Pr. Ciprian Apetrei
Acestea sunt cuvintele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos îndreptate către Toma şi ceilalţi Apostoli în Duminica de după Slăvita Sa Înviere şi se adresează tuturor creştinilor care în cei două mii de ani de istorie a credinţei în Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii au crezut şi L-au mărturisit ca Domn şi Dumnezeu. Suntem tentaţi, după lectura textului Evangheliei de la Ioan din capitolul XX, versetele 19 la 31, să-l acuzăm doar pe Toma de necredinţă şi de lipsă de încredere în realitatea faptic împlinită a cuvintelor rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, legate de Patima şi Învierea Sa către Apostolii Săi. Necredinţa o găsim şi la Petru, şi la ceilalţi Apostoli, care s-au tulburat atunci când Maria Magdalena le-a vestit Învierea Domnului. În acest sens, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca ne spune în capitolul XXIV, versetele 36 şi 37, că "pe când vorbeau ei acestea El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se credeau că văd duh". Domnul nostru Iisus Hristos, la fel ca şi în cazul lui Toma, peste o săptămână îi mustră şi îi invită să vadă mâinile şi picioarele Lui şi să-L pipăie pentru a constata că nu e duh, ci Dumnezeu Omul Iisus Hristos Cel Înviat. Mai mult decât atât, spre a-i convinge pe deplin şi a şterge orice urmă de îndoială din mintea lor, le cere ceva de mâncare şi mănâncă înaintea lor. Care ar fi deosebirea între cei zece Apostoli şi Toma? Decât că cel din urmă îşi exprimă vocal, nu doar mental, îndoiala. În acest context, cred că este relevantă opinia monahului Nicolae Steinhardt de la Mănăstirea Rohia, care spune: "Nu încape, aşadar, dubiu că n-au crezut: toţi, nu doar Toma. N-au crezut pentru că nici nu era de crezut! Într-atâta trebuie să le fi apărut răstignirea, moartea şi înfrângerea lui Iisus drept definitive şi ireversibile". De aceea, arătările Domnului de după Înviere sunt mărturii ale realităţii Învierii Domnului mai presus de înţelegerea noastră raţională, dar în deplin acord cu perceperea spirituală asupra sensului existenţei noastre cu Hristos şi în Hristos Cel înviat, chezăşie a învierii noastre. Consemnarea din Evanghelia după Ioan a cazului necredinţei şi încredinţării lui Toma prin arătarea Domnului după Învierea Sa este o taină a credinţei pe care nu o desluşim decât în fericirea adresată nouă de către Hristos celor care nu am văzut şi am crezut. Integrarea noastră în această fericire rostită de Domnul nostru Iisus Hristos se face prin credinţa noastră înmănuncheată atât cognitiv, cât şi spiritual în realitatea de nezdruncinat a Învierii Domnului. Pentru creştin, ca om al credinţei nestrămutate, Învierea Domnului nu este doar un moment de sărbătoare, ci în primul rând este o afirmare a credinţei, după expresia Sfântului Apostol Pavel din Întâia Epistolă către Corinteni capitolul XV, versetele 20 la 22, că "Hristos a înviat din morţi, fiind începătura (a Învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot aşa printr-un om, şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia". Astfel, mărturisind credinţa în Învierea lui Hristos, mărturisim credinţa în învierea noastră. Fericiţi cei ce cred fără să fi văzut se referă la credinţa în adevărul absolut al Învierii care coboară în sufletul omului. Acesta o primeşte prin credinţă, fără a fi nevoie să se încredinţeze ca şi Toma prin atingerea stigmatelor Domnului. O legendă străveche consemnată în Viaţa lui Iisus de Giovanni Papini ne spune că mâna lui Toma care a atins coasta Domnului a rămas roşie de sânge până la moarte. Iată cum încredinţarea materială a lui Toma este marcată pentru a arăta relativitatea raţionalismului uman din orice timp, iar credinţa o fericeşte Hristos ca o certitudine a moştenirii Împărăţiei cerurilor prin Învierea Sa.
