“Prin asceză şi iubire sufletul nostru trebuie să ajungă la curăţia sufletului fecioară, în care se va naşte chipul nostru veşnic.”
Nu se poate vorbi numai despre Maica Domnului. Ea e prevăzută de Providenţă îndată după căderea omului. Deci pomenirea ei pune din plin problema refacerii omului.
Primul om refăcut e Iisus, Fiul ei, şi toţi ucenicii lui Iisus, deci Ea e şi Maica Bisericii. A fost instituită chiar de Iisus când era pe cruce, ca Maică a creştinătăţii, când Iisus i-a dat pe Ioan de fiu şi lui Ioan pe Ea de maică.
Dacă viaţa noastră s-ar reduce numai la viaţa aceasta, cea dintre leagăn şi mormânt, toată zdroaba vieţii ar fi fără sens. Dar viaţa aceasta nu e numai atâta.
Ştim de la Iisus că vom purta şi chipul pe care ni L-a arătat El, schimbându-Se la faţă. Aceasta, însă, când Se va naşte în noi Iisus aşa cum S-a născut în Sfânta Fecioară.
Prin asceză şi iubire sufletul nostru trebuie să ajungă la curăţia sufletului fecioară, în care se va naşte chipul nostru veşnic.
Nu e, deci, numai o urmare a Domnului, o „imitatio Cristi”, ci şi o urmare a Maicii Domnului.
Dar Maica Domnului n-a fost scutită de nici una din durerile omeneşti. De mică a cunoscut refugiul şi prigoana lui Irod. Sabia durerilor a fost profeţită pentru “între robii lui Dumnezeu şi Maica lui Dumnezeu e o deosebire fără margini” zice Sfântul Damaschin. Dacă Moise, un rob, poate prin rugăciunea lui să oprească urgia lui Dumnezeu şi nu-L lasă să Se răzbune pe închinătorii la idoli – cu atât mai mult rugăciunea Sfintei Fecioare Maria va opri să nu cadă urgia divină peste păcătosul popor creştin.
Dumnezeu a făcut pe om în calitate de fiu şi nu ca pe o făptură oarecare. Această calitate, Dumnezeu n-a dat-o îngerilor sau altei creaturi. Domnul Hristos întrupându-Se a ridicat firea feminină, femeiască, până la cinstea de a putea fi numită Maica lui Dumnezeu.
Ereticii neputând înţelege spuneau că: nu se poate ca o muritoare să fie Maica lui Dumnezeu.
Subiectul întrupării în chip omenesc este persoana a II-a a Sfintei Treimi şi deci cea care a născut pe Dumnezeu întrupat este Născătoarea de Dumnezeu, afirmaţie a Sinodului al III-lea Ecumenic, de la Efes, din anul 431.
Maica Domnului oarecum răscumpără la picioarele crucii, ceea ce a greşit strămoaşa.
Al VII-lea Sobor (Sinod) Ecumenic[1], având în vedere rătăcirile ereticilor despre Sfinţi şi Maica Domnului, hotărăşte: “A cinsti şi a mări mai întâi pe Născătoarea de Dumnezeu: mai înaltă decât toate puterile cereşti; iar de asemenea şi pe sfintele puteri cereşti îngereşti, fericiţii şi întru tot lăudaţii Apostoli şi Prooroci, pe Sfinţii Mucenici morţi pentru Hristos, pe Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii dascăli şi toţi drepţii, cuvioşii bărbaţi şi a cere mijlocirea lor, pentru că ne pot apropia de împăratul tuturor – Dumnezeu.”
Şi cântă Biserica: Sub milostivirea Ta scăpăm, Stăpână Născătoare de Dumnezeu, Fecioară! întru rugăciunile noastre nu ne lăsa pe noi în scârbe, ci ne mântuieşte pe noi: Una curată, Binecuvântată, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu …
de Ieromonah Arsenie Boca – Rostul Incercarilor
