DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
Intr-o carte veche, din Sfantul Munte, un duhovnic iscusit in poveţe a lăsat inchisă intr-o intamplare invăţătura aceasta.
“Un preot, cu frica lui Dumnezeu şi grija păstoriţilor săi, se ostenea zi de zi prin toate mijloacele ce-i stăteau in putinţă, să intoarcă pe cei rătăciţi din calea pierzaniei şi sa-i intărească in cuvantul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere că ostenelile sale răman fără roadă. Credincioşii săi lepădară numai făţărnicia; incolo, putrezeau in aceleaşi păcate, cum ii găsise. Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul păcatelor. Ce să facă bietul preot? Cum să-i indrepte? Căci se inflăcăra pentru lucrul lui Dumnezeu, ştiindu-se chezaş pentru sufletele lor şi se frămanta zi şi noapte, cerand de la Dumnezeu să-i arate, pentru ce nu poate să-i atragă la mantuire?
Intr-o sambătă seara, după vecernie, stătea amărat pe-o piatră din grădină, covarşit de grija datoriei sale preoţeşti şi mahnit amarnic de truda-i fară roadă. Cum sta aşa, pierdut in ganduri grele, iată că Dumnezeu ii deschise ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii infricoşate: o gloată de arapi, negri ca tăciunele, i se arătară ca un nor intunecat de duhuri necurate. Era un divan al diavolilor in frunte cu Satana, marele şi incruntatul tartor al lor. Deodată, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbieră de clocoti văzduhul:
- Voi, drăceştilor gloate, sfatuiţi-vă, născociţi cu mintea voastră meşteră in viclenii, şi să-mi spuneţi: cum aţi putea voi mai uşor şi mai sigur inşela pe oameni, ca să umplem cu ei impărăţia beznei şi pantecele flămand al iadului?
La această poruncă a tartorului celui mare, gloatele intunecate ale incornoraţilor, intrară in putoarea diavoleştilor sfatuiri. Nu trecu mult şi din mulţimea aprinsă de sfat ieşi inaintea Satanei o căpetenie, lucind ca păcura, şi zise:
- Intunecimea ta, să furişăm in mintea oamenilor gandul drăcesc că nu este Dumnezeu; astfel, neavand de cine să se teamă, uşor ne vor cădea in gheare, vor face numai ceea ce vrem noi şi vom umple iadul cu ei.
Ascultandu-l, Satana chibzui şi apoi răspunse:
- Cu minciuna asta prea puţini vom putea prinde in undiţă; pentru că lucrurile Celui de sus: cerul şi pămantul şi toate cate le impodobesc mărturisesc slava Lui şi toate dovedesc că El este. Să vie altul, cu o născocire mai vicleană.
Atunci din gloatele intunerecului, ieşi o altă căpetenie incornorată şi zise:
- Intunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că, chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet şi nu este judecată, şi, prin urmare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem că nu e nici rai nici iad şi, prin urmare sunt slobozi să mănance, să bea şi să-şi facă toate poftele trupului şi ale inimii, căci, ca maine vor muri şi după moarte nu mai e nimic şi o să le pară rău că nu şi-au făcut toate gusturile cat au fost in putere.
Satana ii cumpăni vorbele, apoi ii zise:
- Nici cu vicleşugul acesta nu vom putea caştiga prea mulţi: căci printre oameni sunt unii răsăriţi la minte, care ştiu că este Dumnezeu şi că in dreapta Lui stă răsplata sau pedeapsa după fapte. Şi apoi mulţi ştiu că sufletul dăinuieşte şi după moarte şi va merge la judecata cea de pe urmă, după cum ii invaţă Scripturile. Cu vicleşugul acesta ne pică şi nouă ceva in gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni mulţi, ca nisipul mării, să-i inchid ca pe o turmă de proşti in toate peşterile iadului! răcni Satana şi tranti odată din copită aşa de tare, că toată droaia dracilor sughiţă de groază.
Atunci din mulţime se rupse o altă căpetenie şi, sprijinindu-se ţanţoş in coadă, duhni următoarea propunere:
- Prea intunecate jupane şi tată al minciunii, lăudată să fie grija ta de-a umple iadul nostru cu proştii şi destrăbălaţii pămantului! Am ascultat cu luare aminte vicleşugurile tovarăşilor noştri despre pierzarea oamenilor, aşa de scumpă nouă, tuturor dracilor tăi, şi, văzand că ele nu sunt pe placul intunecimii tale, am născocit la randul meu un vicleşug şi mai mare: de ce să nu lăudăm pe oameni pentru credinţa in Dumnezeu, in nemurirea sufletului, in judecata de apoi şi in răsplata după fapte? De ce să nu le spunem şi noi că este un rai şi un iad, care dăinuiesc in veacul veacului? Dar, după ce le vom spune toate acestea – pe care ei le ştiu prea bine – să le şoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni! Mai e vreme destulă. Trăiţi mai intai după cum vă vine pofta. Pocăinţa lăsaţi-o mai la urmă! Nu vă grăbiţi!
Ascultandu-l, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească. El se ridică trufaş de pe jilţul de flăcări ca smoala şi, bătand cu laba pe umeri pe diavolul care născocise acest vicleşug, glasul lui tună o dată, de se cutremură tot intunerecul iadului.
- Voi, duhuri puturoase ale impărăţiei mele, ca gandul risipiţi-vă pe faţa pămantului şi, ca o otravă dulce, strecuraţi in urechile oamenilor şoapta cu adevărat după numele nostru: “Nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni, nici cu spovedania adevărată. Mai e vreme destulă: maine, poimaine, la bătraneţe. Pană atunci, faceţi-vă datoria către Dumnezeu şi suflet numai aşa, de ochii lumii. Vedeţi-vă mai intai de grijile pămanteşti, aşa ca şi pană acum. Pentru pocăinţa adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi chiar maine!”
Şi, la porunca Satanei, duhurile iadului se imprăştiară cu iuţeala gandului pe faţa pămantului, să amăgească pe zăbavnicii oameni in minciuna pierzării, cu amanarea pocăinţei pe maine, pe poimaine, la bătraneţe…
Vedenia se stinse, şi preotul, trudit de soarta credincioşilor săi, inţelese, in sfarşit, pricina zăbavei lor de a se hotări să se mantuiască cu adevărat. De formă şi de ochii lumii, ei işi indeplineau datoriile creştineşti, dar, vrăjiţi de şoapta ademenitoare a viclenilor, găseau că sfaturile părintelui sunt bune mai mult pentru cei bătrani. Cat despre ei inşişi mai au vreme destulă: maine, poimaine, la bătraneţe… “.
Iată sfatul de primejdie care-i incalceşte pe oameni in rele şi-i bagă in toate necazurile şi in tot intunerecul, iar maine, poimaine, ca nişte storşi de vlagă, nu mai sunt buni de nimic. Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteală vicleană e acela care-şi dă cu voia toată tinereţea dracilor, rămanand ca lui Dumnezeu să-I dea o bătraneţe distrusă. Nu-i va fi zvarlită şi bătraneţea laolaltă cu tinereţea?
