MA ROG PENTRU SUFLETELE OAMENILOR

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Preotul Andrei Cotruţă. Foto: Dinu Rusu

Timpurile foarte grele pentru credinţă, anii ateismului scrântit, nu au împiedicat familia Cotruţă de la Scumpia, Făleşti, să ţină cuvântul Domnului la loc de cinste. Chiar dacă erau numiţi „credincioşi”, doar pentru a-i înjosi şi a-i considera întunecaţi, ei nu se sminteau la vorbele răutăcioase ale oamenilor, ci aveau frică de Cel de Sus.

Peste ani, unul dintre copiii familiei Cotruţă, Andrei, împlineşte visul tatălui şi se face preot. Îl găsesc slujind la Mănăstirea Sfintelor Femei Mironosiţe Marta şi Maria de la Hagimus, Căuşeni, fiind unul dintre cei mai respectaţi şi căutaţi duhovnici ai Basarabiei.

Mă huiduiau „Credinciosul”

S-a născut şi a crescut pe vremea când cei care credeau în puterea lui Dumnezeu erau desconsideraţi şi trecuţi în lista rătăciţilor. Poreclit în semn de batjocură „credinciosul”, nu prea înţelegea ce se întâmplă cu adevăratelea.

„Mereu mă întrebam de ce sunt batjocorit? Nu fur, nu fumez, nu umblu hoinar. Credeam că dispreţul acesta e doar din partea unor membri necunoscători ai societăţii, dar la şcoală eram necăjit chiar şi de profesori”, spune părintele Andrei.

Atunci când a păşit pentru prima dată pragul şcolii au şi început pedepsele sau, mai bine zis, răfuielile.
E trecut din clasa unde erau copii din mahala şi pe care-i cunoştea în una în care să se simtă străin şi singur. Dar şi în aceasta i se alege un loc „potrivit” – ultima bancă.

Deşi conştientiza că va avea probleme, mergea la biserică, urmând îndemnul părintesc. Sigur, şicanele apăreau, fel de fel de vorbe urâte şi note mai mici.

„Eu am iubit foarte mult şcoala. Gândeam că doar cartea mă va ajuta să trăiesc mai bine. În şcoală am avut multe probleme cu profesorii, mă străduiam să învăţ, pentru a nu fi discreditat. Îmi ziceam că nu pot fi desconsiderat dacă am să fiu un elev bun. Mi se spunea: „da eşti elev bun, dar taică-tău te întunecă şi nu ştii ce e cu tine”, povesteşte duhovnicul.

„Eram bucuros când am citit pentru prima dată în strană. Era o linişte deosebită. Această atmosferă mi-a dat curaj să mai vin să citesc, să fiu alături de corişti. Bucuria, însă, a căzut în scârbă. Au fost turnători care au spus că am citit la biserică. Luni m-au scos la careu şi m-au pus să merg de-a lungul tuturor şi ei mă huiduiau: „Credinciosul!”, îşi aminteşte părintele Andrei.

Uneori, îi trecea prin gând să părăsească şcoală, dar taică-său îi vorbea: „Lasă că o să vină timpul când Dumnezeu o să le orânduiască pe toate la locul lor, se vor deschide bisericile şi profesorii o să vină să plângă, mulţi o se regrete, o să-şi ceară iertate. Cine n-o să audă chemarea lui Dumnezeu o să ardă în foc!”.

Bogăţiile sufletului sunt cele mai de preţ

A absolvit şcoala şi s-a ales cu o caracteristică bună, doar că se încheia cu menţionarea „ideologic nu este dezvoltat”.
Însă, atunci când susţine examene de admitere la Colegiul de Telecomunicaţii din Chişinău, pesemne, membrilor comisiei le scapă calificativul.

După absolvirea acestei instituţii îşi satisface serviciul militar, apoi este angajat conform specializării la Bălţi, unde îşi demonstrează aptitudinile de bun specialist, apoi de conducător.

Apoi i s-a ivit ocazia să plece în Germania. „Văzând luxul de acolo, a apărut dorinţa de a mă îmbogăţi. Totodată, mă interesam de la cei de-acasă ce se face cu biserica din sat şi încercam să ajut cu ceea ce puteam. Am înţeles că totuşi biserica rămăsese în sufletul meu şi, la un moment dat, am simţit un gol în suflet. Am început să mă gândesc la viitorul meu, la viitorul sufletului meu.
A apărut o dorinţă mare să mă mărturisesc şi tot drumul, când am revenit din Germania, m-am rugat lui Dumnezeu să mă păzească, îngânam cântări bisericeşti şi spuneam şi ectenia „Iarăşi şi iarăşi Domnului să ne rugăm”.

Golul din suflet l-a provocat să se uite cu dispreţ la ceea ce adunase până atunci. Într-o seară, revenind de la Biserica de la Nicoreni, pe care, de altfel, o frecventa foarte des, i s-a aprins un foc în suflet – dorinţa de a sluji lui Dumnezeu.

Era într-o dilemă, nu ştia ce să facă. Îl aşteptau şefii cărora le-a promis că revine la vechiul loc de muncă, subalternii, proiectele începute.

Soţiei Valentina i-a spus franc: „Eu vreau să plec la seminar”. Ideea nu a fost salutată de la bun început, iar viitorul slujitor al Domnului se tot ruga: „Doamne, ajută-mă, luminează-mă. Poate nu e de la Tine, e o aprinde de moment?!”

„Era un timp urât afară, ploua năprasnic şi atunci m-am gândit să ies să o întâlnesc pe soţie de la serviciu, de fapt, pentru prima dată făceam acest lucru. Înainte de a mă porni, mi-am oprit privirea la Icoana Maicii Domnului şi am simţit o trăire deosebită, parcă m-a chemat. M-am apropiat şi plângeam în hohot.
„Maica Domnului, eu sunt poate rătăcit, multe nu le ştiu, mult m-am rupt de biserică, dar nu ştiu e de la sine sau e o chemare de la Dumnezeu, ajută-mă să-mi găsesc pacea… Şi parcă m-am liniştit. A venit pace în suflet, parcă am auzit un glas: „Fii liniştit, totul se rezolvă, totul s-a hotărât!”.
Mi-a dat o mare speranţă. În faţa instituţiei o aştept pe soţie. Când s-a apropiat, am observat că avea faţa senină, ca şi cum nu se întâmplase nimic şi asta m-a bucurat foarte mult.
Ea mi-a spus: „Ţi-e greu, ai nevoie de ajutorul meu, trebuie să pleci!”. Am îmbrăţişat-o şi am început să plâng de bucurie”, îşi aminteşte cu profunde emoţii părintele Andrei.

A mers la preotul de la Petreşti, Ungheni, aşa precum o făcea în copilărie, însoţit de taică-său.
Totul drum s-a rugat Domnului să-l ajute să poată sta de vorbă cu părintele. I-a cerut sfatul şi i-a spus că se simte sărac, chiar dacă a adunat o mulţime de averi, a accentuat că sufletul are nevoie de alte bogăţii decât cele materiale.
Părintele l-a încurajat şi l-a binecuvântat să facă studii la Seminarul Teologic de la Chiţcani.

Ajuns aici, avea o sete nemaipomenită de a învăţa. Citea o mulţime de cărţi, era în căutare, în dorinţa de cunoaştere. A fost un elev sârguincios şi s-a bucurat de încrederea acordată de profesorii şi feţele bisericeşti de la Seminarul de la Chiţcani. În timpul studiilor a fost diaconit şi preoţit.
Şi-a dorit aprofundarea cunoştinţelor şi a urmat Academia Teologică de la Kiev. În acelaşi timp era inspector la Seminar şi preda două materii – Catehismul şi Teologia morală.

Acum 12 ani, este susţinut şi binecuvântat de regretatul Episcop Dorimedont, în ridicarea unei mănăstiri de maici în apropiere de satul Hagimus, Căuşeni.

Astfel, părintele devine duhovnicul acestui sfânt locaş.

Datorită acestui deosebit preot pe lângă mănăstire este deschisă o şcoală de regenţie.

Ne rugăm pentru vindecarea oamenilor

- Ce vă doriţi cel mai mult, părinte, atunci când vedeţi că un creştin vine la mănăstirea a cărui duhovnic sunteţi?

- Vreau ca omul să se ducă încurajat. Important este să vadă de ce ajuns la respectiva stare, care e motivul – copiii nu-l ascultă, sunt necazuri în familie. De unde a pornit boala? Mereu spun, dacă boala o tratezi, lucrurile se schimbă. Nu poate fi aşa ca noi să vrem să ne schimbăm, iar D-zeu să nu vină în întâmpinarea noastră. Omul când îşi pune o hotărâre, vede o schimbare şi atunci ne rugăm şi noi cei de la Mănăstire.

- De ce lăcrimaţi, uneori şi plângeţi, în timpul Sfintei Liturghii, dar şi când ţineţi predica pe amvon?

- Eu cred că un preot trebuie să plângă totdeauna, pentru că povara pe care o are este una foarte grea. El răspunde de sufletele oamenilor, răspunde de cuvântul care îl aduce, răspunde de viaţa lui şi a enoriaşilor. Când săvârşesc Sfânta Liturghie stau într-un foc mare. Dumnezeu l-a pus pe un putregai în această slujire, să mijlocească pentru oamenii care sunt în biserică. Vin lacrimi şi pentru mine, dar şi pentru lumea care se află în faţă.

- Sigur, trăiţi momente de împlinire, de bucurie…

- Se mai întâmplă să plâng şi de bucurie pentru că văd că Dumnezeu îi adună pe creştini, îi scoate din lumea grijilor, dar şi a împlinirilor. Trebuie să fii conştient că ei aşteaptă de la tine ceva, fiind slujitor al lui Dumnezeu.

Despre părintele Andrei Cotruţă se vorbeşte foarte frumos, cu cele mai dulci şi dragi cuvinte. Însă, duhovnicul spune că trebuie să ne rugăm la Dumnezeu ca lauda să nu ne ducă la cădere.
„Cu darul, cu ajutorul lui Dumnezeu le poţi face pe toate. Harul lui Dumnezeu magnetizează, dar dacă tu te crezi atotputernic – greşeşti foarte mult. E nevoie de smerenie – ea stă la baza mântuirii noastre. Atunci când cineva te laudă, trebuie să lupţi, să fii smerit şi să atribui meritul Celui de Sus.
Dacă vrei să omori pe un creştin nu prea bine pregătit, atunci să-l lauzi”, susţine părintele Andrei.

Preotul spune că regretă că de multe ori ceea ce este normal e tratat drept fanatism. Chiar şi de a posti regulat, de a frecventa biserica.
„S-a ajuns la o aşa rătăcire, la o banalitate că lucrurile normale sunt considerate fanatism. Este o durere – lucrurile anormale ajung a fi declarate normale. Firescul este criticat, considerat demodat.
Normalitatea de a te ruga, de a merge la biserică, de a citi cărţi sfinte este considerată o prostie acum. Dar nu e aşa, asta e o viaţa creştinească firească”.

Părintele Andrei Cotruţă se roagă către Dumnezeu să poată ajuta oamenii. Recunoaşte că le vorbeşte creştinilor, uneori, poate prea dur, dar vrea să ajungă la normalitate.
„Trebuie să ştii cum să ajungi la sufletul creştinului. Nu interzicerea, dar arătarea greşelilor apropie pe cineva de biserică. Nu resping omul, caut modalităţi pentru a discuta.
De la creştini se cere ceva – să se lase toate lucrurile rele”, zice duhovnicul.

Credinţa fără faptă este moartă

- Ce întrebări vă pun creştinii? Care-s problemele care-i macină cel mai mult?

- Cel mai mult destrămarea familiei. Mulţi nu vin să zică „părinte, unde, cu ce am greşit în viaţa asta?”, dar o încep cu „m-o lepădat soţul sau soţia, copii nu mă ascultă”.
Necazul şi durerea îl aduce. „Uite mi-o făcut, mi-o legat, uite vecinul e aşa… Toţi sunt răi”.
Vrăjile, de care are frică multă lume, sunt superstiţii. Omul le crede şi vede vina în alţii, ci nu în sine.
Atâta timp cât în noi lucrează harul lui Dumnezeu, mergem la biserică, ne mărturisim, ne împărtăşim, nicio vrajă nu se lipeşte.
Să nu ne temem noi de vrăji! Să ne ferim de păcat şi să avem frică de Dumnezeu. Unde se aşează musca? La murdărie. Porcul se duce la mizerie, albina – la floare. Îngerii vin unde e curăţenie. Totul depinde de starea noastră.
Noi suntem cei care deschidem uşa la vrăji. Începem a învinui pe oricine.
Diavolul nu lucrează singur, deşi ar putea. El lucrează prin Ioana care nu merge la biserică, nu se mărturiseşte, nu se împărtăşeşte, şi-i dă în cap să se ducă să facă rău Mariei şi cealaltă la fel e nesocotită ca şi creştină. Se încep a învinui şi urî şi nu observă că sunt ostatecele satanei.
Dacă Ioana purta duhul lui Dumnezeu, nu avea să se pună în slujirea diavolului, iar Maria – e la fel, or, diavolul nu lucrează acolo unde e sfinţenie.
E la modă acum să se vorbească despre legarea cununiei, dar e un motiv. Tu să-ţi dezlegi păcatele, poate ai zămislit copilul în necununie, în desfrânare. Păcatul porneşte de acolo, de la tine şi de asta ea nu se poate mărita.
Da, sunt vrăjile, dar ele depind de credinţa noastră. Dacă am fi credincioşi, nu am accepta să lucrăm în slujba demonilor.

- De multe ori auzim replica „pe când era ortodoxă avea un comportament tare rău, acum de când e la sectanţi e un om deosebit…”

- Ortodoxia trebuie trăită, nu doar să ne limităm la a fi botezaţi şi cununaţi. Nu se vine cu credinţă la Sfintele Taine, mulţi o fac din fală, dar aste e o făţărnicie. În ortodoxie trebuie de urmat pe Iisus şi e important de ţinut Legea lui Dumnezeu. Credinţa fără faptă este moartă şi fapta fără credinţă la fel. Una fără alta nu poate exista. Dacă tu faci în fală şi nu pentru Hristos, atunci acesta e fariseism.
E un teatru de prost gust, parcă ar fi nişte sperietori pentru păsări.

- Ce sfat important le daţi tuturor creştinilor?

- Să aibă prezenţa lui Dumnezeu permanent în suflet. Să fie mărturisiţi, să fie împăcaţi în faţa lui Dumnezeu şi să nu se teamă de moarte. Moartea nu este o tragedie – e o bucurie, o descătuşare, noi ne ducem pe mâna lui Hristos. Să facă bine şi să vină cât mai des la sfânta biserică.

Dinu Rusu
Pentru Elldor.Info

Manastirea Aninoasa

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Manastirea Aninoasa - o mica cetate fortificata


http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-muntenie...
La aproximativ 18 km sud-vest de Campulung, pe o colina, la 460 de metri altitudine se afla manastirea Aninoasa, la marginea localitatii cu acelasi nume. Monument istoric si de arhitectura, manastirea este un ansamblu arhitectonic de traditie brancoveneasca, cu o incinta dreptunghiulara prevazuta cu un turn-clopotnita, chilii si paraclis. Tanara sora Ileana este ghidul manastirii Aninoasa si cunoaste foarte bine istoria acestor locuri:

“Numele manastirii Aninoasa vine de la padurile de anini sau arini, copaci inalti si drepti, specifici zonelor umede care, in trecut, imprejmuiau pe arii mult mai largi manastirea noastra. Astazi doar ici si colo pe valea raului Bratia, peste care ati trecut, se mai gasesc astfel de copaci. Manastirea dateaza din secolul al XVII-lea, din 1677, si este ctitoria unui boier din zona, Tudoran Vladescu. Boieri pamanteni, Vladestii au dat si numele unui sat din apropiere, Vladesti. Initial se dorea ca biserica mare sa fie biserica de curte pentru neamul boieresc. Însa, chiar in anul in care s-a pus temelia acesteia, sotia boierului, Alexandra Vladescu, a decedat. Puteti observa in pronaos doua pietre tombale, doua morminte. Unul dintre ele adaposteste osemintele Alexandrei, sotia ctitorului iar celalalt osemintele Saftei Vladescu, cumnata Alexandrei. Probabil este sotia fratelui lui Tudoran pentru ca el nu a avut surori. La moartea sotiei aga Tudoran al nostru, clucerul Vladescu, s-a calugarit, devenind monahul Teodosie. Probabil stiti ca, la calugarie, se schimba numele de botez. Iar functionalitatea presupusei biserici de cult s-a schimbat si ea in aceea de manastire de calugari. Deci asta a fost la origine. Initial a fost construita doar biserica, fara pridvor si exonartex, doar pronaosul, naosul si altarul si avea o singura turla. Pridvorul si zidurile imprejmuitoare si cladirile anexe cuprinse intre acestea s-au construit mai tarziu, intre 1722 si 1730, cu subventia Mitropolitului Ungro-Vlahiei de atunci, Chir Daniil, care fusese calugarit aici la Aninoasa si care apoi a devenit Episcop de Buzau si ulterior Mitropolit al Ungro-Vlahiei. In paraclisul Mitropoliei bucurestene se pastreaza un portret al lui Chir Daniil, la fel inPalatul Patriarhal, unul dintre tablourile de acolo il reprezinta pe Daniil Aninosanul.”

Biserica mare a fost pictata la origine de catre Parvu Mutu campulungeanul, fondator de scoala de pictura laica si religioasa, foarte renumit prin portretistica sa. Sora Ileana ne ofera detalii:

“Deasupra usii de la intrarea in biserica mare se poate vedea tabloul votiv reprezentand ctitorii impreuna cu 11 copii din neamul boieresc, tabloul fiind specific portretisticii lui Parvu Mutu. Interesant este de ce a pictat Parvu Mutu manastirea noastra. Pentru ca era finul de botez al unchiului ctitorului. Deci Tudoran Vladescu il avea ca unchi pe Parvu Vladescu, acesta fiind nasul lui Parvu Mutu, de unde i se trage si numele. Biserica de la Aninoasa a fost pictata pe cand Parvu Mutu era foarte tanar, a fost prima lui pictura dupa ce s-a intors de la studii, studii platite, subventionate, de catre ctitorul nostru Tudoran Vladescu. Abia dupa ce a pictat manastirea Aninoasa a devenit pictor de curte al Cantacuzinilor.”

Manastirea este fortificata, zidurile au o grosime maxima de 1,84 metri, este unica in zona. Sora Ileana a studiat multe documente si ne mai prezinta cateva file din istoria asezamantului monahal de la Aninoasa:

“ Desigur manastirea noastra este ca un pui pe langa cetatile fortificate sau bisericile de alta confesiune din Transilvania care ajung pana la grosimi de patru metri aproape constant. De ce a fost fortificata? Pentru ca era foarte des atacata. Pe vremuri era o manastire foarte bogata. In general manastirile medievale erau foarte bogate. Niste file de iconomat pe care le-am gasit in copie m-au uimit. Aveau mii de cai, sute de vaci, robi tigani folositi in administrarea averilor, aveau metocuri si mosii in vreo sapte judete. Ce s-a intamplat? In 1863-1864, prin vestita secularizare a lui Cuza, manastirea noastra a fost desfiintata, a ramas doar biserica mare, biserica de mir a satului iar cladirile anexa au devenit post de jandarmi si ulterior depozite ale CAP-ului. Abia in 1993 s-a redeschis ca manastire, de aceasta data ca manastire de maici, nu de calugari si in paralel, pana in 2001, a functionat aici si biserica satului pentru ca nu era alt lacas in zona. Abia in 2001 am pus mana de la mana, am dat si noi ce-am putut, au dat si satenii, am mai cautat sponsori si am construit o biserica pe care puteti s-o vedeti in dreapta cand iesiti pe poarta, este biserica satului tarnosita, sfintita la 1 octombrie 2001 cu hramul ”Acoperamantul Maicii Domnului”. Din acel moment suntem exclusiv manastire de maici. In prezent suntem 10 vietuitoare, impreuna cu parintele slujitor si duhovnic, Parintele Clement Paunescu, fost iconom al manastirii Slanic.

Ne reintoarcem la arhitectura manastirii. Pe holul de la paraclis in partea stanga sunt niste creneluri de aparare prin care erau observati dusmanii si se lansau contraatacuri deoarece erau des atacati fiind atat de bogati. Imi vine in minte o intamplare din primul razboi mondial: Nemtii au venit aici si au vrut sa ia un clopot de vreo 400 de kilograme, clopot care ne-a ramas chiar de la vladica Daniel, de pe la 1720-1730. Au incercat sa-l scoata si n-au putut efectiv sa-l scoata pe acele ferestre ale clopotnitei. Probabil mai intai a fost pus clopotul si abia apoi s-a zidit in completare clopotnita. Noi a trebuit sa-l spargem acum cand am vrut sa-l returnam. Desigur nemtii nu voiau sa oficieze cu el vreun ceremonial ortodox religios ci voiau sa-l topeasca si sa-si confectioneze armament. Hramul bisericii mari este “Sfantul Ierarh Nicolae”.

In partea stanga, in apropierea portii de la intrarea in manastire, se afla si un paraclis cu hramul ”Sfintii Mari Mucenici Gheorghe si Dimitrie”. Ne oprim cateva minute si in paraclis:

“Catapeteasma este din zid, la fel este si in biserica mare. In ortodoxia romaneasca sunt insa mai des intalnite catapetesmele din lemn. Noi am gasit aici paraclisul foarte devastat. Se urca in rampa. Datele scriptice pe care le-am gasit eu sunt foarte putine, practic: hramul, anul de constructie 1773 - deci a fost construit cu aproape 100 de ani mai tarziu decat biserica mare - iar restul sunt observatii cu ochiul liber. Se vede ca stilul picturii este postbrancovenesc si o presupunere personala este ca, pe aici, vor fi trecut jandarmii pentru ca locul a fost foarte devastat si pe pereti apar o multime de scrijelituri cu numele si gradul unor jandarmi, de exemplu: ”jandarm caporal Dinu Marin, liberat 1912”, deci sunt multe astfel de scrijelituri care, cred eu, se pastreaza din respectiva perioada. Mai avem niste gropnite, niste tunele, dar sunt impracticabile, erau tainite in perioada respectiva, satenii spun ca ar duce undeva spre Campulung poate chiar pana in oras, spunea cineva, dar nu stim sigur. Cert este ca acum, cand s-a facut nivelarea curtii, foarte aproape de nivelul de calcare, s-au descoperit niste bolti de caramida pe care le-am putut vedea. Undeva intr-o monografie mai veche din 1933 al carei autor a fost un preot din Campulung, Ioan Rautescu, scria ca sunt trei tunele. Eu nu stiam cum de sunt trei pentru ca este o singura gura de intrare, o singura tainita pe unde se patrunde in tunel. Dar cand s-a facut nivelarea curtii am vazut ca, intr-adevar, se ramifica undeva si pleaca in trei directii. Deci sunt trei tunele.”

In urma devastarilor au ramas putine suprafete cu pictura in interiorul paraclisului. Te intristeaza sa vezi doar resturi de pictura si ziduri golase. Atata cata este pictura a fost restaurata dar maicilor le este cam greu sa le explice oamenilor simpli care vin la manastire de ce nu se poate reface pictura in intregime. Sora Ileana ii intelege pe oameni dar incearca sa le explice si argumentele restauratorilor:

“Problema este urmatoarea: Tehnicile de restaurare moderne impun sa nu se adauge nimic la pictura daca pictura se restaureaza. Aici in paraclis chiar s-a restaurat, se vad aceste foite japoneze lipite pe catapeteasma, s-au facut aceste injectari si pictura s-a curatat si a fost stopata degradarea. Vedeti, acolo avem o scena in care insa Mantuitorul nu are cap. Ei, nu e voie sa-i adauge cap. Se considera, conform tehnicilor moderne de restaurare, ca daca i-ar adauga un cap s-ar stirbi ceva din valoarea istorica. Personal eu nu sunt intrutotul de acord pentru ca vine, de pilda, o maicuta din sat sprijinita in baston si zice:”Maica eu ma inchin acolo la Domnul nostru dar n-are nici cap, Maica Domnului n-are o mana, eu ce sa sarut, mama?” Aceste scene pictate sunt in cult. In momentul in care le scoti si le pui in muzeu le lasi fara cap, le lasi fara maini, n-am nimic impotriva dar atata timp cat sunt in cult si omul vine si se inchina la ele... Poate ar fi bine sa le completezi... Si vin oameni simpli care nu stiu ca asta e tehnica de restaurare de nu stiu unde din lume... mai ales ca sunt tehnici foarte performante, sunt tehnici care au ajuns la o atare performanta incat, de la distanta, vezi pictura compacta iar cand te apropii ceea ce s-a adaugat se vede fie in dungulite (trateggio se numeste), fie in punctulete (ritocco). Deci sunt tehnici de performanta. Specialistul care vrea sa vada se apropie si vede ceea ce s-a adaugat. Si mai e ceva: la restaurare e obligatoriu ca aceasta sa fie reversibila, deci in momentul in care, maine de pilda, gasesti o fotografie a paraclisului care nu se cunoaste, trebuie sa poti sa dai jos ceea ce s-a adaugat si sa pui in conformitate cu respectiva descoperire. Dar costurile sunt colosale, fondurile nu depind de noi si nici aprobari nu se dau deci, deocamdata, asa stau lucrurile."

(Exonartex - In bisericile ortodoxe, pridvor deschis sau inchis)

Dorina Zdroba - realizator Radio Romania Actualitati