DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
Întrebare: Părinte Petru, vă rog să explicaţi de ce unii preoţi din Moldova nu vor să boteze cu nume precum Mihaela, Florin, Ovidiu, Lilia ş.a.? Este adevărat că persoanele care nu primesc nume de Sfinţi nu au Înger Păzitor şi dacă au nume necreştineşti trebuie să şi le schimbe pentru a fi pomeniţi la slujbă?
Răspuns:
Consider această problemă drept una foarte dureroasă pentru Biserica
Ortodoxă în general, şi pentru cea din Moldova în particular, pentru că
din cauza modei de a pune copiilor nume exotice, dar şi a inculturii
unor preoţi, copiii ajung să sufere un anumit disconfort sau chiar o
traumă psihologică atunci când li se spune că nu pot fi pomeniţi la
slujbe cu un anumit nume sau că nu ar avea „înger păzitor”. Şi ca să
elucidăm această problemă, voi încerca să o abordez sistematic, în
câteva puncte. Totodată, menţionez că subiectul nu ţine numai de
teologie, ci şi de lingvistică, istorie şi chiar de cultură generală.
1. Numele
în general este mai mult decât un apelativ sau un cod alfabetic
personal (analogic cu codul numeric personal). Teoretic, omul poate
purta orice nume (dorit de el sau de părinţii lui), dar trebuie să fim
conştienţi că acesta va fi purtat toată viaţa şi chiar dincolo de
această viaţă, şi va creşte sau va scădea în popularitate odată cu
persoana care poartă acel nume. De aceea numele nu trebuie pus la
întâmplare sau schimonosit după bunul plac, pentru că el se identifică
cu persoana care-l poartă.
2. Primii
creştini „dintre neamuri” (adică non-iudeii) purtau nume păgâne, iar la
botez acestea nu erau schimbate pentru că supra-numele de „creştin”
sfinţea „numele mic / prenumele”, oricare ar fi fost acesta. Sfântul
Mucenic Dimitrie (Δημήτριος),
de exemplu, purta numele unei zeităţi păgâne (Demetrius), dar şi-a
păstrat acest nume şi după botez, iar prin viaţa, şi mai ales moartea sa
(martirică), a sfinţit acest nume atât de iubit astăzi de noi. Aceeaşi
situaţie o avem şi la Sfântul Dionisie, iar exemplul este valabil pentru
multe alte sute şi mii de sfinţi din primele veacuri, care nici nu
aveau cum şi de unde să împrumute doar nume de sfinţi. Culmea e că
uneori, chiar dacă la botez numele erau schimbate, Biserica continua
să-i pomenească după numele lor vechi păgâne, considerate astăzi nume de
sfinţi. Aşa este cazul Sfântului Kneaz Vladimir, botezat Vasile sau a
Sfintei Kneaghine Olga, botezată Elena.
3. Totuşi,
de prin secolele IV-V, se observă tendinţa de a pune copiilor de
creştini doar nume de sfinţi, dar tendinţa nu a devenit niciodată o
regulă general valabilă, ci doar un sfat. În unele medii creştine,
printre care se numără şi Rusia Ţaristă de până la 1917, numele erau
puse de obicei după calendar, conform datei naşterii sau botezului şi nu
de puţine ori era ales chiar de preot. Iată de ce ruşii au foarte multe
nume care în România sau Grecia sunt considerate exclusiv călugăreşti
(Maxim, Vitalie, Ghenadie ş.a.). În alte ţări sau regiuni era obiceiul
de a da copiilor numele unor rude sau personalităţi ale neamului
(Traian, Cezar – la latini), fiind acceptate şi nume populare (Mircea,
Radu, Neagu/Neagoe, Doina – la români; Ruslan, Igor, Oleg – la ruşi) sau
nume de flori (Viorel, Viorica ş.a. – la români). O parte din aceste
nume, atât de la români cât şi de la ruşi, au ajuns şi în calendar, iar
unele (încă) nu.
4. Numele
creştine (sau devenite creştine) au forme variate, iar diferenţa de
scriere sau pronunţie nu trebuie să ne sperie, pentru că ea nu contează.
Cel mai frecvent nume de bărbat – Ioan, este cunoscut în lume sub zeci
de transliterări şi pronunţii (Ion, Ivan, John, Jean, Jovan, Giovanni,
Johann, Juan, Janos, Jan etc.), dar el rămâne totuşi acelaşi nume,
fiecare folosind varianta locală. Acest lucru este valabil cu multe alte
nume şi doar un preot lipsit de cultură generală poate să spună că el
botează cu numele „Gavriil”, dar nu şi cu cel de „Gabriel”, pe simplul
motiv că nu l-a găsit în calendar exact aşa cum ştie el. Ar fi cazul să
înţelegem că o bună parte din diferenţele de transliterare şi pronunţie a
numelor se datorează celor două moduri de a citi limba greacă: erasmic
sau reuchlinian. Grecescul Μιχαήλ poate fi citit şi Mihail, dar şi Michael – şi ambele sunt corecte (într-un anume fel). La fel e şi cu Γαβριήλ, care este Gavriil şi Gabriel în acelaşi timp.
5. O
altă problemă o reprezintă schimbarea genului unor nume. În tradiţia
monahală este extrem de cunoscută practica feminizării unor nume
bărbăteşti, de aceea nimeni nu se scandalizează când aude aşa nume de
călugăriţe precum Serafima, Siluana, Macaria ş.a. Cunosc însă preoţi din
Moldova care nu au vrut să boteze fete cu numele Daniela (prorocul
Daniil/Daniel), Adriana (Sf. Adrian), Andreea (Sf. Ap. Andrei), Nicoleta
(Sf. Nicolae) sau chiar Mihaela şi Gabriela (Arhanghelii Mihail şi
Gavriil). Nu găsesc altă explicaţie decât lipsa de cultură a celor care
refuză să boteze cu nume feminizate, deşi practica este pe larg folosită
în mediul monahal. Apropo, se cunosc şi cazuri de masculinizare a unor
nume, precum Anastasie, Athanasie ş.a., care în forma de substantiv
comun sunt la feminin.
6. Nu
trebuie să uităm că există şi practica traducerii numelor. Chiar nu pot
să înţeleg de ce ruşii au tradus numele de Pistis, Elpis şi Agapis prin
Vera (Credinţa), Nadejda (Speranţa) şi Liubovi (Dragostea), dar refuză
să traducă numele de Svetlana sau Luminiţa, care la greci este Fotinia,
iar la latini – Lucia? Bineînţeles, nume precum Lilia/Liliana (de la
Susana) sau Florin[a]
(de la Anthim / Flor, Florentie) sunt şi ele nume creştine şi nu-i
corect să refuzăm traducerea numelor. Cred că nu mai are rost să spun că
Victoria şi Nika sunt acelaşi nume, Bogdan este traducerea lui Theodor
(Fiodor), iar Dorin şi Dorel sunt derivate de la Theodor…
7. Un
capitol aparte îl ocupă numele creştine din tradiţiile locale, în
general necunoscute de noi. De exemplu, numele Sfântului Şio din Georgia
nu este cunoscut la noi, dar este preferat de mulţi georgieni. Pe de
altă parte, românii (ca popor latin şi în strânse contacte cu
Occidentul), obişnuiesc uneori să pună copiilor numele unor sfinţi
occidentali precum: Sfântul Ovidiu (Auditus), episcop de Braga, trecut
la Domnul în data de 3 iunie 135; Sfânta Monica, mama Fericului
Augustin, trecută la Domnul la 4 mai 387; Sfântului Octavian, arhidiacon
din Cartagina, martirizat la 22 martie 484; Sfântul Robert (Rupert),
episcop de Worms, trecut la Domnul la 27 martie 718 ş.a. Deci ar fi
cazul să studiem mai bine Sinaxarul Sfinţilor occidentali de până la
1054 (iar în unele cazuri şi după această dată) şi să nu credem că dacă
noi n-am auzit de un nume, el nici nu există. Dacă e să fiu sincer, nu
sunt sigur că cei care pun copiilor numele Ovidiu, Monica, Octavian sau
Robert chiar ştiu de aceşti sfinţi, dar asta e deja o altă problemă.
Nici nu-i obligatoriu ca părinţii să pună copiilor numai nume de sfinţi
(formalizând exagerat acest act), mai ales că cei mai mulţi nu le
vorbesc niciodată despre sfântul al cărui nume îl poartă copilul şi nici
nu-i învaţă să le urmeze viaţa. În acest caz la ce bun să-i mai obligăm
să pună nume de sfinţi dacă pe ei nu-i interesează acest aspect?
8. Consider
că trebuie să existe şi nişte restricţii în acceptarea unor nume şi ar
fi cazul ca aceste restricţii să le aibă şi Oficiile de Stare Civilă. Nu
mi se pare corect să punem drept prenume tot felul de diminutive precum
Ionuţ, Ionică, Ionel ş.a., chiar dacă o persoană cu numele Ion, la
anumite vârste sau în mediul familial, poate fi numită cu oricare dintre
acestea. Când el ajunge la 40-50 de ani, nici unul din aceste
diminutive nu se mai potriveşte, iar persoana este parcă făcută de râs
printr-un nume ce nu pare serios. Nu e bine nici să se accepte două
sau mai multe nume pentru aceeaşi persoană, iar obiceiul trebuie
catalogat ca fiind unul incorect din punct de vedere teologic. Orice om
are o singură identitate şi, prin urmare, trebuie să aibă un singur
nume. Trebuie categoric respinse şi unele nume date de rromi (ţigani) precum: Rexona,
Palmoliviu, Barcelona, Lisabona, Napoleon, Mercedesa ş.a. Din păcate,
unii preoţi români au botezat cu astfel de nume, batjocorind însăşi
ideea de „nume de botez”.
9. În
Biserica Rusă se ajunge la o altă extremă: dacă părinţii pun copilului
nume caraghioase sau care lipsesc din calendarul rusesc (că ei de altul
nu ştiu), preotul îl botează cu un nume ales de el (din calendar), iar
părinţii îl numesc toată viaţa cu un alt nume – cel din acte sau un
diminutiv al aceluia, uitând de multe ori ce nume i-a pus preotul la
botez. Şi atunci când pruncul este adus la împărtăşire sau este pomenit
la vreo slujbă, reapar toate problemele legate de numele lui. De aceea
trebuie adoptată o cale de mijloc şi chiar, dacă este nevoie, să se facă
o listă mai extinsă a numelor creştine, care să fie trimisă şi prin
mănăstirile ruseşti, încât pravoslavnicii de acolo să nu mai respingă
pomelnicele ce conţin alte nume decât cele ştiute de ei.
10. În
afară de tunderea în monahism, Biserica nu cunoaşte careva rânduieli
sau slujbe de schimbare a numelui, deşi am auzit că sunt unii preoţi
care fac aşa ceva şi chiar mă întreb ce anume fac? Cunosc ierarhi care
au schimbat numele candidatului la preoţie în timpul hirotoniei, dar
aceasta, asemenea şi chiar mai mult decât tunderea în monahism, este o
chemare la o slujire specială (după cum vedem şi în Biblie, când unor
personalităţi le-au fost schimbate numele) şi nu o rânduială comună de
schimbare a numelui. Deci numele nu poate şi nu trebuie schimbat,
indiferent care ar fi acesta. Punerea unui nume nepotrivit trebuie
prevenită (înainte de înregistrarea în actele civile şi botez), dar nu
corectată post-factum. Când e cazul să pomenim pe cineva, cred că
trebuie pomenit numele de la botez, oricare ar fi acesta, iar dacă
preotul a botezat copilul cu un alt nume decât cel din actele civile, la
slujbe trebuie puse ambele, ca să nu fie neglijat nici unul, nici
altul. Dacă o persoană ştie că a fost botezată cu un alt nume, dar
nimeni nu-l mai ţine minte, să scrie peste tot numele civil şi să nu se
îndoiască de valabilitatea pomenirilor din Biserică.
11. Numele
de botez şi chiar botezul însuşi nu are nicio legătură cu „îngerul
păzitor”. Textul de la Matei 18:10 vorbeşte clar despre existenţa
„îngerilor păzitori” la persoane nebotezate şi aceasta pentru că fiecare
om, fie şi păgân, are un astfel de înger chiar de la naştere. Îngerul
nu este dat omului abia la botez şi nu pentru asta ne botezăm. După
botez, creştinul are posibilitatea de „a colabora” altfel cu îngerul
său, fiind în mod deosebit protejat şi ajutat spre mântuire de către
acesta. Nu putem spune nici că „îngerul păzitor” ar avea un nume sau o
zi de prăznuire, de aceea expresia pseudo-bisericească „ziua îngerului /
ziua de înger” este total greşită din punct de vedere teologic. Ziua
noastră onomastică este ziua în care îl pomenim pe Sfântul al cărui nume
îl purtăm şi pe care-l considerăm ocrotitorul (patronul) nostru, dar
asta nu are nimic cu „îngerul”. Dacă ocrotitorul nostru este Sfântul
Nicolae, nu înseamnă că el este şi „îngerul păzitor” (cum se mai crede
în Biserica Rusă), pentru că fiecare om are un „înger păzitor” al lui,
în timp ce Sfântul ocrotitor poate fi unul pentru mai multe milioane de
oameni. Deci, persoana care nu poartă numele unui sfânt, oricum are un
„înger păzitor”, iar drept sfânt ocrotitor îl poate lua pe orice sfânt
din calendar, care îi este mai drag, chiar dacă numele aceluia nu are
nicio tangenţă cu al lui.
12. Cred
că obiceiul vechilor creştini de a pune copiilor nume de sfinţi este
unul foarte bun şi trebuie urmat, dar nu formal (nomenclaturist), ci
învăţându-i pe micii creştini să urmeze şi viaţa acelui (sau altui)
sfânt. Totodată nu putem refuza pe cei care pun altfel de nume copiilor
lor, pentru că nu avem niciun temei teologic pentru aceasta, ci mai
degrabă trebuie să ne rugăm şi să-i învăţăm pe oameni să ajungă şi ei
sfinţi, ca să-şi sfinţească şi numele. Cred că mulţi au şi făcut-o, de
aceea putem spune că la Duminica Tuturor Sfinţilor (prima după
Cincizecime) îi cinstim pe mulţi sfinţi cu nume şi vieţi neştiute de
noi. Este de la sine înţeles că omul sfinţeşte numele şi nu numele de
sfânt îl sfinţeşte pe om. Majoritatea curvarilor şi beţivilor
„ortodocşi” poartă nume de sfinţi, dar asta nu-i ajută la nimic, ci mai
mult îi osândeşte. Iar noi, călăuziţi de Fericitul Augustin, să ţinem
minte că cel mai bun mod de a-i cinsti pe sfinţi, este de a le urma
viaţa.
