să rămână pentru toată viaţa apropiaţi de Maica Domnului, să se roage şi să nu alunece spre superstiţii şi alte practici neortodoxe, fiindcă, de cele mai multe ori, un necaz sau vreo suferinţă este o chemare pe care Dumnezeu ne-o face ca să fim mai aproape de El. Dumnezeu este trist când noi ne depărtăm de El, la fel şi Maica Domnului, astfel că motivul necazului sau suferinţei a fost ca să fim alături de Dumnezeu şi să ne schimbăm viaţa“, a explicat pr. paroh Ion Popescu de la Biserica Icoanei.

Sunt multe lucrările Maicii Domnului şi nu toate au fost descoperite, deoarece, mai spunea părintele paroh, vin după mulţi ani diferiţi medici, profesori şi alţi credincioşi care au făcut o carieră să mărturisească faptul că atunci când erau elevi la Şcoala Centrală, aflată vizavi de biserică, se rugau Maicii Domnului să îi ajute la învăţat.
FRESCE ORIGINALE DE LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVIII-LEA


Din cauza vechimii şi perisabilităţii materialului, „sfânta icoană a Precistei, tămăduitoare de bolnavi“ va fi restaurată. Alături de aceasta, în curs de restaurare se află şi pictura bisericii. Pictura în ulei de la sfârşitul secolului al XIX-lea s-a exfoliat şi s-a aprobat de către Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Comisia de pictură bisericească a Patriarhiei Române decaparea ei şi punerea în lumină a picturii originale, realizată în tehnica „a fresco“. Proiectantul şi coordonatorul lucrărilor este specialistul restaurator Gabriela Ştefăniţă. Din păcate, nu s-a păstrat întreg ansamblul pictural original, fiindcă în urma lucrărilor de decapare s-au descoperit şi suprafeţe albe. De asemenea, în urma cutremurului din 1838, cele trei turle au căzut, mai târziu fiind refăcute doar două turle, şi s-au adăugat o nouă boltă în pronaos şi un nou pridvor sau exonartex. „Fresce originale au fost decapate în pronaos, în partea de nord, Cuviosul Zosima împărtăşind-o pe Cuvioasa Maria Egipteanca, cei şapte mucenici Macabei cu maica lor, Solomoni, şi dreptul Eleazar, Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi o parte din mama sa, Sfânta Elena, fiindcă zidul a fost spart pentru lărgirea ferestrelor. În registrul de sus, Sfânta Mare Muceniţă Marina care loveşte capul diavolului, mai mulţi cuvioşi cărora, deocamdată, nu le-am descifrat numele, iar în partea de miazăzi, mitropolitul Ungrovlahiei, Grigorie al II-lea. În acest spaţiu a fost soba, astfel că în spatele ei nu a fost pictat vreun chip de sfânt, ci doar cerul şi pământul. Este vorba de o frescă deosebită, atât prin vechime, cât mai ales prin programul iconografic, precum scenele din Apocalipsă din pridvorul Bisericii Icoanei. În restul bisericii s-au mai decapat mici porţiuni pentru a se vedea dacă se mai păstrează fresca originală“, a precizat Gabriela Ştefăniţă, specialist restaurator.

De curând, a fost restaurată o parte din pictura turlei circulare în stil realist, în ulei, iar în viitorul apropiat se vor decapa absidele din naos şi altarul.

SURSA
http://altmarius.ning.com/profiles/blog/show?id=3496555%3ABlogPost%3A381303&xgs=1&xg_source=msg_share_post

Lumanarea, lumina si candela

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Lumina adusă ca prinos lui Dumnezeu este arderea lumânării şi untdelemnului din candelă, aprinse de credincioşi şi preot, ca parte constitutivă a cultului şi ca expresie a unei necesităţi religioase subiective. Aprinzând o lumânare în biserică, credinciosul se roagă lui Dumnezeu, îi mulţumeşte pentru marea Lui bunătate şi ocrotire şi dă expresie credinţei lui în Dumnezeu. Ea devine un mijloc de legătură între om şi Dumnezeu, legătură stabilită şi determinată de libera voinţă a credinciosului.
Lumina este rezultatul arderii unor materii concrete: ceara, tămâia, untdelemnul. Lumina aceasta produsă prin ardere este şi expresia rugăciunii materiei amorfe care este astfel integrată în cultul de adorare a lui Dumnezeu. în cultul Vechiului Testament, lumina este un prinos adus Domnului Dumnezeu. Preotul Aaron arde tămâie şi aprinde în fiecare seară candelele în faţa chivotului Legii Sfinte: „Când va aprinde Aaron seara candelele, iar vor arde miresme. Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului, din neam în neam " (Ieşire 30, 8). însuşi Dumnezeu porunceşte să ardă lumina pe altarul Său: „Să aducă untdelemn de măsline, curat şi limpede pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit"... „ (Sfeşnicul) îl vor aprinde Aaron şi fiii lui, înaintea Domnului, ca să ardă totdeauna, de seara până dimineaţa " (Levitic 24, 2-3).
La iudei, candela avea forma unui sfeşnic cu şapte braţe aşezate pe o ţeava, pentru untdelemn, cu orificii pentru fiecare braţ. Creştinii proveniţi dintre iudei au adus cu ei deprinderea de a folosi lumânări şi candele şi în cultul creştin.
In vremea persecuţiilor, spre a fi apăraţi, creştinii se strângeau la rugăciuni şi slujbe în catacombe, pe care le luminau cu lumânări. După ce s-a dat libertate Bisericii, începând din sec. IV, lumânările au continuat a fi folosite, dar, de la rolul lor anterior de strictă necesitate, ele încep să aibă acum şi un caracter simbolic, fiind folosite atât la Sfânta Euharistie, cât şi la slujbele funebre, la sărbătorile sfinţilor, la cinstirea relicvelor sfinte ş.a.m.d.
Lumina este socotită acum ca simbol al bucuriei împărtăşirii din lumina divină: „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină" (Psalm 35,2). Lumina este un atribut al divinităţii şi totodată o condiţie a vieţii. Mântuitorul este vestit de proroci ca o lumină ce va risipi întunericul răului şi necredinţei: „întunericul acoperă pământul şi bezna, popoarele, iar peste tine răsare Domnul44, ... „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit."(Isaia 60, 1-2). Mântuitorul însuşi Se numeşte pe Sine „Lumină": „Eu Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric"
Lumânările sunt aşezate în sfeşnice. Acestea au unul sau mai multe braţe, fiecare cu simbolismul lui. Sfeşnicul cu un braţ purtând o lumânare (primikirion) simbolizează unitatea Sfintei Treimi; sfeşnicul cu două braţe (dikirion) semnifică, prin cele două lumânări, cele două naturi ale lui Hristos, iar sfeşnicul cu trei lumânări (trikirion) e simbolul Sfintei Treimi.
Cele cu şapte lumini închipuie cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, iar sfeşnicul cu douăsprezece lumânări închipuie ceata celor doisprezece Sfinţi Apostoli. Acest sfeşnic are în mijloc „o lumină mai înaltă" care închipuie lumina lui Iisus Hristos. Piciorul sfeşnicului este şi el un simbol. Unele au forma unei coloane simbolizând stâlpul de foc ce a condus pe evrei la fuga din Egipt, altele au forma rugului celui nears în foc, în care Dumnezeu s-a arătat lui Moise ş.a.
Sfântul Simeon al Tesalonicului, arătând semnificaţia luminilor din biserică, le compară cu stelele, iar despre policandrul cel mare din mijlocul bisericii, în formă de cerc cu lumini (cer, cerc), spune că închipuie „tăria cerului şi planetele"
. Sfeşnicele cu o lumânare se aprind la proscomidiar. Pe Sfânta Masă se aşază două sau trei sfeşnice cu una sau mai multe lumânări care se aprind în timpul sfintelor slujbe şi la Liturghie. în dreptul icoanelor împărăteşti, pe solee, stau de obicei sfeşnicele mari sau „împărăteşti", în care ard una sau mai multe lumânări în timpul Liturghiei. Atât în naos, cât şi în pronaos sunt puse la îndemâna credincioşilor sfeşnice, mai mari sau mai mici, în care aceştia aprind lumânări. Făclii (lumânări mari) ori lumânări aprinse în sfeşnice mai mici, portative, sunt purtate la vohoade înaintea slujitorilor.
Lumânările se aprind la toate sfintele slujbe: la slujba Botezului, a Cununiei, la Agheasmă, la slujbele funebre ş.a. în Săptămâna Luminată, sfinţiţii slujitori poartă în mâini făclii aprinse în timpul sfintelor slujbe, ca simbol al bucuriei învierii.
In afară de lumânări, în biserici ard şi luminile discrete ale candelelor, în care se pune şi se aprinde untdelemn. Candela are aceeaşi însemnătate ca şi aceea a lumânărilor. Sunt aprinse candele atât în altar, cât şi în interiorul bisericii.
 Deasupra chivotului de pe Sf. Masă, în care se păstrează Sf. împărtăşanie pentru cei bolnavi, arde necontenit în cinstea ei o lumină din candela ce e suspendată, de obicei, de Crucea care străjuieşte în spatele dinspre răsărit al Sf. Mese. Candele mari, suspendate, ard deasupra uşilor împărăteşti ale altarului, precum şi la icoanele împărăteşti de pe catapeteasmă. Candele şi lumini ard, de asemenea, deasupra mai tuturor icoanelor importante din biserici şi din casele credincioşilor. Lumina candelei e nelipsită în cimitire, la căpătâiul morţilor. Lumina aceasta, mai ales, ca şi mireasma tămâiei şi lumina lumânărilor sunt expresia credinţei în viaţa viitoare şi a legăturii cu cei morţi. Această credinţă o ilustrează poetul nostru George Coşbuc în poemul folcloric „Moartea lui Fulger". Eroului mort i se pune în mâinile strânse pe piept o lumânare aprinsă, fiindcă, după datină, lumina ei îi va fi călăuză în întunericul din împărăţia lumii de dincolo:
„Cu făclioara pe-unde treci Dai zare negrelor poteci în noaptea negrului pustiu, Pe-un drum de veci...u.
„Credinţa-n zilele de-apoi E singura tărie-n noi...

SPUSE DE SFANTUL SILUAN ANTONITUL

"Rugati-va pentru oameni. Aveti mila de poporul lui Dumnezeu… Sigur, este un lucru anevoios. A te ruga pentru oameni e tot una cu a-ti varsa sangele… dar trebuie sa te rogi."- Sfantul Siluan Athonitul