DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...
Motto: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.”
(Marcu 11, 24)
Sfânta Biserică ne învaţă că există rugăciuni de laudă, rugăciuni de
cerere şi rugăciuni de mulţumire. Rugăciunea de căpătâi, cea mai simplă
dar şi cea mai importantă, pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul Iisus
Hristos Însuşi cu propriile Sale cuvinte este rugăciunea „Tatăl nostru”.
În cuprinsul ei găsim esenţa trăirii creştine a vieţii pământeşti: să
iertăm-pentru ca şi noi să fim iertaţi, să ne ferim de ispită pentru ca
să nu fim ispitiţi. Şi tot din rugăciunea aceasta aflăm şi ţelul vieţii
creştine: să vină împărăţia Lui Dumnezeu la noi şi toate cele ale
noastre să se facă după voia Lui iar între cele de sus şi cele de jos să
fie armonie - „precum în cer aşa şi pe pământ” (Matei 6, 10). Această
din urmă precizare ne ajută să înţelegem că, dacă noi creştinii nu ne
vom strădui să armonizăm legătura cu semenii şi legătura cu Dumnezeu, nu
vom putea comunica sau conlucra sufleteşte cu Cerul. Scrie Sfântul
Apostol şi Evanghelist Luca: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne va
intra în împărăţia cerurilor” (Matei 7, 21). Ceea ce contează însă este
faptul că, deşi toată creştinătatea înalţă rugăciuni, totuşi nu ştim
câte dintre acestea reuşesc să fie bine-plăcute Lui Dumnezeu. Nu degeaba
a spus Hristos: „Nu stiţi ce cereţi !” (Matei 20, 22), altfel zis-nu
ştiţi să vă rugaţi ! Sunt destui cei care renunţă la rugăciune,
resemnându-se că Dumnezeu oricum nu-i ascultă: „Da, m-am rugat, dar fără
rost !” - este expresia cea mai des auzită. Aceasta nu înseamnă altceva
decât că gândurile omului se abat spre alte feluri sau moduri de
rugăciune: cele de laudă să le facă Biserica (pentru că cele de cerere
le fac credincioşii); dar cele de mulţumire trebuie făcute de Biserică
şi de credincioşi totodată ! În cuprinsul Sfintei Liturghii mulţumim de
fiecare dată pentru toate binefacerile făcute de Dumnezeu nouă. Însă nu
vom reuşi niciodată să ştim cât de plăcută este glăsuirea noastră către
Dumnezeu. Trebuie să fim cu toată fiinţa concentraţi sufleteşte pentru a
putea deschide bunăvoinţa Lui Dumnezeu. Spune Profetul David: „Când
Te-am strigat m-ai auzit Dumnezeule” (Psalmi 4, 1) - ceea ce înseamnă că
trebuie să fii şi să rămâi în legătură de taină cu Dumnezeu, pentru că
rugăciunea nu se împlineşte trâmbiţată în pieţe sau în văzul lumii.
Dumnezeu are motiv să Se bucure doar atunci când ne rugăm sincer, smerit
şi curat : „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta !”
(Psalmi 140, 2) şi, în acelaşi timp, smerenia este ceea ce-L face pe
Dumnzeu să-Şi plece ochii către noi: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă
bucuraţi Lui cu cutremur” (Psalmi 2, 11). Trebuie să ai fiorul
sfinţeniei atunci când te rogi, altfel rugăciunea este doar o vorbă
deşartă: să nu se facă rugăciunea voastră întru păcat ! Aşa cere Sfânta
Scriptură: „Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva
cuiva...” (Matei 11, 25); „Lasă darul tău acolo, înaintea altarului şi
mergi întâi şi te împacă cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.”
(Matei 5, 24) Alt motiv este şi acela care cere ca atunci când facem
rugăciuni să nu ispitim pe Dumnezeu, să cerem în limita bunului simţ.
Începem rugăciunea cu evlavie numai că, pe parcurs reuşim o schimbare
dogmatică a sensului rugăciunii: „Doamne, fie voia mea nu facă-se voia
Ta !”... Şi atunci Dumnezeu ridică harul de la noi şi ne lasă pe seama
minţii noastre. Iar dacă lucrurile nu decurg după voia noastră, atunci
trecem la acţiuni aşa-zis „tipiconale” - individualiste: canoane peste
canoane, acatiste peste acatiste, mulţime de rugăciuni şi pravile după
mintea celor care uită că Sfânta Scriptură spune: „Ştie Tatăl vostru de
cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.” (Matei
6, 8) căci „Nu vei cere păine şi vei primi piatră, sau peşte sau vei
primi şarpe” (cf. Matei 7, 8-9). Tot Sfânta Evanghelie mărturiseşte:
„dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât
mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de
la El ?” (Matei 7, 11).
Atunci
când mergem la biserică şi ne adresăm preotului, obişnuim să cerem în
rugăciunile noastre tot felul de dorinţe, citim, catisme, acatiste,
împlinim tot felul de practici cu lumânări aprinse, cu fitile în
candele (tot atâtea soiuri de obiceiuri omeneşti)- în care, de fapt,
punem dorinţa voii noastre deasupra voii Lui Dumnezeu. Modelul de urmat
îl aflăm doar în smerita cugetare a minţii la propria noastră
nimicnicie. Cu câtă frumuseţe sufletească ne relatează Sfânta Evanghelie
: „A căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 48) ! Iar răspunsul
curat al „Celei pline de har” (Luca 1, 28) e pe măsură: „Să-mi fie mie
după cuvântul Tău, iată roaba Domnului” (Luca 1, 38).
Ca o concluzie: atunci când ne rugăm nu trebuie să spunem „multe ca
neamurile” (Matei 6, 7) pentru tot ceea ce ne este de folos; un „Doamne
miluieşte !” rostit din inimă face mai mult decât toate pravilele
noastre de chilie şi decât toate psaltirile cu care pretindem să Îl
convingem pe Dumnezeu. Pentru că de aici decurg toate acele dezechilibre
din care mulţi pierd legătura cu Biserica sau părăsesc Legea Lui
Dumnezeu pe motiv că rugăciunea nu le-a rezolvat problemele. Mai înainte
de a face asemenea lucruri meschine poate ar fi bine să ne punem
întrebarea : ne-a cerut El vreodată jertfe inutile sau eforturi peste
măsură ? -nu, niciodată: „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va
urgisi .” (Psalmi 50, 18) Iar ca încurajare - de două milenii şi mai
bine ne-a lăsat cuvântul care să mângâie toate sufletele chinuite de
tristeţe: „Milă voiesc, iar nu jertfă !”(Matei 9, 13). La rândul său,
Sfântul Apostol Pavel ne învaţă (pe lângă îndemnul „ rugaţi-vă neîncetat
!” (I Tesaloniceni 5, 17) şi rugăciunea de taină a inimii, - cele
„cinci cuvinte cu inima” (I Corinteni 14, 19): „Doamne Iisuse Hristoase
Fiul Lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul !”
Părintele Calistrat
