* Fă din rugăciune candelă nestinsă a inimii tale, şi untdelemnul ei pururea să-l picuri, măcar cât picătura de puţin. Veghează ca fecioarele înţelepte, nu dormi ca cele nebune, ca să nu te afle clipa morţii negătit.
* Ţine candela inimii pururi aprinsă. De se stinge, iute s-o aprindem din nou. Şi se stinge de păcătuim. Dar căindu-ne, să ne luminăm iarăşi cu ea. Iar candela nu-i alta decît rugăciunea.
* Nu fă din rugăciune roaba bunului tău plac. Nu spune nebuneşte: N-am nici un chef să mă rog. E o ocară adusă lui Dumnezeu, şi adevărată hulă. Rugăciunea să-ţi fie ţie lege necălcată. E vorba aici de viaţă şi de moarte. Că nu respiri după cum ţi-e voia, nu cauţi pricini şi prilej ca să respiri. Nu întrebi: La ce bun să respir, de ce respir eu, oare? Atâta ştii: mor de nu respir. Aşa-i şi rugăciunea; nu sta să te tocmeşti. Spune: Asta-i porunca, şi cu asta basta. Pune-ţi canon de rugăciune şi ţine-te neabătut de el.
* La deşteptare, sari la rugăciune cum sare călăreţul în şa, neprivind înapoi şi negândind la ce-o să fie mâine, şi aţine-te aşa măcar o clipă. Iar seara, tot aşa, măcar o clipă, fă-ţi socoteala zilei ce-a trecut şi plânge-ţi greşelile, cerând iertare de la Dumnezeu.
* Nu socoti nebuneşte că rugăciunea cere anume timp şi loc. Roagă-te în toată vremea şi în tot locul. Şi ce nu poţi face cu plecarea genunchilor, fă cu plecarea duhului, stând ca în faţa lui Dumnezeu.
* Nu-i de ajuns să te rogi dimineaţa şi seara. Că nici plămânii nu ţi-i umpli cu aer numai de două ori pe zi.
* De nu poţi să te rogi lucrând, lucrează măcar cu duhul rugăciunii.
* De nu poţi însoţi necontenit lucrul tău cu rugăciunea, fă rugăciune măcar la început şi la sfârşit. Şi strecoar-o în toată clipa de răgaz.
* De-ţi vine la vremea rugăciunii silă, lene, vlăguire, cunoaşte că-s de la draci, şi o veche ispită. Căieşte-te şi roagă-L pe Domnul să te ierte pentru neputinţa ta.
* Iarăşi, de-ţi fuge mintea şi nu mai ştii ce spui la rugăciune, nu te lăsa de ea. Nu-i fă dracului pe plac. Vezi-ţi de rugăciune, că spune în Pateric: „de nu pricepi cuvântul, îl pricepe dracul şi se teme”. Fără osteneală nu e rugăciune.
* Nu trecem dincolo de chipul văzut al lucrurilor şi al făpturilor, şi nici pe noi nu ne cunoaştem cu adevărat, pentru că nu ne rugăm pe cât s-ar cuveni. Numai rugăciunea descuie taina fiinţei noastre. În rugăciune prinde-le pe toate, nimic să nu rămână în afara ei. Nu pune rugăciunea într-o parte, şi toate celelalte ale vieţii tale într-altă parte. Sădeşte rugăciunea în tot ce faci şi pe toate fă-le rugăciune.
* Sileşte-te la rugăciune şi la citirea Scripturii, şi nu după pofta ta, ci după nesmintită rânduială fă-le sfânt şi bun obicei. Că trupul boleşte şi moare pentru lipsa hranei, iar sufletul, pentru lipsa rugăciunii. Că asta-i hrana lui.
* Sufletul tău, când ţi se arată curat şi paşnic, să ştii că e asemeni unui luciu înşelător de apă, clară la vedere, dar plină de mâl şi murdărie în străfundul ei. Aşează-te la rugăciune, şi-ai să vezi îndată cum, ca dintr-o apă răscolită, îi iese la iveală toată necurăţia. Să nu te tulburi, şi mai mult să te rogi, şi ai să te speli de toată întinăciunea.
* De se abat asupra ta cugetele rele ca un roi de muşte, nu te tulbura, ci vezi-ţi cu tărie de rugăciunea ta.
* Pentru tot gândul rău pe care-l ai, căieşte-te pe dată şi roagă-L pe Domnul să te ierte.
* Nu te lăsa de rugăciune chiar de ţi-e sufletul trândav şi scârbit. Şi chiar de-ţi pare că te rogi cu vorbe străine şi de neânţeles, rămâi la rugăciune. Că dracii le înţeleg şi se îndepărtează.
* Stăruie bărbăteşte în rugăciune, în duh de căinţă. Rabdă până la capăt, cum au răbdat mucenicii. E şi asta o cruce pe care o ai de dus.
* Dacă, din mila lui Dumnezeu, rugăciunea curge de la sine, şi ţi-e uşor s-o faci, şi sufletul ţi-e plin de bucurie, unde e vrednicia ta? La greu se arată cât eşti de puternic şi cât de drag ţi-e Dumnezeu.
* Mereu e în rugăciune o parte de trudă omenească. Şi la început e plugărie plină de osteneală. Dar vine apoi harul şi-o face uşoară.
* Uşurinţa la rugăciune semeţeşte. Vezi să n-ajungi ca omul din Evanghelie, căruia stăpânul îi iartă datoria, iar el, neiertător, îşi strânge datornicii de gât.
* Nu căuta dulceaţa şi bucuria rugăciunii. De n-ai parte de ele, nu te întrista; vezi-ţi de rugăciune, şi n-aştepta mângâieri. Pe Dumnezeu să-L cauţi, nu desfătarea ta.
* Lucrarea rugăciunii cere îndelungă-răbdare. Mângâierea harului e darul lui Dumnezeu, nu rodul ostenelii noastre, şi toată bogăţia de la Domnul, s-o adunăm în Domnul şi pentru Domnul, iar nu pentru noi. Iar dacă harul nu vine, să nu deznădăjduim, ci cu răbdarea să trecem pustia părăsirii.
* În vremea rugăciunii vin asupra noastră atâtea ispite, că ni se pare că avem mai multă pace şi linişte când nu ne rugăm! E o veche şi bine-ştiută viclenie a dracului, care ne-aduce gândul că ne merge rău fiindcă ne rugăm, şi de nu ne vom mai ruga, ne va fi mult mai bine. Slavă lui Dumnezeu că dracul nu-i prea mintos, si-i sărac în momeli!
* Când nu te rogi, sufletul se vede limpede ca un lac. Dar un lac plin de mâl, care îndată ce-i răscolit se tulbură. Aşa rugăciunea răscoleşte sufletul şi scoate la iveală relele de care-i ispitit. De stăruim într-însa cu răbdare, ispitele se risipesc şi încet-încet vom stârpi cugetele rele care răsar în noi. De unde vin aceste ispite? De la draci. Dacă vin de la draci, cum poate rugăciunea să ne curăţească, de vreme ce izvorul lor e în afara noastră? Nu vom fi pururi războiţi de draci? Cu adevărat, ispitele vor dăinui, dar nu în suflet, ci în afara lui. În sufletul curăţit prin rugăciune nu-şi mai află hrana răutăţii lor şi surghiunite şi vlăguite nu ne mai războiesc ca mai înainte. „Iscodit-au fărădelegi şi au pierit când le iscodeau, ca să pătrundă înlăuntrul omului şi în adâncimea inimii lui” (Ps. 63, 6-7).
* Nu fi de cremene la rugăciune. Că cere cucernicie, nu voinţă tare, cum socotesc yoghinii, de pildă. Nu-i nicidecum o faptă a voii tale.
* Ziarele ne pun în faţa ochilor o lume bântuită de chin şi suferinţă. Cum să nu-ţi fie milă şi să nu te rogi pentru întreaga lume?
* Nu poate fi obştească rugăciunea lui Iisus. Că nu-s două inimi să bată la fel. Iar rugăciunea e lucrare slobodă a omului slobod să se roage după cum voieşte, şi mai ales să tacă când simţirea sufletului îi vesteşte venirea harului. Cum spune unul dintre sfinţi [Serafim de Sarov, n.n.]: „Pentru ce să mai strigi după Domnul, când El a şi venit?”.
* Fără smerenie, rugăciunea lui Iisus e pierzare curată.
* Ia seama cu ce inimă te rogi. Rugăciunea cere o inimă căită. N-a venit Domnul să te înveţe meşteşugul rugăciunii, ci să te cheme la căinţă.
* Lucrarea rugăciunii lui Iisus e întodeauna însoţită la început de tulburare? De tulburare ne scapă smerenia adâncă şi aşteptarea cu răbdare a vremii roadelor, care nu cere minuni pe dată… Un pic de mândrie să fie, şi îndată e mare tulburare. Lucrarea rugăciunii cere viaţă curată şi nevoinţă duhovnicească. Nu poate sta împreună cu patimile. Cel ce vine la această lucrare, dar de păcat nu se desparte, şi mai vârtos e ţinut de mândrie şi desfrânare, merge la pieire. Unul ca acesta iute îşi poate pierde minţile.
* Cel mult rugător are de înfruntat ispita înşelării
"Ai grija de gandurile tale pentru ca se vor transforma in vorbe. Ai grija de vorbele tale pentru ca se vor transforma in fapte. Ai grija de faptele tale pentru ca se vor transforma in obiceiuri. Ai grija de obiceiurile tale pentru ca vor fi caracterul tau. Ai grija de caracterul tau pentru ca el va influenta destinul tau viata ta." Frank Outlaw
Cartea poate fi descarcata de aici: http://www.mediafire.com/
Iată ziua de durere
Plină de amar şi jele,
Iată ziua cea de plâns
Pentru Domnul Iisus.
Acum Iuda făr-de-lege
Cu duşmanii la Iisus merge,
Că la vândut pe cel sfânt
Pentru 30 de arginţi.
Cu o sărutare vicleană
Şi cu cuget de satană.
De Iisus s-a apropiat
Şi pe El l-a sărutat.
Jidovii toţi năvălesc
Pe Iisus jos îl trântesc,
Mâinile-i încătuşează,
Şi îl duc cu pare pază.
Îl poartă la judecată
Iară Ana şi Caiafa cu palma îl lovesc,
Dară vină nu-i găsesc,
Îl duc la Pilat din Pont
Şi de-acolo la Irod,
Îl înjură şi îi strigă cu mare ură:
Pe omul acesta rău
Ce s-a făcut Dumnezeu,
Printr-o lege mare
Vrea să facă strâmtorare.
Servitorii fără minte
Îl dezbracă de veşminte,
Şi cu bice îl lovesc,
Până când se ostenesc.
Din spini cunună-i împletesc,
Şi pe frunte I-o tocmesc,
Peste obraz îl lovesc,
Şi rău îl batjocoresc.
Cine oare nu ar plânge
Văzându-l scăldat în sânge?
Dar jidovii toţi îl urăsc,
Şi îl batjocoresc
Neîncetat îi strigă moartea,
Iar El s-a temut foarte,
De Iisus nu s-a îndurat
La moarte L-a judecat.
Jidovii îl spurcară,
O cruce grea îi aflară,
Şi pe umeri o au pus,
Ca s-o ducă până sus,
La Golgota fioroasă
Pe o cale dureroasă.
La locul cel hotărât
Ca să fie răstignit.
Iisus crucea o ducea
Milă la nimeni n-avea.
Şi pe drum cum ei mergeau,
Îl băteau şi-l împingeau.
Când El crucea o ducea,
Cu maica sa se-ntâlnea,
Iară ea cum îl văzu,
La picioare îi căzu,
Şi cu glas înlăcrimat
Suspinând a cuvântat:
O, prea dulce fiul meu,
Cât te chinuieşti de greu,
Tu pe oameni îi iubeşti,
La ei milă nu găseşti.
Pentru ei pătimeşti foarte
Iară ei te duc la moarte.
Şi cum sta şi cuvânta
Şi la Iisus se uita,
Un ostaş îl ocăra
Şi-l împinge şi-l loveşte,
Stă măicuţa şi priveşte,
Inima i se topeşte,
Văzând cum Îl ocărăşte
Îl bat, îl batjocoresc
Şi tare îl chinuiesc.
Iisus crucea o ducea
Şi de slab ce era se împiedica.
Se-mpiedică de veşmânt,
Şi cade jos la pământ.
Faţa lui de sânge plină
Se prăbuşeşte-n ţărână.
Iar peste El crucea grea
La pământ îl apăsa.
Vezi creştine ce-ai lucrat
Când porunca ai călcat?
Câte chinuri, câtă jale
Pentru păcatele tale?
Iar ostaşii îl loveau
Şi cu biciul îl sculau,
Şi Iisus din nou pornea
Şi iar la pământ cădea.
Iar pe urmă a slăbit
Fiind foarte chinuit;
Şi vrând crucea să o poarte
A scăzut de puteri foarte,
Obrazul cu sudori şi sânge
Cine oare nu ar plânge?
Veronica-n grabă mergea,
Cu o năframă îl ştergea,
Iar un om de la câmp venea
Chirinean el era.
El crucea a luat
Şi pe Iisus a uşurat.
La Golgota cum sosesc
Iar îl batjocoresc.
Crucea o aşează jos
Şi pe ea pune pe Hristos.
Mâinile şi picioarele i le-ntind
Cu putere i le întind
Cuiele mari le potrivesc
Şi pe cruce-l pironesc.
Apoi crucea o-nălţară
Într-o groapă o-aşezară,
Rănile s-au deschis
Tare curge sângele la vale.
Iisus greu se chinuieşte
Setea-l arde şi-l topeşte şi-l slăbeşte.
Dar cu ce L-au adăpat!
Fiere şi oţet i-au dat.
Dar duşmanii n-aveau pace
Văzând că Iisus tace,
Nu se tânguie, nu plânge,
Măcar că-i scăldat în sânge.
Toţi îi trec pe dinainte
Şi-i vorbesc fără de minte:
Acum ce poţi arăta, de pe cruce păcate
Pentru veşnica dreptate?
Iară ei nu-nţelegeau
Ci mai mult îl huleau.
Iar Iisus mieluşel blând
Aşa zice suspinând:
O, prea dulce al meu părinte
Rogu-te cu glas fierbinte ,
Faptele lor, în cartea păcatelor.
Apoi la măicuţa sa
Cu glas lin aşa-i zicea:
Eu mă duc, te părăsesc
Alţi fii ţie îţi doresc
Oamenii toţi buni şi răi
Fie de-acum fii tăi.
Vezi eu merg spre pierzare
Tu să le fi lor scăpare.
Iar tu Ioane ia seama
Îţi dau ţie pe mama,
Ţie şi celor cu tine
Care o vor cinsti bine.
Apoi ochii şi-a-ndreptat
Către cerul cel înalt
Şi a strigat: Părinte sfinte
Lucrul meu l-am săvârşit
Tată în mâinile tale,
Îmi dau a mea suflare.
Şi cum zice-acest cuvânt
Îşi dădu sufletul sfânt.
După această întâmplare
Se făcu schimbare mare,
Soarele s-a-ntunecat,
Luna-n roşeaţă s-a schimbat,
Lumea s-a înspăimântat,
Catapeteasma s-a despicat,
Mormintele s-au deschis,
Pe toţi frica i-a cuprins.
Că vedeau pe morţi ieşind
Şi printre oameni umblând.
Atunci au prins a-nţelege
Că au făcut făr-de-lege.
Şi-au pornit în fuga mare
Către oraş fiecare,
Toţi s-au dus,
Toţi au fugit,
Golgota au părăsit.
Şi tăcere s-a lăsat
Peste locul înfricoşat.
Numai o micuţă ceată
Sta pe loc nemişcată.
Sta privind la cruce sus
Şi îl plânge pe Iisus.
Când a fost de către seară
Doi oameni buni se aflară
Şi aşa i-au cuvântat:
Dă-ni-L nouă pe Iisus,
Dă-ni-L de pe cruce jos,
Că ziua s-a-ntunecat
Şi trebuie îngropat.
După-aceasta cu suspin
Iosif şi cu Nicodim
Sus la cruce au venit
Pe Iisus L-au coborât.
Iar Sfânta Fecioară sta de faţă
Să-l ia pe Iisus în braţe
Plângând la Iisus se uita
Rănile-i le săruta şi zicea:
Scump fiul meu
Pe care L-am născut eu,
Cum ai murit aşa curând
Şi laşi pe maica ta Fiule sfânt!
Dă-mi măcar un cuvânt
Că eu nu mai am putere,
Ca să port aşa durere.
Fiule lumina mea
Când eu oare te-oi vedea,
Când te pogori în mormânt
Iar eu rămân pe pământ.
O, Cuvântule prea line
Cum voi trăi fără Tine?
Acum eşti la mine-n braţe
Fiu scump fără de viaţă
Fiule Dumnezeiesc
Nu auzi când îţi grăiesc?
Mai deschide ochii-odată
Să-ţi vezi maica-ndurerată,
Pe măicuţa Ta iubită,
Cu inima greu rănită,
Pe măicuţa-ndurerată
Cu inima sfâşiată.
După ce eu te-am născut
Eu culcuş Ţi-am făcut,
Şi bine Te-ai odihnit.
Dar acum fiule dulce
Ţi-ai făcut culcuş pe sfânta cruce
Şi acolo din pământ
Sub o piatră de mormânt.
Picioare şi mâini iubite
De piroane găurite,
Capul Tău împuns de spini,
Ochii sunt de sânge plini,
Inima Ta iubitoare,
O, ce rană mare are!
Suliţa a pătruns în ea
Zdrobind şi inima mea.
Voi oameni răi ce-aţi făcut
Pe Iisus voi l-aţi pierdut.
Spuneţi mie ce-aţi găsit
Că pe El l-aţi omorât?
Voi toţi câţi aveţi păcate,
V-aţi făcut aicea parte.
Toţi câţi aţi păcătuit,
Pe Iisus l-aţi răstignit.
Dar să plângeţi şi voi cu mine
Pentru-al vostru singur bine,
Plângeţi-l neîncetat
Că pentru voi a răbdat.
Aşa maica, cuvânta,
Rănile le săruta,
Şi cu lacrimi amare,
L-a dat pentru îngropare.
Şi L-au luat pe Iisus
Şi în mormânt nou L-au pus
Cu piatră l-au întărit
Şi cu strajă de păzit.
Toată inima creştină
Astăzi plânge şi suspină
Plânge moartea lui Iisus
Pe care-n pământ L-au pus.
Nu L-au pus pentru vecie
Căci a treia zi învie!