 |
Este
cât se poate de firesc să avem icoanele, lui Hristos, ale Preacuratei
Sale Maici, îngerilor, sfinţilor, în primul rând fiindcă ne-o cere
însăşi firea noastră, dorim să avem mereu înaintea ochilor chipul
Celui iubit, al Binefăcătorului, pentru ca privindu-L să ne aducem
aminte de El mai des, de binefacerile Lui, să-L omagiem, întocmai ca
pe oamenii vii, stimaţi şi respectaţi în chip deosebit.
În
al doilea rând, noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu. Este firesc deci să avem mereu sub priviri chipul nostru cel
dintru început, începutul primordial, pe Domnul Dumnezeu în acele
înfăţişări în care a binevoit El însuşi să Se arate oamenilor, pentru a
ne aduce aminte mai des de El, de veşnica Sa prezenţă printre noi, de
lucrarea Sa proniatoare, pentru a ne exprima prin semne vizibile sau
prin ritualuri evlavia faţă de El, recunoştinţa, dragostea.
Deoarece
suntem fiinţe corporale, din pricina acestei corporalităţi avem
nevoie de reprezentări materiale, de ritualuri materiale. Se înţelege
că tocmai de aceea Domnul Însuşi S-a arătat drepţilor Săi în deferite
forme: de pildă, lui Avraam la stejarul Mamvri, sub înfăţişarea celor
trei călători; lui Isaia, ca un slăvit Împărat, stând pe un tron
preaînalt; proorocului Daniel în chipul Celui vechi de zile şi al
Fiului Omului adus înaintea Lui. Dacă n-ar fi fost necesară o imagine
văzută a Dumnezeului nevăzut, de buna seamă că El nu S-ar fi arătat la
modul vizibil, n-ar fi venit pe pământ luând chip de om, n-ar fi
primit chip de rob; zice David: ,,Căutaţi faţa Lui pururea“ (Psalmul
104, 4).
De
aceea pictăm, păstrăm şi respectăm icoane ale Preacuratei Maici
a.Domnului, îngerilor, sfinţilor, fiindcă ei sunt reprezentări vii ale
chipului şi asemănării cu Dunmezeu. Privindu-le ne apar din nou în
amintire, mai limpede, nevoinţele, virtuţile, binefacerile de care
ne-am învrednicit de la ei, dragostea lor înflăcărată faţă de Dumnezeu,
simţindu-ne îndemnaţi noi înşine să le urmăm exemplul, să veghem
asupra noastră pentru a ne ţine teferi cu trupul şi cu sufletul, a ne
curăţi de toată întinăciunea trupească şi sufletească, pentru a le
preaslăvi nevoinţele şi prin toate acestea ni-i facem apărători şi
mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu.
Fiindcă
Dumnezeu binevoieşte a primi mijlocirea prietenilor Săi, a
credincioşilor Săi slujitori, pentru oamenii faţă de care se fac
intercesori înaintea Sa. Întrucât nu suntem duhuri fără trup, ci fiinţe
îmbrăcate în carne, având calităţi materiale, înfăţişare materială,
este firesc să căutăm chipurile unor fiinţe nevăzute şi de aceea,
venind în ajutorul neputinţei noastre, Domnul le-a dat putere îngerilor
să ia chip de om şi să ni se arate (atunci când binevoieşte El)
întocmai cum suntem noi, ca, de pildă: Arhanghelul care i s-a arătat
lui Isus Navi, lui David, Anei, lui Zaharia, Preacuratei Fecioare Maria
şi altora, în Vechiul şi în Noul Testament.
Oare
nu ne demonstrăm chiar noi în viaţa de fiecare zi această cerinţă a
firii noastre, necesitatea de a avea portretele lor şi când ni le facem
şi pe ale noastre de a ni le atâma pe pereţi, sau de a le păstra în
albume, pentru a le privi de câte ori vrem, desfătândune cu chipul unor
persoane respectate şi iubite? Tot ceva firesc, necesar, plăcut lui
Dumnezeu este şi cinstirea sfintelor icoane, deşi mulţi luterani şi
anglicani
consideră că n-ar fi firesc, că este contrar voinţei lui Dumnezeu şi
că este o erezie şi o idolatrie. Ei nu ţin icoane în case şi nici în
bisericile lor, considerând drept păcat a le avea şi ali te închina;
prin aceasta, ei pierd foarte mult din credinţă şi din evlavie,
fiindcă, întrerupând relaţia vizibilă cu sfinţii, au întrerupt-o prin
aceasta şi pe cea invizibilă, cu toate că Biserica cerească şi Biserica
pământească alcătuiesc un singur trup. Au rupt legătura şi cu
adonniţii, nu se roagă pentru ei, nu aduc jertfe pentru sufletele lor, -
jertfe plăcute milostivului Dumnezeu - şi prin aceasta îşi vădesc
necredinţa în puterea rugăciunilor Bisericii pentru cei morţi.
Ce
Biserică poate fi aceea care, în mod iraţional şi prezumţios, a rupt
legătura cu Biserica cerească, triumfătoare, comuniunea rugătoare cu
cei morţi, relaţia cu acea Biserică ce a mărturisit credinţa în
Hristos, în puritatea ei cea dintru început? Este oare acesta trupul
sfânt şi viu al Bisericii? Poate fi considerat trup viu, firesc
alcătuit, un trunchi fără cap, fără mâini şi picioare, fără ochi şi
fără urechi. Şi o asemenea comunitate susţine sus şi tare că credinţa
sa este purificată, ea care a respins preoţia, a renunţat şi la alte
Taine, în afară de Botez şi de Împărtăşanie, aceasta din urmă nefiind
nici măcar reală, a respins cinstirea sfinţilor, a moaştelor,
icoanelor, monahismul, rugăciunile pentru morţi, ţinerea postului? Este
oare aceasta o credinţă după Evanghelie? Biserica lui Hristos
apostolească? Nu, aceasta este o biserică autoconfecţionată, creată
după liberul arbitru al oamenilor, sub influenţa patimilor omeneşti,
făcându-le acestora concesii. Este una care ţine ,,nedreptatea drept
adevăr“ (Romani l, I8). O pervertire a ,,veştii celei bune“ şi chiar a
lui Hristos, o îndepărtare a oamenilor de Hristos, o răzvrătire
împotriva Lui, ,,o altă Evanghelie“, despre care spunea Apostolul:
,,Chiar dacă noi, sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât
aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatemal“ (Galateni 6, 8).
Aceasta nu este Biserică, ci o dezmembrare pierzătoare de suflete a
trupului lui Hristos.
Cinstirea icoanelor este firească, dreaptă, plăcută lui Dumnezeu, folositoare.
(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)
