Fericiri - Cuviosul Paisie Aghioritul

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Fericiţi sunt cei care au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.

Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască ascunşi şi, dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.

Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe nebunii pentru Hristos păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.

Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evanghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi trădează.

Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt clevetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viaţa lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei şi nu nevoinţa seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevoinţelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.

Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi decât să nedreptăţească şi primesc netulburaţi şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred “întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul” şi de Acesta aşteaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.

Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură, ci slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în rai împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.

Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din rai.

Fericite sunt văduvele care au purtat haine negre în aceasta viaţă, fie şi fără voie şi au trăit o viaţă duhovnicească albă slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.

Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu Tată încă din această viaţă, având în acelasi timp depusă în casieria lui Dumnezeu afecţiunea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.

Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul “nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească.

Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi “din pântecele maicii lor” dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat dobândind împărăţia lui Dumnezeu “întru sudoarea feţii” lor.

Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi care nu au fost ajutaţi deloc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pământului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.

Mirenii îi numesc norocoşi pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, alteori pe lună. Însă mai fericiţi sunt nematerialnicii lui Hristos, zburătorii prin rai, care urcă la Dumnezeu şi adeseori umblă prin rai, în adevărata lor locuinţă, cu mijlocul cel mai rapid şi fără mult combustibil, ci doar cu un posmag.

Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumnezeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea, însă mai fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor duhovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, dacă însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lucească.

Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile, însă mai fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evoluţii lumeşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi) şi astfel s-au slobozit de neliniştea înfricoşătoare a epocii noastre.

Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care pot să dobândească bunătăţile lumii. Dar mai fericiţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere omenească aflându-se astfel lângă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumnezeiască, care de multe ori este atât de mare, încât unii îi spun lui Dumnezeu: “Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multă şi nu încape în inima mea cea mică”.

Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoarece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune dumnezeiescul Pavel. În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă folosind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.

Norocoşi sunt cei care devin generali şi miniştrii, dar şi cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pentru aceasta. Dar mai fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să devină îngeri pământeşti. Unii ca aceştia au aflat caneaua paradisiacă prin care beau şi se îmbată mereu de vinul paradisiac.

Fericiţi cei care s-au născut nebuni, căci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în rai fără paşaport. Dar mai fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei foarte învăţaţi, care o fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această nebunie pentru Hristos preţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor întregii lumi.
(sursa Epistole de Cuviosul Paisie Aghioritul)

SENSUL SFINTENIEI MOASTELOR SI AL CINSTIRII LOR IN ORTODOXIE

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

In evlavia crestina din Rasarit, cinstirea sfintelor moaste are un loc deosebit de insemnat. Toti
sfintii, adunati in jurul lui Dumnezeu, alcatuiesc impreuna desavirsirea vie a Bisericii, scara intre
pamint si cer, intarita pentru totdeauna ca dovada de mintuire. Prezenta binecuvintata a sfintilor se
manifesta in Biserica nu numai prin imaginile lor sacre, cunoscuta din icoane, ci si prin sfintele lor
moaste, ramasitele pamintesti ale petrecerii lor duhovnicesti in aceasta lume. Dumnezeu acorda
sfintilor, care au devenit hristosi in Hristos, dupa ce ei au trecut la cele vesnice, puterea de a
transmite si a implini voia Sa, printr-un ajutor activ, vazut sau nevazut, pe care ei il incredinteaza
tuturor drept credinciosilor crestini. Se poate spune, fara exagerare, ca sfintii traiesc in Biserica,
manifestindu-se prin acte de ordin religios, prin care se intretine si se extinde lucrarea tainca a
indumnezeirii si prin care lantul de aur al desavirsirii in Hristos nu se rupe pina la <<sfirsitul veacului>>
(Matei XXVIII, 20). In cazul sfintelor moaste, accentul se pune mai ales pe un anumit fel al
manifestarii puterii divine, prin care se releva, sub forma unor semne dumnezeiesti, pastrarea in
nestricaciune a osemintelor alesilor Domnului, constituind o marturie evidenta a dumnezeirii
Mintuitorului nostru Iisus Hristos. Pentru evlavie ortodoxa, in aratarea puterii lui Dumnezeu, prin
sfintele moaste se cuprinde un sens particular, pe care se cuvine sa-l cunoastem, pentru a ne pregati
cu vrednicie in ce priveste cinstirea dupa cuviinta a sfintilor si a urmelor pe care ei le-au lasat pe
pamint.

1. Iisus Hristos, izvorul sfinteniei de care se invrednicesc sfintele moaste.

Cultul sfintilor, privit in general, e un omagiu adus lui Dumnezeu prin alesii Lui, lui Dumnezeu care este
<<minunat intru sfintii Sai>> (Psalmul LXVII, 36). Acest cult consta in cinstirea, invocarea si imitarea
sfintilor. El nu este un cult de adorare, ci de venerare. El nu inlatura si nici nu micsoreaza cu nimic
cultul lui Dumnezeu, ci dimpotriva, in impodobeste, il ilustreza si il intareste, socotind mai bine in
evidenta rolul Mintuitorului de unic mijlocitor si unic sfintitor al fapturii zidite. Sfintenia de care se
bucura alesii Domnului nu poate sa fie inteleasa facindu-se abstractie de sfintenia lui Hristos insusi,
ci numai prin participare la aceasta demnitate, privita deci ca revarsare a sfinteniei celei una a lui
Hristos in sfintii cei multi ai Bisericii. Sfintii sint madularele lui Hristos indumnezeite, ajungind, in
cursul vietii lor pamintesti, camari si locasuri curate ale lui Dumnezeu. Crestinii cinstesc in sfinti pe
prietenii lui Hristos, pe fiii si mostenitorii lui Dumnezeu: <<Toti citi l-au primit le-a dat putere sa
ajunga copii ai lui Dumnezeu>> (Ioan I, 12) <<Incit nu mai sint robi ci fii>> (Gal. IV, 7) <<Dar daca sint fii
sint si mostenitori, mostenitori al lui Dumnezeu, si impreuna-mostenitori ai lui Hristos>> (Tom. VIII,
17). Salasluirea lui Hristos in sfinti nu priveste numai sufletul acestora, ci si trupul lor. E adevarat ca
nu trupul, ci duhul nostru are capacitatea de a cunoaste pe Dumnezeu in descoperirea Sa. De aceea
zice Sfintul Pavel: <<Duhul insusi marturiseste impreuna cu duhul nostru ca sintem fii ai lui
Dumnezeu>> (Rom. VIII, 16). Se cuvine insa a preciza faptul ca <<locul>> specific al receptarii
prezentei divine in om nu este sufletul sau duhul in independenta lui in raport cu trupul, ci duhul legat
de trup, adica inima. <<Iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfint, cel daruit
noua>> (Rom. V, 5), ne spune Sfintul Apostol Pavel. Inima fiind locul in care umanul primeste harul divin
trupul insusi devine un locas al Sfintului Duh: <<Nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfint
care este in voi si pe care il aveti de la Dumnezeu?>> (I Cor, VI, 19). Avind pe Duhul Sfint lucrator in
trup sfintii devin cu adevarat <<temple ale lui Dumnezeu>> (I Cor. III, 16), camari si lacasuri ale lui
Hristos, pentru ca Dumnezeu salasluieste in ei si ramine in ei vesnic. Sint tocmai ceea ce spune Sfintul
Apostol Pavel, definind templul lui Dumnezeu din om: <<Noi sintem templu al Dumnezeului celui viu,
precum Dumnezeu a zis ca : Voi locui in ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor>> (II Cor. VI, 16).
Iisus Hristos Mintuitorul, care-si afla locas in trupurile sfintilor, nu le paraseste pe acestea nici dupa
moarte. Printr-o iconomie dumnezeiasca, puterile sufletului care au cunoscut pe Domnul in actul
maritei Sale invieri, precum si harul mintuitor isi prelungesc lucrarea lor in trup, trecind peste
hotarele mortii. Osemintele sfintilor ramin, cum zice Sfintul Ioan Damaschinul, <<temple insufletite
ale lui Dumnezeu>> (Dogmatica, trad. rom. Bucuresti, 1943, p. 327). E vorba despre un aspect deosebit
al iconomiei divine, pe care il constituie coborirea Domnului cu sufletul in iad dupa ingroparea cu
trupul, in imparatia mortii, cu scopul de a-i nimici temeliile si de a impartasi duhurilor ce se gasesc in
intuneric taria si lumina vietii noi. Astfel se explica faptul ca, in vremea acestei lucrari dumnezeiesti,
<<mormintele s-au deschis si multe trupuri ale sfintilor adormiti s-au sculat. (Matei XXVII, 52). In
Iisus Hristos, biruitorul mortii, vasele care au purtat, in viata, slava sfinteniei nu sint nimicite.
Dimpotriva, Dumnezeu, pregateste, pentru orice sfint darurirea unei recompense anuntata de
profetul Isaia cu aceste cuvinte: <<El (Domnul) va ingrasa oasele tale si vei fi ca o gradina adapata, ca
un izvor de apa vie, care nu seaca niciodata>> (LVIII, 11). Referirea la <<oase>> priveste trecerea
sfintilor, intru adormire, la cele vesnice, potrivit unui verset explicit: <<Oasele celor doisprezece
profeti infloresc in mormintele lor>>, cum se spune in intelepciunea lui, Sirah (XLIX, 11). Astfel,
pastrarea oaselor in mormint are si o semnificatie spirituala, exprimind ideea unei supravietuiri
personale dupa moarte. In acest sens scrie si psalmistul cu privire la cei drepti: <<Domnul pazeste
oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi>> (Psalmul XXXIII, 19). O putere nevazuta se manifesta in
osemintele sfintilor pe care Domnul le are in pavaza Sa. Dupa trecerea din aceasta viata, trupurile
sfintilor ramin ca niste boabe de griu, in vremea iernii in pamint, traind o viata ascunsa, necunoscuta
de simturile noastre. Ele ne arata ca intruparea Fiului lui Dumnezeu a deschis fapturii noastre
paminstesti, insasi, o cale pentru a se ridica, umplindu-se si de puterea invierii, la nestricaciune si
marire. Asadar, Iisus isi imprima chipul in sfinti (Galateni IV, 19), traind in ei (Galateni II, 20), si,
intrucit <<in El locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii>> (Coloseni II, 9), printr-o oarecare
imitatie a acestui mister divin, tot El salasluieste chiar <<trupeste>> in alesii Sai, nedespartindu-se de
osemnitele lor dupa moarte. In acest sens, moastele sfintilor sint, cum zice de asemenea Ioan
Damaschinul, <<izvoare mintuitoare>> (Dogmatica, p. 328).

2. Sfintele moaste, dovezi ale nemuririi sufletului si ale invierii de obste.

Cind Iisus Hristos salasluieste, prin credinta, in inima noastra. El revarsa in trupul nostru omenesc,
curatit si sfintit printr-o noua legatura cu Dumnezeu, puterea invierii Sale, care biruie si ne patrunde
fiinta intreaga <<Cititi in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat>> (Gal.III, 27), ne invata
Sfintul Apostol Pavel. Marturii in lume ale prezentei lui Hristos, care si-a inscris cu marire numele in
sfintii sai, moastele sint, deopotriva, dovezi ale nemuririi sufletului si prefiguratii ale vietii vesnice.
Puterea lui Hristos e incoruptibila, iar acolo unde <<locuieste puterea lui Hristos ((II Cor. XII, 9) sau
in cei <<care sint ai lui Hristos Iisus>> (Gal. V, 24) ea impartaseste incoruptibilitatea chiar si
trupurilor <<adormite>>. E vorba de o interventie divina care se savirseste cu scopul de a ne convinge
de adevarul pastrarii sufletului intre nemurire si al invierii aduse in lume de catre Hristos. Din faptul
ca nu toate trupurile sfintilor care au murit savirsesc minuni, caci nu toate se bucura de aceasta
<<prima inviere>> (Apoc. XX, 6), putem deduce ca incoruptibilitatea nu constituie o rasplata pentru
vrednicia alesilor lui Hristos, care la <<<a doua inviere>> se vor incarca toti de slava vesnica. Este insa,
mai presus de orice, un indiciu dumnezeiesc care ne aprinde si ne sustine credinta in continuarea vietii
noastre spirituale de pe pamint in existenta vesnica. Sfinta Evanghelie in relatarea invierii lui Hristos,
noteaza, printre altele, aceste imprejurari: ca piatra mormintului a fost ridicata de un inger, a carui
coborire din cer a fost insotita de un cutremur, ca femeile mironosite au gasit mormintul gol, ca Petru
si apoi Ioan, privind in mormint <<au vazut giulgiurile singure zacind>> (Luca XXIV, 12). Mahrama insa,
care fusese pe capul Mintuitorului, se gasea si ea infasurata la o parte intr-un loc (Ioan XX, 6-7).
Giulgiul si mahrame, deci sint marturii ale invierii lui Hristos (Cf. Ioan XX, 8). Noi le mai avem astazi.
In concret, ca dovezi ale invierii dar, in schimbul lor, avem sfintele moaste. Asa cum giulgiu si
mahrama au ramas intacte si impaturite cu rinduiala, tot la fel si osemintele sfintilor, vesminte ale
sufletelor nemuritoare, in urma desfacerii tainice dintre suflet si trup, au ramas incoruptibile, fara sa
fie supuse destramarii materiale. Dupa cum giulgiurile Mintuitorului vestesc invierea, tot la fel si
sfintele moaste ne garanteaza invierea noastra viitoare. Natura trupului explica ea insasi mortalitatea
sa, prin numeroasele acte de disolutie vizibila la care trupul se supune in viata aceasta si carora le
urmeza o necontenita refacere. Sufletul insa e dinamism, e principiul personal, e unitate concreta a
actelor internationale, fara sa prezinte nici un semn de descompunere sau de disolutie, oferind, prin
facultatile sale, o imagine de ceea ce inseamna reunirea partilor intr-un intreg armonic, cunoscut sub
denumirea de persoana. <<Persoana, este forma de exisitenta unica si necesara a spiritului>>.
Incoruptibilitatea sfintelor moaste vine astfel sa sustina credinta ca exista o legatura speciala intre
sufletul sfintului si osemintele sale, pe care moartea nu o poate distruge, in sensul ca spiritul acestuia
nu paraseste cu desavirsire trupul, mentinind totodata in moaste o putere dumnezeiasca, care tot prin
suflet lucreaza.
Nemurirea sufletului este supravietuirea lui dupa despartirea de trup. Aceasta supravietuire consta
in continuarea vietii sale proprii, spirituale, in pastrarea facultatilor superioare, precum si a
sentimentului de raspundere. Giulgiurile Mintuitorului sau moastele sfintilor, care ramin intacte prin
moarte, ne demostreaza, in mod analogic ca sufletul nu se descompune, in urma desfacerii de trup,
dar nici nu se nimiceste. O forta simpla si spirituala cum e sufletul nostru, nu poate fi nici divizata si
nici descompusa, decit printr-o actiune divina nimicitoare. Dumnezeu, insa, ne arata incoruptibilitatea
sfintelor moaste, nu vrea ca sufletul sa fie nimicit, ci il mentine in existenta in care a fost creat.
Sufletul e duhul pe care Dumnezeu l-a intiparit in materia trupului, cu ocazia zidirii omului (cf. Facere
I, 26), avind astfel in sine, prin impartasire, trasaturile exacte ale bunatatii divine. Numai o putere
infinita, egala cu aceea de la creatie, ar putea trece faptura de la existenta la neexistenta. Dumnezeu
insa ne descopera condescenta Sa, incredintindu-ne ca nu vrea nimicirea sufletului omenesc.
Incoruptibilitatea sfintelor moaste este, deasemena, o descoperire a nestricaciunii pe care sfintii o
cistiga prin restaurarea lor in frumusetea dintii, odata cu dobindirea unei arvunea a invierii. Motivul
pentru care omul si-a pierdut nemurirea, iar trupul sau a devenit coruptibil, este pacatul, care a
patruns in suflet si astfel a infectat corpul cu veninul mortii. <<Precum printr-un om a intrat pacatul in
lume si prin pacat moartea, tot asa moartea, din cauza careia toti am pacatuit, a trecut la toti
oamenii>> (Rom. V, 12). Unde stapineste pacatul, e prezenta si moartea, caci pacatul nu este in mod
simplu un rau moral, ci este revolta fapturii impotriva Creatorului ei. In aceste conditii, intorcerea la
nestricaciune, nu sete posibila decit prin inlaturarea pacatului. Omul nu a fost creatorul lui insusi, de
aceea nu poate fi nici mintuitorul sau. In vederea dobindirii nemuririi, <<Cuvintul trup s-a facut>>, iar
izvorul puterii divine se revarsa din nou in profunzimea naturii umane.
Mentinerea osemintelor sfintilor in stare de nestricaciune este o fagaduinta si o garanti privitoare la
marirea de care se vor bucura trupurile credinciosilor dupa inviere. Manifestarea acestei puteri a
invierii e cunoscuta credinciosilor mai ales dupa pogorirea Sfintului Duh, cultul sfintelor moaste avind
origine in Biserica primara. Cu anticipatie, insa, aceasta putere apartinut si unei <<biserici>> a Vechiului
Testament si a fost data in mod proportional cu revelatia graduala a Cuvintului intrupat al lui
Dumnezeu. In urma caderii in pacat, Adam este exclus din paradis, iar ingerii cu sabii de flacari sint
pusi sa-I pazeasca intrarea (Facere III, 24). Faptul pazirii <<pomului>> semnifica ideea ca moartea il
separa pe om de Dumnezeu. Odata insa cu fagaduinta primita in protoevanghelie, in care este cuprinsa
intreaga taina a lui Hristos, primii oameni primesc si incredintarea adevarului ca nemurirea le apartine
cu anticipatie, intrucit Domnul <<va zdrobi capul sarpelui>>. De aceasta putere s-a bucurat mai intii,
Enoh (Facere V, 24), apoi Ilie si Elisei, pentru a fi primita de catre Lazar, pe care il inviaza Hristos.
Prin moartea si invierea Sa, insa, Mintuitorul inaugureaza o era noua, in care apar sfintele moaste ca
prefiguratii ale invierii.

3. Sfintenia moastelor dovedita prin minuni.

Pastrarea in nestricaciune a osemintelor pe care le avem de la sfinti nu este singura minune pe care
ni-o transmit aceste odoare. <<Stapinul Hristos, scrie Sfintul Ioan Damaschin, ne-a dat ca izvoare
mintuitoare moastele sfintilor, care izvorasc in multe chipuri faceri de bine si dau la iveala mir cu bun
miros. Nimeni sa nu fie necredincios! Daca prin vointa lui Dumnezeu a izvorit in pustie apa din piatra
tare (Iesire XVII, 5-6) si din falca magarului apa pentru Samson caruia ii era sete (Judecatori XV,
19), este de necrezut ca sa izvorasca mir bine mirosit din moastele mucenicilor? Cu nici un chip pentru
cei care cunosc puterea lui Dumnezeu si cinstea pe care o au sfintii de la Dumnezeu>> (Dogmatica, p.
328). Cunoasterea puterii cu care sint inzestrate sfintele moaste o aflam inca din Vechiul Testament.
In cartea a patra a Regilor citim ca, in mormintul proorocului Elisei, a fost aruncat trupul unui om
mort, dar la atingerea cu osemintele proorocului, acest mort a capatat viata si a inviat (IV Regi XIII,
21). Cele mai multe si mai mari minuni in legatura cu osemintele sfintilor ne sint descoperite insa in
legea harului. Asterie al Amaslei zice intr-un panegiric: <<Foca, dupa moarte, hraneste cu mai multa
imbelsugare decit hranea odinioara Iosif Egiptul. Iosif impartea griul pe argint; Foca il da in dar celor
lipsiti>>. Ramine insa o intrebare, formulata, de asemenea, de Sfintul Ioan Damaschin: <<Cum poate sa
faca minuni un om mort? Cum dar prin ei (prin sfinti) demonii sint pusi pe fuga, bolile sint alungate,
bolnavii se vindeca, orbii vad, leprosii se curata, ispitele si supararile se risipesc, si se pogoara toata
darea cea buna de la Tatal luminilor (Iacob I, 17) peste cei care cer pin ei cu credinta neindoielnica?
(Dogmatica, p. 329).
Lucrarile proprii ale lui Dumnezeu se numesc minuni. <<Tu este Dumnezeu care faci minuni>> (Ps.
LXXVI, 15) zice profetul David. In cazul sfintelor moaste, minunile sint semne ale salasluirii lui
Dumnezeu in ele, dovezi ale unei prezente divine, deosebite de aceea a lucrarii creatoare si
pronietoare. Scopul minunilor savirsite prin osemintele sfintilor este religios-moral. In vremea
petrecerii Sale pe pamint, Mintuitorul urmarea sa arate, prin minuni, ca El este cu adevarat Fiul lui
Dumnezeu. <<Credeti Mie ca Eu sint in Tatal si Tatal este in Mine; credeti cel putin pentru lucrarile
acestea>> (Ioan XIV, 11), a zis Mintuitorul, adresindu-se iudeilor care nu credeau in divinitatea
persoanei Lui. Chiar si Sfintii Apostoli s-au convins de faptul divinitatii Mintuitorului tot prin minuni,
cum a fost aceea a prefacerii apei in vin la nunta din Cana. Scopul minunilor a fost, zice Sfintul
Evanghelist Ioan, ca oamenii sa se convinga tocmai de acest lucru: <<Si a facut Iisus si alte semne
multe inaintea ucenicilor Sai, care nu s-au scris in cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca sa credeti
ca Iisus este Hristos Fiul lui Dumnezeu (Ioan XX, 30-31). Dar Mintuitorul, in vederea dovedirii
dumnezeirii Sale, nu limiteza savirsirea minunilor la vremea si la persoana Sa: <<Adevarat, adevarat va
spun, ca cine crede in Mine, va face si el lucrurile pe care le fac Eu>> (Ioan XIV, 12). Scopul minunilor
ramine insa acelasi: <<Orice veti cere in numele Meu, voi face, pentru ca Tatal sa fie preamarit in
Fiul>> (Ioan XIV, 13).
Infaptuirea unor lucruri minunate prin mijlocirea Sfintelor moaste trebuie vazuta prin credinta ca
exista o legatura speciala intre sufletul unui sfint si osemintele lui, pe care moartea nu o poate
distruge, in sensul ca spiritul acestuia nu paraseste cu desavirsire trupul, mentinind astfel in moaste o
putere dumnezeiasca. Credinta ca sfintii ramin prin aceasta harisma in osemintele lor, prelungind in
ele o prezenta a lor in duh, ii face pe credinciosi sa se simta in legatura personala cu ei si prin ei cu
Hristos. Cinstirea moastelor trece de la ele la persoana sfintilor, ca si in cazul icoane, iar de la
persoana unui sfint trece la Hristos, care savirseste prin moaste minuni. Astfel, sfintele moaste se
dovedesc a fi un loc in care Hristos este prezent in har intr-un fel deosebit de <<aparitia>> Lui in
icoane care il reprezinta pe El. In moaste nu exista chipul lui Hristos, ci Hristos este in mod minunat
prezent in materia ramasitelor pamintesti ale sfintilor. Multi oameni s-au vindecat numai prin
atingerea de stergarele si de trpul Sfintului Apostol Pavel (Fapte XIX, 11-12), sau prin trecerea
umbrei Sfintului Apostol petru peste ei (Fapte V, 15), dar mai multi prin atingerea de moastele
martirilor si ale sfintilor, in curgerea vremii, de la Hristos si pina astazi.

4. Sensul cinstirii sfintelor moaste.

Mijlocitori si protectori ai nostri in ceruri, sfintii sint madulare vii si active ale Bisericii lui Hristos,
care cuprinde in sinul ei deopotriva pe cei ce sint in viata si pe cei ce au adormit. E vorba despre un
adevar pe care Sfintul Apostol Pavel ii exprima prin ideea ca Biserica este <<trupul lui Hristos>>, iar
cei care se mintuiesc in ea dobindesc puterea si viata lui Hristos. Sintem madulare ale lui Hristos
Iisus (I Cor. VI. 15), nu numai cu sufletul, ci si cu trupul (I Cor. VI, 19). <<Voi sinteti trupul lui Hristos
si madulare in parte>> (I Cor. XII, 27; Efes. V, 30). Aceste madulare sint unite, solidare impreunatraitoare
in una si aceeasi realitate spirituala. Prezenta nemijlocita a lui Hristos face din Biserica o
comunitate religioasa, intrucit ea devine, prin dumnezeirea Capului ei, ca si prin calitatea si chemarea
membrilor ei, o comuniune a sfintilor. Prin invierea lui Hristos, moartea si-a pierdut suprematia sa
asupra celor ce sint incorporati <<in El>>.
Ea nu-I poate separa de Dumnezeu, dupa cum nu-I poate separa unii fata de altii. Sfintii sint
madularele lui Hristos invesnicite. Legatura lor cu Biserica luptatoare poarta uneori pecetea unei
consacrari divine: incoruptibilitatea sfintelor lor oseminte.
Intreaga cinstire acordata sfintelor moaste se indreapta spre Dumnezeu, prin al carui har sfintii s-au
ostenit si s-au jertfit, s-au aratat biruitori asupra pacatului si s-au impodobit viata cu virtuti alese.
Venerarea adusa sfintilor, cinstind osemintele lor, precum si indreptarea rugaciunilor pe care
credinciosii le fac catre sfinti ca spre unii care au putere sa mijloceasca pentru lume, devin simboluri
ale cinstirii insasi pe care Biserica o depune in fata lui Dumnezeu. Astfel, in Apocalipsa avem imaginea
cununilor pe care cite 24 de batrini le aruncau inaintea tronului dumnezeiesc: <<Atunci cei 24 de
batrini cadeau inaintea Ceului ce sade pe scaun si inchinau Celui ce este viu in vecii vecilor, aruncind
cununile lor, ianintea tronului si zicind: Vrednic este Doamne si Dumnezeul nostru sa primesti slava si
cinstea si puterea>> (Apoc. IV, 10-11). In acest fel, cinstirea sfintilor, in Biserica, arata cum, prin
minunea incoruptibilitatii moastelor. Dumnezeu insusi se proslaveste intru ei.
Cinstirea adusa sfintilor, in raport cu inchinarea adusa lui Dumnezeu, este numai relativa si plina de
evlavie. Biserica nu aduce pentru sfinti jertfa si nici nu le acorda inchinare dumnezeiasca, ci un cult
de iubire si respect ca unora ce sint daruiti de Dumnezeu cu fericirea de a fi slujitori si casnici ai Sai.
In schimb, insa, considera osemintele lor un altar de jertfa. Nu fara o profunda semnificatie, in
Biserica primara, Sfinta Liturghie era savirsita pe mormintele martirilor, iar in continuare, aceasta
dumnezeiasca slujba nu se poate oficia fara antimisul in care se gasesc parti din sfintele moaste.
<<Daca Hristos intr-adevar se poate vedea si pipai undeva in lumea aceasta in carne si oase, apoi
aceasta se poate in sfintele moaste>>, zice Nicolae Cabasila. <<La urma urmei, aceste moaste sint
biserica adevarata si altarul cel adevarat, zidirea nu-I decit o imitare>> (Despre viata in Hristos,
Sibiu, 1940, p. 131).
In cinstirea sfintelor moaste, la altar avem cea mai evidenta si sigura dovada ca Biserica Ortodoxa nu
a confundat niciodata slujirea si adorarea cuvenita lui Dumnezeu, cu cinstirea pe care ea o acorda
sfintilor, tocmai pentru ca le-a trait pe amindoua intr-o legatura organica. Cinstirea sfintilor este
expresia graitoare a unitatii de traire a Bisericii luptatoare cu ce triumfatoare, care impreuna
formeaza un singur <<trup>> al carui cap este Hristos si a carei viata este Sfintul Duh. Prezenta si
lucrarea Duhului se descopera in bogatia de minuni care izvorasc din viata tainica a sfintelor moaste si
constituie temeiul inchinarii noastre inaintea lor.
Pr. Conf. Ilie Moldovan,
ARTICOL DIN INVATATURA ORTODOXA