In Tara Vrancei, minunilor nu le plac soselele cu
asfalt. Cine vrea sa ajunga la ele trebuie sa paraseasca drumurile
batute, pline de vanzoleala si larma, sa aleaga potecile modeste si
prafuite, care se pierd pe dealuri si in paduri. Odata cu asfaltul,
ramane in urma si uratul. Satele sunt tot mai curate, casele tot mai
simple si mai frumoase, indeletnicirile omenesti - tot mai vechi. Chiar
si timpul pare sa se intoarca in urma, la matca lui. De unde vii este lumea, unde te duci - gradina lui Dumnezeu.
La Valea Neagra, un catun unde drumul se termina, e suficient sa treci pe sub turla albastra, inaltata peste o poarta de manastire, si ai ajuns in Rai. Cat vezi cu ochii, doar iarba stralucitoare, rauri de soare si Sfanta Vineri
asteptandu-te cu cheile minunii la brau. Mica de statura, plapanda si
zambitoare, paseste marunt, leganandu-si fustele monahale peste poteci.
Are 75 de ani, in viata de toate zilele o cheama Simfora Marcu si pare o
papadie cernita, in explozia de muscate care aprind ferestrele
chiliilor zugravite in alb.
Un dangat de clopot starneste roiuri de pasari din
arborii seculari. Inaltate peste turla bisericii, aripile lor aduna un
nor de umbra. Dar lumina care arde in sfantul lacas
este vesnica. Ea izvodeste din ochii nespus de frumosi si curati ai
Maicii Domnului Prodromita, una din cele mai sfante si mai puternice icoane de pe pamant.
Calugarii ratacitori
Nu e greu de spus cum s-au asezat monahii in Tara Vrancei. Pentru ca la inceput, prin sec XIV, aici nu era nici urma de manastire sau de schit.
Locurile erau prea salbatice, iar codrii prea desi si neospitalieri,
pentru ca cineva sa se incumete a vietui aici. Cel care a dus vestea
locurilor a fost Vasile, un schivnic luminat, care avea sa fie invatator
pentru Paisie, sfantul din calendarul nostru ortodox.
Vasile a fost cel care a ctitorit schitul de la Poiana Marului. De aici,
ani de zile, au plecat calugari in toate partile Moldovei, pentru a
purta cuvintul Domnului printre mireni. De acest schit auzisera si niste
calugari din stepele rusesti, prigoniti de tari si de boierii lor. Cum
oamenii n-au vrut sa se inchine dintii domnului lumesc ci tot celui
ceresc, manastirea le-a fost spulberata de ostile imperiale, iar ei au
plecat in bejenie. Nu au luat cu ei decat o icoana miraculoasa, pictata pe lemn de mesteacan, cu imaginea Maicutei Sfinte, botezata Podromita.
Pe jos au plecat calugarii, cu picioarele goale, rostind neincetat rugaciunea inimii, . Unii i-au ajutat, altii i-au prigonit, dar icoana din desaga le-a tinut mereu aprinsa speranta si credinta.
Berbecul cu lana de aur
Nimic nu e imposibil pentru Dumnezeu,
atunci cand se face cunoscut oamenilor prin minunile sale. Asa s-au
petrecut lucrurile si aici, la Valea Neagra. Calugarii nu se decideau
asupra unui loc pentru ridicarea chiliilor. “Din atitea locuri
binecuvintate de Dumnezeu”, ei, in modestia lor, nu se decideau a se
opri. Nu credeau ca drumul lor a luat sfarsit si ca se pot odihni in
acele locuri, unde Domnul le hotarise loc de popas vesnic”, ne
povesteste una dintre maicute. Si tot de la ea aflam cum s-a petrecut
prima minune. Plecasera in zori, insotiti de un cioban
de prin partea locului. Au mers pina la asfintit si cand au hotarit loc
de popas. Atunci si-au dat seama ca sunt in acelasi loc de unde
plecasera. Au crezut ca ciobanul i-a plimbat prin munti special ca sa se
intoarca si sa faca acolo biserica si chilii, pentru ca locuitorii nu aveau asa ceva.
Dimineata au plecat singuri si aveau grija sa-si
aleaga mereu cate un punct de reper in fata lor, pentru ca sa nu se
invarta in cerc. I-a prins noaptea pe drum si au inoptat acolo. A doua
zi, cand s-au trezit, au vazut ca erau in primul loc de popas. Mare a
fost uimirea calugarilor. S-au aruncat cu fetele la pamant si s-au rugat
Tatalui Ceresc. “Ei au crezut ca e mana diavoleasca si ca Satan
le-a incetosat mintile pentru ca ei sa nu mai ajunga la loc de ridicare
pentru schit. S-au rugat o zi intreaga si o noapte, iar a doua zi, cu
inimile intarite, au pornit la drum. Spre amurgire, s-a pornit din senin
un vant napraznic care smulgea brazii din radacina. Nu aveau unde sa se
adaposteasca, iar de mers nici nu mai putea fi vorba. S-au strans
laolalta si au inceput sa cinte o melodie veche:
Se spune ca nici nu au terminat bine rugaciunea, ca
vantul s-a oprit dintr-o data, iar soarele stralucea pe cer. Iar ei erau
tot in locul de inceput. Atunci au inteles acei sfinti parinti, ca
Dumnezeu le-a hotarat acolo loc de odihna si de rugaciune. Cativa ani la
rand, Liturghia a fost slujita in aer liber, in
apropierea unei stane. Acolo, pe locul altarului incropit din lemn
cioplit de calugari, a fost plantat un stejar. Dupa 200 de ani, falnicul
stejar a fost taiat, iar pe ciotul ramas din el s-a asezat un disc
mare, de piatra, cu insemnul crucii pe el. Acolo si-a aflat cea dintii
odihna icoana cea sfanta, iar obstile satesti au
ridicat, pe cheltuiala lor, doua schituri, unul la Lepsa si unul in
Valea Neagra, inzestrate din daniile lor. Iar minunile nu au incetat
din acel moment. Imediat, dupa ridicarea primei bisericute si a
clopotnitei, a fost cioplita catapeteasma, din lemn de nuc.
Intr-o buna zi, pe masura ce munca tamplarilor se
apropia de sfarsit, cativa ciobani se intorceau cu turmele de la pascut
din locul numit pana azi "Poienile lui Potea". Un berbec vanjos, cu
coarnele rasucite de doua ori, s-a impiedicat din senin, in timp ce
cobora costisa lina, cazand intr-un ochi de apa. Dupa ce a reusit sa se
ridice, a sarit pe pajiste si a pornit la fuga pentru a ajunge turma ce o
luase inainte. Nu mica le-a fost uimirea ciobanilor sa vada cum din
blana bogata a berbecului picurau stropi ce aveau stralucirea aurului...
Intorcandu-se dupa urmele ce sclipeau in iarba ca
licuricii, oamenii au ajuns la apa in care cazuse animalul si care
stralucea ca stelele pe cer. Barbatii s-au apucat sa sape si au
descoperit un vas adanc, plin cu monede si pocale de aur. Socotind ca
acesta este un semn de la Cel de Sus, pastorii locului au hotarat sa
daruiasca intreaga comoara Schitului Valea Neagra. Monahii
dreptcredinciosi au topit-o, folosind-o la poleirea tamplei bisericii cu
foita de aur, asa cum se pastreaza si in ziua de azi.
Primele minuni
Povestile despre minunile Prodromitei din Valea
Neagra coboara in urma cu peste 200 de ani. Ele fac parte din istoria
locului si sunt povestite din tata in fiu. Maica Simfora le spune si ea,
cu voce soptita si infiorata, chiar in fata icoanei din care Preacurata
Fecioara ne priveste in ochi: "Prodromita
era scoasa pentru induplecarea ploilor sau oprirea grindinei, pentru
recolte bogate ori pentru stavilirea viscolului, pentru pazirea de
trasnete si puhoaie, pentru fereala de straini primejdiosi... Dar mai
presus de orice, Icoana Facatoare de Minuni era de mare folos
crestinilor bolnavi sau aflati la vreo ananghie atunci cand acestia se
rugau cu nadejde si iubire, dovedindu-si credinta nestramutata in puterea fara de margini a Celui de Sus...".
Amintirea unei asemenea intamplari minunate,
petrecuta pe la jumatatea secolului trecut, pare sa se intruchipeze
aievea in linistea din biserica. Epitropul Asanache
Popa, unul dintre binefacatorii schitului de la Valea Neagra, si sotia
lui, Sita, erau oameni instariti, insa cu "frica lui Dumnezeu",
povesteste maica Simfora. Unicul lor copil, o frumusete de fata, a
cazut de pe cal tocmai la varsta maritisului, ramanand paralizata... In
loc sa-i sminteasca, aceasta nenorocire le-a intarit credinta
si mai mult. Timp de 40 de zile si 40 de nopti, sotii au postit si s-au
rugat, cu randul, fara incetare, la Icoana Preacuratei Fecioare. Cand
unul ingenunchea in fata altarului, celalalt ramanea de veghe acasa, la
capataiul fetei paralizate, pana il dobora somnul... A doua zi o luau de
la capat, inlocuindu-se unul pe altul. Atatea lacrimi amare au varsat
la Sfanta Icoana, incat calugarii de la schit, cutremurati de jalea
parintilor, dar si de evlavia lor nestramutata, au inceput sa se roage impreuna cu ei.
Dupa cea de-a patruzecea zi s-au oprit, dar un sobor
de calugari s-a mutat langa patul de suferinta al fetei, impreuna cu
parintii, citind neintrerupt acatiste si molifte cu candela aprinsa. In
prima seara de dupa scurgea celor patruzeci de zile, putin inainte de
inceperea Vecerniei, monahul Iosif Bontea s-a dus sa descuie biserica
pentru a pregati lacasul de slujba. Abia cand s-a apropiat la cativa
pasi a descoperit ca inauntru este lumina... Ferestrele pareau albite de
raze scanteietoare, de parca vreun frate aprinsese o mie de lumanari!
Speriat, s-a intors din drum si l-a chemat cu sine pe monahul de la cea
mai apropiata chilie. Facandu-si cruci, cei doi au privit lumina
necunoscuta si s-au incumetat, in cele din urma, sa descuie usa de la
intrare.
Cand au pasit dincolo de prag, au cazut in genunchi, cutremurati de uimire... In mireasma puternica de smirna si tamaie
ce plutea in sfanta incapere, Icoana Maicii Domnului era scaldata
intr-o lumina paradisiaca, de o stralucire incredibila, care schimbase,
parca, infatisarea intregului lacas. "Era abia o picatura din lumina
Raiului..." - sopteste maicuta Simfora, cu ochii in lacrimi. "Asemenea
lumina nu te orbeste niciodata, oricat de tare ar fi, caci este insasi
Slava lui Dumnezeu, Cel Atotputernic, Iubitor si Milostiv. Ea ajunsese
pana aici, in bisericuta asta binecuvantata, unde stam noi acuma!" Te
uiti o clipa imprejur, tulburat de vorbele monahiei, si incerci sa vezi
cu ochii mintii acea imagine fara seaman. Dar povestea
Sfantei Vineri de langa tine te intoarce, inca o data, in timp. Asa cum
stateau, rugandu-se in genunchi, coplesiti de maretia tacuta a semnului
dumnezeiesc, cei doi calugari au bagat de seama ca lumina suprafireasca
incepe sa scada incet, incet. Pe masura ce stralucirea se imputina,
monahii auzeau cantece bisericesti, amestecate cu voci si plansete, care
se apropiau prin livada de la intrare. Cand s-au ridicat sa vada ce
este, in curtea schitului tocmai intra soborul fratilor ce se rugasera
la capataiul fetei paralizate.
Vocile lor cantau imnuri de lauda catre Cel de Sus.
In mijlocul calugarilor calca usor, abia atingand pamantul, sovaitoare
si desculta, chiar fiica Sitei si a lui Asanache Popa, imbracata numai
in camasa de noapte, asa cum se sculase din asternutul suferintei, in
clipa savarsirii miracolului. La urma de tot, tinand lumanari aprinse,
ca la Inviere, doua umbre de oameni paseau sfarsiti de emotie: parintii
fetei vindecate de paralizie.
"Fetele lor, palide de nesomn, de infometarea
postului si de atata suferinta, nu mai aratau deznadejde, ci o bucurie
muta, fara margini. Rauri de lacrimi le siroiau pe obraji. Cand au ajuns
in fata icoanei, au ingenuncheat tacuti toti trei. Jur-imprejur se
adunasera toti monahii din manastire. Ochii parintilor ardeau de iubire
privind chipul Fecioarei ce mijlocise marea minune. Isi aflasera izbavirea!"
"Fiii lacrimilor Tale..."
Multe asemenea intamplari minunate lumineaza memoria
locului. Unele s-au petrecut in veacul trecut, altele - chiar in zilele
noastre. Prin tot ceea ce savarsea pentru dreptcredinciosi, Icoana
Facatoare de Minuni dadea semne ca apara acele tinuturi si pe crestinii
ce traiesc in cuprinsul lor. Cu vremea, faima Prodromitei a crescut atat
de mult, incat nenumarati oameni au inceput sa faca pelerinaje la
Schitul Valea Neagra. Calare, pe jos, inghesuiti in care trase de boi,
ei veneau din intreaga Tara a Vrancei, ba chiar si de peste munti, din
secuimea Harghitei si a Covasnei. Din aceasta pricina, satenii din
catunul Valea Neagra si din comuna Herastrau, ca urmasi
directi ai taranilor ctitori de acum doua veacuri si mai bine, s-au
socotit norocosi si au iubit Sfanta Icoana din toate puterile
sufletelor, caci nepretuitul odor a stat mereu de straja la capataiul
asezarii.
Pe oricine intrebi prin partea locului iti raspunde
ca aici, la Valea Neagra, foarte rar s-au prapadit oameni de moarte
naprasnica. Taranii coborati la campie sau plecati prin Moldova, cu
treburi, n-au suferit niciodata de pe urma vreunei nenorociri.
Calamitatile naturale au ocolit acea gura de Rai din judetul Vrancea,
pana in ziua de azi. Nici macar un singur localnic nu si-a sfarsit
zilele prin temnitele comuniste, desi foarte multi oameni au facut ani
grei de puscarie in acea perioada de prigoana. Mai mult decat atat, Prodromita
a stiut sa-si arate uneori chiar si asprimea mustratoare! De pilda, in
1918, dupa inceputul primei reforme agrare, schitul a fost
desproprietarit prin lege de o parte dintre poienile si padurile sale
aflate putin mai departe, pe valea Narujei. De atunci, s-a petrecut o
adevarata prefacere a vremii, ce i-a uimit pe toti localnicii.
Furtunile dezlegate ca din senin, cu trasnete si
grindina producatoare de mari pagube, viscole naprasnice de zapada s-au
dezlantuit aproape fara-ncetare, ocolind numai Valea Neagra! In schimb,
pe valea Narujei, la mica departare, clima s-a schimbat, provocand
stricaciuni repetate, cateva decenii la rand, ca un semn de
luare-aminte... Asemenea dovezi de suparare a Prodromitei merg pana la
vecinatati intre satele aceleiasi comune. In catunul Vacarie, chiar
alaturi de Valea Neagra, oamenii au avut deseori necazuri si
marturisesc, de cate ori sunt intrebati, ca nu le reuseste, de o lunga
perioada de timp, nimic din ceea ce isi propun sa faca, in vreme ce
asezarea din jurul schitului este ferita si tot mai prospera. Motivul
este tocmai faptul ca satul invecinat a fost intemeiat pe pamanturile si
pasunile confiscate manastirii de autoritatile comuniste imediat dupa
venirea lor la putere! In acei ani tulburi de la sfarsitul celul de-al
doilea razboi, Prodromita a savarsit cateva minuni traite chiar de
taranii batrani de astazi.
Prodromita si invazia sovietica
La 23 August 1944, cand Regatul Romaniei intoarce armele impotriva Germaniei naziste, armatele sovietice incep patrunderea in Moldova.
Dar rusii se purtau cu populatia civila ca si cand ar fi intrat intr-o
tara inamica, nu aliata! In Vrancea, vestea ca vin muscalii puhoi,
pradand satele si manastirile, starneste panica... La Schitul Valea
Neagra mai traiau cativa monahi batrani si fara putere. Dosoftei
Mocanasul, staretul de atunci al asezamantului, hotaraste sa ascunda
bruma de odoare pe care le avea biserica, de frica
barbarilor ce invadasera tara. Cand incearca sa mute Icoana Facatoare de
Minuni pentru a fi ingropata alaturi de celelalte obiecte de cult,
varstnicii calugari constata cu mirare ca Prodromita este de neclintit...
Pur si simplu, Fecioara ferecata in
argint nu putea fi urnita din loc! Nici macar ajutorul catorva tarani
vanjosi nu a fost de vreun folos. Intelegand ca acesta trebuie sa fie un
semn de la Dumnezeu, monahii renunta sa mai ascunda
icoana si asaza la loc celelalte odoare bisericesti. Din acea clipa,
mica obste a schitului, in frunte cu Dosoftei Mocanasul, s-a asezat la
rugaciune, citind Psaltirea fara intrerupere, trei zile si trei nopti la
rand. Era pe la inceputul lui septembrie, perioada in care nu plouase
niciodata prin acele parti.
Chiar din prima seara s-au adunat nori grei deasupra
vaii si au inceput sa se auda tunete mari. Imediat dupa miezul noptii
s-au deschis parca vazduhurile si s-a repezit un potop ce nu s-a mai
oprit pana in dimineata celei de-a treia zile. Paraurile Valea Neagra si
Naruja s-au umflat, iesind din matca. La fel s-a intamplat si pe valea
Putnei, formandu-se o viitura atat de puternica, incat detasamentele
sovietice au fost nevoite sa se opreasca inca inainte de-a ajunge la
Vidra. Dupa o zi de asteptare, s-a primit ordinul de retragere, astfel
ca trupele rusesti au facut cale intoarsa spre Focsani. Nici un picior
de muscal nu a calcat la Valea Neagra! Prodromita aparase, inca o data,
locurile si oamenii ce o adaposteau.
Izgonirea secetei
In vara lui 1947, seceta devenise cumplita si foametea se dezlantuia in intreaga Moldova.
Vinul se terminase, hambarele se golisera, incepuse colectivizarea
fortata, iar oamenii parca se dumireau abia acum despre schimbarea
timpurilor. Trecuse bucuria sfarsitului de razboi si incepea prigoana
comunista. Prin satele din Vrancea se faceau deja primele arestari... De
Sarbatoarea Pastelui, o mare multime de tarani s-a adunat in curtea
schitului, rugandu-i pe cei cativa calugari batrani ce mai vietuiau inca
acolo sa se induplece pentru scoaterea Sfantei Icoane.
Toti erau slabiti si infometati. Multi isi pierdusera copiii
nou-nascuti din cauza bolilor si a saraciei. Deznadejdea si evlavia lor
au induplecat cerul, Icoana Facatoare de Minuni a lacrimat chiar in
Noaptea Invierii!
Acest mare semn dumnezeiesc i-a tulburat foarte tare
pe monahi, hotarandu-i sa porneasca in procesiune exact in prima zi de
Paste, fapt ce nu se mai intamplase niciodata pana atunci. In urma
carului cu boi s-a format un lung sir de barbati, femei, batrani si
copii, ce aflasera, din gura in gura, ca Prodromita a plans de mila lor.
Pe chipurile oamenilor se citeau disperarea si pocainta... Alaiul
crestin a batut satele o zi intreaga, facand slujbe din loc in loc, sub
arsita neobisnuita pentru acel anotimp. Inainte de asfantit, cand
Prodromita nu se intorsese inca la schit, au inceput sa se adune
norii... Pentru prima oara, dupa trei ani de zile, s-a pornit vantul,
ridicand vartejuri de praf pe drumuri. Putin dupa lasarea intunericului,
au cazut primii stropi din cer. Pana la miezul noptii, ploaia a prins
putere si a continuat, cu scurte intreruperi, o saptamana incheiata!
Lumea iesea prin curti si se inchina, plangand de bucurie. In anul
acela, de pomina pentru localnici, porumbul semanat cu mare greutate in
aprilie, din cauza secatuirii, a rasarit abia in postul Sfantilor
Apostoli Petru si Pavel, tocmai spre
sfarsitul lunii iunie. La capatul verii, cand recoltele din alti ani
erau in hambare, abia a inceput culesul. Taranii priveau, se inchinau de
sapte ori, parca neindraznind sa-si creada ochilor, si multumeau
Fecioarei Milostive. In acea vara din 1947, cand toata Moldova
era devastata de seceta si se murea de foame pe capete, pe Valea Neagra
se asternuse belsugul. Femeile numarau cate 12 stiuleti pe o tulpina de
porumb, crengile merilor atingeau pamantul de greutatea rodului, iarba
pasunilor crescuse pana la genunchi. In intreaga tara nu se petrecuse
asa ceva! Lacrimile Prodromitei Facatoare de Minuni adusesera, inca o
data, izbavirea pentru oamenii locului.
In loc de epilog
In lumina amurgului, maicuta Simfora ofteaza si tace,
cu toate ca povestea nu s-a incheiat. Pe nesimtite, cateva monahii,
dintre cele foarte putine ce alcatuiesc acum obstea schitului, s-au
apropiat de noi. Cea mai veche mireasa a lui Hristos,
varstnica Petronia Ciornea, fosta stareta a asezamantului, isi
potriveste ochelarii cu rama rupta si lentile groase. Ea a sosit cea
dintai aici, de la Manastirea Trotusanu, de langa Panciu, care cazuse in
paragina. Putin inainte de 1950, cel din urma monah de la Valea Neagra
se mutase la cele vesnice si schitul a ramas pustiu o vreme, cu Prodromita
drept singura pazitoare. Atunci, episcopia Buzaului a hotarat
stramutarea obstei de calugarite de la Trotusanu la Valea Neagra. Dar
cele cateva zeci de maici sosite la schit au apucat sa se bucure de
apararea Icoanei Facatoare de Minuni doar un deceniu. In 1960, un decret
samavolnic golea mai multe manastiri considerate de comunisti "in afara
circuitului turistic si fara importanta istorica".
Intr-o zi de toamna tarzie, a intrat in curtea asezamantului un activist de partid. Mai intai si-a cerut iertare de la Prodromita,
spre surprinderea maicilor, apoi le-a adunat pe calugarite afara in
curte si le-a spus: "De acuma, gata, noi suntem stapani aici! In cateva
zile trebuie sa plecati...". Tot in acea zi, spre seara, maicutele s-au
strans in biserica si au slujit pentru ultima oara
Vecernia in fata Icoanei Preacuratei Fecioare. Apoi si-au strans putinul
calabalac si, cu inima sfasiata, a doua si a treia zi au plecat pe
rand, luandu-si adio de la Prodromita, pe care credeau ca nu o vor revedea niciodata.
Maica Simfora s-a intors la ea in sat, la Vrancioaia,
unde a lucrat pamantul, taraneste, vreme de 37 de ani. Maica Petronia
s-a dus pe Valea Susitei, la niste neamuri. Fiecare a plecat unde a
vazut cu ochii... La schit, au fost randuite Casa de nasteri,
Dispensarul si Ocolul Silvic. Bisericuta cu hramul Adormirii Maicii
Domnului a ramas deschisa satenilor ca simpla biserica de mir, unde
slujea un preot paroh. Cand parea ca totul este pierdut, a sosit 1989,
Anul Mantuirii! Prima care s-a intors la schit a fost chiar maica
Petronia. Toate erau la pamant, aproape ruinate. Ploua prin acoperisul
bisericii, si in altar era pus un lighean ca sa nu curga apa pe Sfanta
Masa.
De la o asemenea paragina a reinceput viata de obste a
schitului de la Valea Neagra. Pe 26 decembrie 1989, in a doua zi de
Craciun, cand se praznuieste Soborul Maicii Domnului, un taran din
comuna Herastrau a batut la usa casei in care se adapostise maica
Petronia dupa intoarcere, inconjurata de icoane si carti bisericesti.
Omul a rugat-o sa descuie biserica fiindca sotia lui e bolnava pe moarte
si vrea sa atinga Sfanta Icoana. Bolnava a cazut la pamant in fata
Fecioarei Milostive, in timp ce Maica Petronia si barbatul asteptau in
strana. Asa a trecut o noapte intreaga... Dimineata, femeia s-a ridicat,
a sarutat icoana si a spus ca se simte mai bine. Apoi a plecat acasa cu
barbatul, dupa ce a primit binecuvantarea calugaritei. Putin mai
tarziu, maica a aflat ca femeia era bolnava de cancer in ultima faza. De
11 ani incoace, ea vine in fiecare zi si se roaga la icoana, vindecata
complet. Prodromita isi reluase minunile...