CALUGARUL CARUIA I S-A ARATAT MAICA DOMNULUI

DOAMNE AJUTA!
 
Era odata un calugar în Galia, în Franta de astazi. Era pe timpul când Biserica din Apus nu era catolica, ci era o singura Biserica Ortodoxa în toata lumea, ca pâna la anul 1054 nu existau catolici sau protestanti, ci erau toti ortodocsi. Acel calugar avea deosebita dragoste si mare evlavie catre Maica Domnului si în fiecare zi îi facea canoanele, acatistele si paraclisele. Si facea metanii totdeauna cu multe lacrimi la icoana Maicii Domnului, ca s-o aiba ajutatoare pe pamânt si în vremea mortii si în ziua judecatii.

Dar, auzind el ca este atâta frumusete în ceruri, zicea: "Daca un înger este atât de frumos, dar Maica Domnului, care-i împarateasa Heruvimilor? Oare nu pot eu în viata asta sa o vad pe Maica Domnului? Macar cât este cu putinta omului!" Si a început a se ruga: "Maica Domnului, daca vrei si daca crezi ca îmi este de folos, as vrea sa te vad o data în veacul de aici, ca mai mare evlavie sa simt pentru tine si mai mare credinta. Eu vad sfintele tale icoane, dar as vrea sa vad cum esti tu în ceruri. Nu sunt vrednic, ca sunt om pacatos, dar macar cât este cu putinta omului". Ca de s-ar arata slava ei cuiva, ar muri omul de atâta frumusete.

Dupa multi ani iarasi aude un glas: "Parinte, ia seama! Maica Domnului o sa ti se arate pentru evlavia ta, dar tu ai sa orbesti! Vrei sa ramâi fara vedere?" Dar el zice: "Vreau! Sa ramân orb câte zile mai am, numai sa o vad o data".

Si odata, pe când era el la rugaciune, i s-a aratat Maica Domnului. A venit întâi o mireasma a Duhului Sfânt si când a început sa apara lumina, cum rasare soarele, de mii de ori mai puternica, el ce s-a gândit? "Ca sa nu orbesc de tot, am sa închid un ochi si am sa orbesc numai de unul".

Si a aparut Maica Domnului cu Mântuitorul în brate, asa cum este pictata pe icoane. Atunci a închis un ochi. Si a cazut cu fata la pamânt de atâta lumina si frumusete, încât limba omeneasca n-o poate spune. Si Maica Domnului i-a spus: "Nu înceta a te ruga. Atât m-am aratat, cât îti este cu putinta". Si l-a binecuvântat si ca fulgerul s-a înaltat la cer. Calugarul a orbit cu ochiul cu care a privit stralucirea, dar era bucuros ca i-a ramas un ochi.

Si dupa ce a plecat Maica Domnului, avea mare bucurie si mare mângâiere de la Duhul Sfânt care a venit prin Maica Domnului si l-a umplut de dragoste duhovniceasca, dar îi parea rau ca nu s-a uitat cu amândoi ochii, ca sa vada frumusetea ei cea negraita. Apoi se duce la icoana Maicii Domnului si zice: "Multumescu-ti tie Maica Domnului, ca te-am vazut! Îmi pare rau ca mi-am crutat un ochi. Vreau sa ramân orb pâna la moarte, numai sa te mai vad o data".

Si s-a rugat ani de zile la Maica Domnului, cu lacrimi si cu post, ca sa i se mai arate o data, asa de mare bucurie îi lasase în suflet, ca nu poate sa înteleaga mintea si sa spuna limba de tarâna, câta frumusete are chipul ei.

Atunci iar a auzit un glas: "Parinte, a auzit Maica Domnului rugaciunile tale si o sa ti se mai arate o data. Dar primesti sa ramâi orb toata viata ta?" Si el, bucuros ca o s-o mai vada o data pe Maica Domnului -, pentru ca zicea, ca alta fericire si bucurie mai mare pe pamânt nu este -, a zis: "Multumesc darului Stapânei cerului si al pamântu-lui, pentru dragostea ei. Pentru aceasta sunt în stare sa-mi pierd si viata vremelnica, nu numai vederea, numai s-o mai vad o data".

Si ce s-a gândit el: "Am sa pun mâinile la ochi, sa vad macar asa printre degete lumina ei". Dar când a vazut ca vine si când a venit lumina asa de tare, el voia sa puna mâinile la ochi. Si când s-a uitat, în loc sa-l orbeasca, s-a întâmplat alta minune: i-a deschis Maica Domnului si celalalt ochi! Si aude un glas: "Iata, ti-am vindecat si ochiul celalalt, caci pentru dragostea mea ai vrut sa fii orb! De acum ramâi si ma vei vedea în veacul viitor pentru vecii vecilor!"

Si atât s-a aprins el de dragostea Maicii Domnului, ca toata viata, unde se ducea, îl auzeau calugarii cântând Maicii Domnului o cântare. Si atâta bucurie avea, ca în loc sa-l orbeasca de tot, i-a deschis si celalalt ochi care i-l orbise. Si toata viata lui lauda pe Maica Domnului, si nu avea alt cuvânt, decât "Maica Domnului", oriunde.

Si s-a dus bietul calugar în ceruri, sa se sature de bucuria si lumina, de veselia cea negraita si de privirea Preacuratei Nascatoare, nu o clipa, nu un minut, ci de-a pururea. S-a dus sa aiba privirea cea duhovniceasca îndreptata spre Preacurata si spre Mântuitorul si spre Sfânta Treime cu toti sfintii, în lumina cea neapropiata si sa se bucure si sa se veseleasca.

Noi sa nu dorim numaidecât o vedere ca aceasta. Aceasta a fost o cutezanta a unui suflet asa de mare. Dar noi sa ne vedem de pacatele noastre si sa nu dorim s-o vedem pe Maica Domnului, ca nu suntem vrednici.

Sa ne vedem si sa ne plângem pacatele! Sa ne pocaim pâna la ultima suflare; sa ne marturisim cu-rat, sa fim împacati cu toti, sa tinem sfintele posturi, sa ducem viata curata, sa avem dragoste catre aproapele si atunci si noi pacatosii vom nadajdui la mila Mântuitorului si a Preacuratei Fecioare Maria, ca sa o vedem si noi în veacul viitor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci în vecii vecilor.

Pentru rugaciunile Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne pe noi pacatosii. Amin.

Pași de pelerin: Schitul Horăicioara

DOAMNE AJUTA!

Schitul Horăicioara se află la o distanţă de aproape un kilometru de Mănăstirea Horaiţa, la 900 de metri altitudine. De pe şoseaua care leagă Piatra Neamţ de Târgu Neamţ, din comuna Crăcăoani, pe un drum lateral, la 5 km spre vest, se ajunge la Mănăstirea Horaiţa. De aici, urcând 1 km prin pădure, se ajunge la Schitul Horăicioara.

După vizita sa de prin 1881 la Schitul Horaiţei de pe munte, Calistrat Hogaş rememora acest moment în „Amintiri dintr-o călătorie“, numind micuţa aşezare monastică de aici „un adevărat cuib de vulturi aninat în crăpătura unei stânci aeriene“. Schitul Horăicioara (Horaiţa Mică sau Horaiţa Veche), cu hramurile „Buna Vestire“ şi „Izvorul Tămăduirii“, se află sub jurisdicţia Mănăstirii Horaiţa. Este situat la aproape 1 km pe versantul muntos dinspre nord-vestul Mănăstirii Horaiţa, la o altitudine de 900 de metri.

Potrivit tradiţiei orale consemnată în tinda bisericii, acest schit a luat fiinţă în anul 1466, când Sfântul Voievod Ştefan cel Mare dădea poruncă stareţului de la Horaiţa, arhimandritul Chiriac, să construiască pentru călugării săi un schit, mai sus, în munte, întrucât la mănăstire voievodul adusese 200 de vânători din jurul curţii de la Vaslui. Aceştia au stat în mănăstire până în 1518, când, în lipsă de hrană, s-au retras în comuna Girov, întemeind aici satul Gura Văii. În anul 1480, arhim. Chiriac, împreună cu ucenicii lui, ridica din lemn prima biserică a acestui aşezământ monahal, cu hramul „Buna Vestire“. În anul următor, călugării de la schit au coborât din nou la mănăstire pentru a relua firul vieţii monastice, sus rămânând doar cei mai legaţi de viaţa în singurătate. Pentru că, după cum se ştie, atunci când izolarea căpăta forma unei aspiraţii spre singurătatea deplină, călugării sihăstreau în locuri îndepărtate, în chilii retrase „amenajate“ în hăţişurile pădurilor, numele unora dintre aceştia stăruie şi astăzi în toponimia locală.

Irinarh Rosseti, ctitorul Horaiţei, plecat de la Horăicioara

Cu timpul, la schit au început să vină din ce în ce mai mulţi doritori de viaţă retrasă, astfel încât atunci când obştea de sus a Horăicioarei copleşea spaţiile restrânse de locuit, călugării emigrau la mănăstirea din vale.

De aici a pornit şi Irinarh Rosseti constituind temeinic în vale, acum aproape 185 de ani, comunitatea monastică a Horaiţei, în locul în care se afla un paraclis construit pe temeliile unei alte biserici.

Prin anii 1834-1848, boierul Solomon renovase schitul cu chiliile sale, dar în aprilie 1868, demolând vechiul lăcaş, Hermoghen Buhuş, stareţul Mănăstirii Horaiţa, l-a rezidit din piatră.

Noul lăcaş al schitului a fost târnosit la 20 octombrie 1868 de locţiitorul episcopului de Roman, arhiereul Isaia, primind hramul „Izvorul Tămăduirii“, care este şi astăzi. De atunci şi până astăzi, biserica şi chiliile schitului au fost supuse mai multor lucrări de restaurare şi renovare, prin grija egumenilor care s-au succedat la conducerea schitului.

Potrivit pisaniei, biserica a mai fost renovată de ieromonahul Epifanie Acatrinei, stareţ al Mănăstirii Horaiţa, şi sfinţită la 29 aprilie 1938. Un martor al vechimii istorice a schitului, atestând cele de mai sus, este şi piatra din incintă, aşezată în partea de nord-vest a bisericii actuale. Inscripţia de pe această piatră atestă vechimea bisericii şi acoperă locul Sfintei Mese a bisericii vechi ridicată de ucenicii sihastrului Chiriac la începuturile schitului.

Biserica adăposteşte şi o icoană a Maicii Domnului, mai mică decât icoana de la mănăstire, cunoscută ca fiind făcătoare de minuni. Catapeteasma bisericii, în stil gotic şi de dimensiuni reduse, a fost confecţionată - probabil - cu puţin timp înainte de anul sfinţirii bisericii (1868).

„Continuă tradiţia vrednicilor înaintaşi“

Între anii 1998-2002, ieromonahul Caliopie Pomohaci a organizat ample lucrări de construcţie, consolidare şi înălţare cu 20 centimetri a zidurilor sfântului lăcaş, înlocuirea lemnăriei acoperişului cu lemn de stejar şi învelirea cu tablă de aramă, precum şi tencuieli interioare şi exterioare.

Din anul 2003, sub îndrumarea ieromonahului Antim Gemănar, egumen al Schitului Horăicioara, biserica a fost pictată în tehnica frescă de pictorul Ciprian Istrati. De asemenea, lăcaşul de cult a fost împodobit atât cu obiecte şi odoare de cult, cât şi cu strane din stejar, vitralii şi un frumos mozaic reprezentând „Izvorul Tămăduirii“.

„Retras în inima munţilor, departe de «zgomotul» lumii, Schitul Horăicioara continuă şi astăzi tradiţia vrednicilor înaintaşi de a împleti în mod armonios rugăciunea şi munca, ascultarea şi isihasmul. În acest loc binecuvântat de Dumnezeu, pelerinul dornic de linişte se poate bucura şi de un cuvânt folositor pentru viaţa duhovnicească“, citim pe site-ul mănăstirii, horaita.mmb.ro.

Izvorul care vindecă

De la biserica Schitului Horăicioara, spre miazăzi, la circa 50 de metri în aval, se află un izvor tămăduitor al Maicii Domnului care izvorăşte de sub muntele Feriga. Datorită minunilor pe care le-a făcut apa acestui izvor, a devenit cunoscut ca „izvor al tămăduirii“, iar schitul a primit acest hram. La circa 200 m spre nord se află izvorul Horăiciorul, care trece pe la nord de Mănăstirea Horaiţa. Hramul bisericii de la schit prilejuieşte anual un amplu pelerinaj, în prima vineri de după Paşti, când Ortodoxia prăznuieşte Izvorul Tămăduirii.

Tradiţia consemnează că acest izvor tămăduitor al Maicii Domnului a apărut în chip minunat. În urmă cu mai bine de un secol, în timpul stăreţiei arhimandritului Ermoghen (1837- 1877), călugării care vieţuiau la schit, majoritatea bătrâni, erau nevoiţi să coboare la 500 de metri de schit, pentru a lua apă de la o fântână care există şi astăzi. Ei nu aveau altă sursă de apă în apropiere. Astfel, au hotărât să postească şi să se roage Maicii Domnului pentru a descoperi o sursă de apă mai aproape. În urma rugăciunilor intense s-a petrecut o minune, Maica Domnului făcând să izvorască apă dintr-o stâncă aflată cam la 50 m depărtare de biserica schitului. Acest izvor, singura sursă de apă din împrejurimi, a fost binecuvântat cu darul tămăduirii bolilor sufleteşti şi trupeşti ale celor care merg acolo cu credinţă. Puterea sa tămăduitoare s-a dovedit prin numeroasele vindecări miraculoase, unele dintre ele consemnate, care s-au petrecut de-a lungul timpului.