Biserica romaneasca din Viena - Preot Nicolae Dura

DOAMNE AJUTA!

In fata frumoasei catapetesme

"In biserica trebuie sa te simti acasa, chiar daca esti departe de tara ta"

Vazuta din strada, biserica ortodoxa romaneasca din Viena nu este deloc impresionanta. Mai degraba scunda, prinsa intre umerii altor doua cladiri. Se distinge, insa, printr-o combinatie izbutita de traditie si modernitate. Mozaicul de pe frontispiciu si usile de sticla pe care sunt gravati doi ingeri vestesc un loc de inchinaciune. Iar modesta clopotnita de deasupra, cu cruce in varf, te duce cu gandul acasa. Inauntru, pictura in linie neobizantina si in culori profunde, catapeteasma aurita si stranele de lemn masiv compun o atmosfera familiara, plina de pace. Ca si cum ai intra in odaia cea buna a bunicii, cu miros de gutui si de busuioc, pe

peretii careia stau cuminti tablourile de familie. Printre sfinti, Ioan Iacob Hozevitul este infatisat cu un papirus in mana, pe care scrie: "Fii pribegi ai tarii mele, necajiti intre straini, nu uitati menirea voastra, de romani si de crestini". Un indemn pe urmele caruia parintele dr. Nicolae Dura, parohul bisericii, ne spune: "In biserica trebuie sa te simti acasa, chiar daca esti departe de tara ta".
Am ajuns la Viena intr-o zi senina de toamna si am avut bucuria sa stam la "ceas de taina" cu parintele Nicolae, pe care cititorii revistei noastre il cunosc dintr-un reportaj publicat in urma cu sase ani.

"O biserica ortodoxa, pe calea din Apus spre Rasarit"

- Prin voia lui Dumnezeu, ati reusit sa ridicati prima biserica ortodoxa a romanilor din Viena. Acasa, in tara, stim prea putin despre istoria acestei mari impliniri. Viena este una din cele mai mari capitale ale Europei...

- Sunt cel putin o suta de ani de cand romanii din capitala Austriei au visat sa aiba o biserica a lor. Primul preot ortodox care s-a aflat slujitor la Viena a fost parintele Virgil Ciobanu, la 1907. Lui i-au urmat inca 13 preoti romani, care au slujit intr-o capela inchiriata, mereu cu dorul de o biserica proprie. Visul s-a implinit abia acum doi ani, cand am reusit sa terminam biserica inceputa in anul 2002.

Biserica romaneasca din Viena

E o binecuvantare a lui Dumnezeu ca am putut sa o zidim. Bucuria noastra e cu atat mai mare, cu cat locul pe care se afla biserica este pe Simmeringer Hauptstrasse, o cale care leaga Apusul de Rasarit. Pe acest drum au venit in Viena Mihai Viteazul, Horea cu suspinele Transilvaniei, Tudor Vladimirescu, Eminescu, Slavici, Ciprian Porumbescu, George Enescu si atatia alti mari romani. Aici, in gara de rasarit, au fost aduse, in 1914, si moastele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. Noi spunem, mai in gluma, mai in serios, ca de aici incep Balcanii.

- In Austria, la fel ca si-n Franta, exista o veche diaspora romaneasca, peste care s-au asezat nou-veniti, dupa anul 1989. Exista diferente de participare la viata bisericii intre cei din vechiul exil anticomunist si cei din noua emigratie, motivata economic?

- A fost o diferenta de... incredere. Cand am ajuns aici, in 1993, unii romani din vechiul exil nu intrasera in biserica de zeci de ani, neavand incredere in preotul trimis la Viena cu incuviintarea regimului comunist. Ma mai chemau sa le fac o sfestanie acasa, dar singur, nu cumva sa fie turnator cantaretul... Am stat de vorba cu vechii exilati, zeci si sute de ore, si le-am spus: "La Judecata, Dumnezeu nu te intreaba ce a gresit cutare preot sau cutare episcop, ci ce-ai facut tu pentru mantuirea ta. N-ai dreptul sa nu mai vii la biserica din cauza nu stiu carui pacat al preotului". Tot din neincredere, dupa 1948, a disparut "Cartea de Aur" a bisericii, in care semnasera toate personalitatile romanesti care trecusera pe la capela ortodoxa din Viena. Nimeni n-a stiut unde este vreme de 50 de ani. Dupa un timp, am facut o slujba pentru nunta de aur a unei familii de romani si aceasta familie mi-a oferit Cartea de Aur drept cadou.

                   Marturisitori ai bisericii ortodoxe

Acesta a fost semnul intoarcerii lor in biserica noastra si al faptului ca au capatat incredere in mine. Insa nu mi-au permis sa spun unde a fost ascunsa Cartea. Slava Domnului, incet, incet, am facut o unitate. Am reusit si pentru ca am respins orice partizanat politic. Erau formate tabere, ramaneau dupa slujba sa discute politica si, evident, se ajungea la cearta. Atunci am spus ca nu e locul pentru asta in biserica, si am inceput o serie de dialoguri biblice, dupa Liturghie. In fiecare duminica, citim cate un capitol din Sf. Scriptura si discutam pe el. Participa cine vrea, in general cateva zeci de persoane, dar toti simtim ca am castigat ceva din aceasta experienta.

- Romanii din Viena isi manifesta credinta intr-un mod special? Au ei anumite obiceiuri legate de nunti, botezuri sau inmormantari, pe care tin sa le pastreze?
- Sigur ca sunt diverse obiceiuri, caci aici sunt romani din toata Romania, dar si din teritoriile rapite tarii. O parohie ca aceasta este o oglinda a Patriarhiei. N-as putea spune, insa, ca sunt obiceiuri specifice romanilor vienezi. Am inteles de la inceput ca trebuie sa fiu foarte atent la sensibilitatile date de traditiile oarecum locale, sa nu le diluez, sa nu le inlatur, dar nici sa nu le las sa modifice esenta credintei.
- Cu celelalte biserici ortodoxe care au parohii in Austria cum va intelegeti?

                                  Catapeteasma bisericii

- Foarte bine, si speram sa lucram si mai bine de-acum inainte. S-a luat decizia ca in Austria, ca si in Germania, sa se constituie conferinte episcopale sau sinoade ortodoxe, din care sa faca parte ierarhii locali ai tuturor bisericilor ortodoxe prezente pe acest teritoriu, astfel incat sa avem puncte de vedere comune, la problemele care apar. In Austria sunt sapte Biserici autocefale - romana, sarba, greaca, rusa, bulgara, antiohiana si georgiana. Doua, cea georgiana si cea antiohiana, nu sunt recunoscute oficial, pentru ca au venit mai tarziu. Noi suntem recunoscuti oficial in Austria din anul 1967, iar acum avem sapte parohii ortodoxe, din care trei au biserici proprii. Slava Domnului, anul trecut a fost un an rodnic, si cu grijile Martei, nu numai cu cele ale Mariei, si am putut termina bisericile. Revenind la intrebare, unitatea ortodocsilor de diferite etnii este foarte importanta si am reusit sa fim uniti, cel putin in doua directii: ecumenica si a invatamantului religios. Din 1993, la Viena se preda optional religia in scoala, iar de cinci ani incoace, invatamantul religios ortodox nu mai este fragmentat pe biserici autocefale.Toti ortodocsii, indiferent de nationalitate, fac ore de religie la un loc. Anul trecut, am publicat impreuna si primul manual in limba germana pentru invatamantul religios ortodox in scoala primara. Nici o Biserica nu ar fi reusit de una singura... In aceasta carte, am strans la un loc principalele rugaciuni ortodoxe, in limba germana, dar si in limbile rusa, greaca, sarba, romana si bulgara. Si e foarte important: copiii vad cum suna rugaciunile lor in limba materna, pe care multi nu o mai vorbesc aici sau o vorbesc numai la nivel de... bucatarie.

- Cati copii frecventeaza cursurile de religie ortodoxa?

- Aproximativ 10.000 de copii de scoala generala si de liceu au optat pentru aceste cursuri. Se formeaza grupe din elevi de la mai multe scoli si se fac orele dupa amiaza. In plus, Inspectoratul de invatamant ne-a aprobat sa facem ore de invatamant religios in fiecare sambata, aici, la biserica romaneasca, pentru elevii care n-au ore de religie ortodoxa in scoala lor sau carora le este imposibil sa le frecventeze dupa celelalte ore.

Pr. Nicolae Dura in fata bisericii din Viena

- Intr-un oras ca Viena, destul de secularizat, vine lumea la biserica?

- La noi, in fiecare duminica, sunt in jur de 400 de romani. Cum am mai spus, biserica te face sa te simti acasa. Si cred ca este importanta si comunicarea. Aici oamenii se pot gasi mai usor unii cu altii, dar pot afla si o indrumare duhovniceasca. Eu pun mare pret pe comunicare, si dincolo de Sfanta Liturghie. Sunt permanent la dispozitia credinciosilor, care imi cunosc numerele de telefon; avem si pagina de internet, raspund la mesajele pe e-mail. Este important sa aiba acces la mine, iar eu sa le cunosc problemele si sa le pot da un sfat sau sa-i intremez sufleteste. Daca preotul este aproape de oameni, si oamenii vin la biserica.
- Stradania dvs. e ajutata mult si de frumusetea lacasului in care se aduna romanii ortodocsi din Viena. Va marturisesc ca m-a impresionat pictura acestei biserici, care emana multa blandete si liniste... Esti cumva ca acasa. O pictura neasteptata, la care nu te pregateste exteriorul bisericii.

- Ne-am dorit ca pictura sa comunice frumusetea sfintilor si sa aduca bucurie in sufletul omului. Mai ales ca suntem o biserica a diasporei. Nu-i folosit zadarnic acest cuvant "diaspora", care in greceste inseamna "imprastiere", caci noi suntem plecati de-acasa, imprastiati prin lume. Si atunci macar biserica sa fie locul unde esti primit cu bucurie, unde nu mai esti certat. Sigur ca si pictorul scoate ce are in adanc, nu poate picta altceva. Pictorul Vasile Lefter, care a lucrat aici, este un om foarte evlavios, se spovedeste, se impartaseste, traieste dupa randuiala. De aceea a si reusit sa o faca asa. Ii spuneam: "Frate Vasile, posteste si roaga-te mai mult, ca si noi sa ne putem ruga mai bine privind chipurile pe care le zugravesti".
"Calendarul nostru ortodox e plin de sfinte"
- Dincolo de realizarea ei deosebita, pictura ofera cateva surprize, ce ar putea naste semne de intrebare. De pilda, pe peretele din stanga, sunt pictate numai sfinte.

La sfintirea bisericii romanesti din Viena

- Da, nu este exact dupa canoane, dar eu am insistat sa fie reprezentate doar sfinte femei, pentru ca in biserica majoritare sunt femeile, ele sunt mai credincioase decat barbatii. Si-apoi, calendarul nostru ortodox este plin de sfinte.

- In pridvorul bisericii, sunt reprezentati si sfinti catolici, ceea ce nu prea intalnesti intr-o biserica ortodoxa.
- A fost pictat acolo un arbore al vietii, in varful caruia se afla Mantuitorul, judecatorul de la sfarsitul veacurilor. Asa dupa cum ne arata lamurit textul din Apocalipsa, la judecata finala se vor infatisa neamurile cu reprezentantii lor, deci cu sfintii lor. Si atunci, am gasit potrivit sa exprimam si plastic aceasta realitate, punand alaturi de sfinti din Biserica Ortodoxa Romana si reprezentanti ai altor Biserici: Sf. Grigore Taumaturgul al Armeniei, Sf. Efrem Sirul, al antiohienilor - foarte cinstit si in Biserica siriana ortodoxa, care e veche, orientala, si sfantul catolic Benedict de Nursia, care a preluat regulile monahale de la Sf. Vasile cel Mare si a facut manastirile benedictine. Mai apare si un sfant al Austriei, Koloman, care a fost martirizat in anul 1070, la vreo 70 de kilometri de Viena. Sunt convins ca sfintii nu ne despart, ci ne pot aduna in turla lui Hristos. In aceeasi idee, am facut si mozaicul de pe frontispiciul bisericii: de-a dreapta si de-a stanga Mantuitorului - Lumina Lumii - sunt Sf. Ap. Andrei, patronul si protectorul romanilor si hramul bisericii noastre, si Sf. Leopold, ocrotitorul austriecilor catolici.

- La fel de neobisnuit este sa pictezi in pridvorul bisericii persoane care nu au fost canonizate si care nu sunt ctitori ai bisericii. Vad aici portretele unor clerici si mireni, care sunt deja cinstiti de popor ca sfinti - bunaoara Parintele Arsenie Boca, considerat Sfantul Ardealului, si Valeriu Gafencu, supranumit Sfantul Inchisorilor -, dar nu sunt recunoscuti ca atare de Sf. Sinod. 

Contempland pictura bisericii

- Cei la care va referiti sunt mari marturisitori ai Bisericii noastre, din secolul XX. Oameni de care trebuie sa ne bucuram. Am convingerea, din crestet pana in talpi, ca ei sunt staruitori rugatori inaintea lui Dumnezeu, pentru ca am avut privilegiul sa-i cunosc pe cei mai multi: Parintele Paisie, Parintele Cleopa, Parintele Teofil, Parintele Dometie, Parintele Staniloae, Parintele Galeriu, Parintele Voicescu, Parintele Calciu. I-am reprezentat ca pe unii care pot spune ceva si austriecilor. Printre ei se afla si unul dintre cei mai mari teologi ai nostri, care a suferit si temnita sub comunisti, Nichifor Crainic, singurul roman care a primit titlul "Doctor Honoris Causa" de la Universitatea din Viena.

"Nu ne pierdem identitatea, caci identitatea noastra este Hristos"

Sfinti romani la ...Viena

- Sunteti presedintele Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Austria. Cum privesc enoriasii sfintiei voastre aceasta deschidere, fata de care exista suspiciuni si rezerve?
- Cred ca deschiderea spre ceilalti este o conditie sine qua non a crestinismului contemporan si a omului religios in general. Ortodoxia intelege aceasta deschidere spre ceilalti, in primul rand la nivel de dialog si de cunoastere reciproca. Nu suntem ca la piata, unde mai dai tu, mai las eu. Fiecare ramane ceea ce este, ortodoxul ortodox, catolicul catolic, protestantul protestant, dar discutam si facem ce se poate impreuna. Noi, ortodocsii, daca suntem traitori autentici ai sfintei ortodoxii, nu ne putem speria ca ne-am pierde identitatea, caci identitatea noastra este Hristos. Dialogul duce la o imbogatire spirituala, caci afli si despre tine insuti mai multe lucruri. Adeseori aud, nu numai de la oameni simpli, ci si de la teologi, ca au cunoscut si au trait mai bine ortodoxia, cunoscand si alte confesiuni. A fi ortodox este o bucurie pe care nu avem voie sa o tinem numai pentru noi, ci trebuie sa o impartasim si altora.
"Limba este legatura cu neamul meu, alaturi de care voi merge la Judecata"
- Sfintia Voastra v-ati adaptat usor aici?
- Am avut sansa sa obtin o bursa la Universitatea din Viena, inca din octombrie '90, cand eram deja matur, aveam 38 de ani. Am stat doi ani la bursa si asta m-a familiarizat cu orasul, cu oamenii... Sigur ca, dupa ce am venit la parohie, au fost alte probleme. De pilda, uneori erau doar zece oameni duminica, la slujba.

Arborele vietii

Ajunsesem, de la catedrala din Sibiu, unde predicam in fata a 5000 de oameni, aici, unde eram aproape singur in biserica. Pe toate le-am depasit cu rabdare, cu rugaciune si cu perseverenta.

- Stim ca in diaspora bisericile nu pot fi construite si nu pot subzista fara ajutorul si fara acordul strainilor. Aceasta situatie presupune uneori compromisuri. De aceea, va intreb, parinte: mai este biserica din diaspora pastratoarea identitatii nationale?
- A fi roman este o realitate si o coordonata existentiala. In ciuda globalizarii, a tendintelor de omogenizare, identitatea nationala nu poate fi distrusa, atata vreme cat ea contine o parte spirituala majora. Iar Biserica, si aici, ca si acasa, cultiva aceasta identitate nationala. Sunt unii de parere ca daca traim in Austria trebuie sa facem Sfanta Liturghie numai in limba germana. Nu este asa. Trebuie facuta in romaneste. Limba este modul in care imi exprim identitatea. Sigur ca nu ma ghetoizez. Daca am o cununie sau o inmormantare unde majoritari sunt austriecii, o fac in germana. Dar pentru o mana de austrieci prezenti duminica in biserica, n-o sa fac liturghia in limba germana. Nu pot sa renunt la limba materna, pentru ca ea este legatura profunda cu neamul meu, iar la Judecata de Apoi, voi merge alaturi de acest neam.

CATEVA POZE FACUTE IN ACEASTA SFANTA BISERICA,..de la botezul nepotelului meu Christian
 

 

sau de la nepotica mea Isabella

 

Predica la praznicul Inaltarii Domnului Iisus Hristos

                

...Deci, Domnul, după ce a vorbit cu dânşii, s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu...!

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după 40 de zile de la Înviere s-a suit la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Cu puterea dumnezeiască cu care a înviat şi a părăsit mormântul, tot cu aceeaşi putere s-a înălţat de pe pământ la cer; s-a înălţat cu acelaşi trup cu care s-a răstignit şi a înviat. Mântuitorul împlinise opera divină pentru care venise în lume, ne-a adus învăţătura mântuitoare, s-a dat ca pildă de împlinire prin întreaga Sa viaţă şi mai ales prin jertfirea de pe Crucea Golgotei.

După ce a înviat se arătă ucenicilor Lui de mai multe ori vorbindu-le de Împărăţia lui Dumnezeu. Dar iată că după 40 de zile sosise timpul să se întoarcă iarăşi la Tatăl Său şi să primească cununa luptelor Sale precum şi cinstea biruinţei Sale. Aceasta este taina pe care a explicat-o ucenicilor Săi în ajunul morţii Sale când le-a zis: "Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume, iar acum las lumea şi mă întorc la Tatăl.


Această slăvită taină o serbează astăzi cu bucurie sfântă pretutindeni Biserica Creştină Ortodoxă. Să ascultăm deci cu atenţie şi să scoatem învăţăturile şi foloasele necesare mântuirii sufletelor noastre.
În timpul celor 40 de zile, după ce înviase din mormânt, Iisus a mângâiat neîncetat pe ucenicii Săi prin arătările Sale publice şi particulare. Se arătă de mai multe ori pentru ca să-i convingă de Învierea şi dumnezeirea Sa. În a 40-a zi de la Înviere, se arătă din nou şi îi mustră pentru ultima oară pentru că au fost aşa de zăbavnici şi s-au îndoit de Învierea Sa chiar şi după mărturia celor ce L-au văzut înviat. Le spuse apoi că toate cele scrise despre El în lege, în psalmi şi în prooroci s-au îndeplinit întocmai şi că aşa trebuie să se întâmple, amintindu-le încă o dată că le va trimite putere de sus prin Duhul Sfânt Mângâietorul.

După aceea ieşi cu ei împreună şi cu ceilalţi adunaţi care erau de faţă şi străbătură împreună străzile Ierusalimului, conducându-i în Betania, la casa lui Lazăr, a Martei şi a Mariei acolo unde Prea Sfânta Fecioară Maria cu multe persoane credincioase aştepta venirea Fiului Său. Iată că s-au găsit cu toţii şi o mare bucurie a cuprins inimile tuturor. Mântuitorul Iisus Hristos le-a mulţumit apoi la toţi care au fost alături de El în timpul vieţii Sale şi mai ales în timpul Patimilor şi îngropării Sale.

După ce i-a mângâiat dumnezeieşte, spunându-le că s-a apropiat clipa înălţării Sale la Tatăl şi despărţirea de ei trupeşte, îi invită imediat să-l urmeze. Porniră împreună la drum spre muntele Măslinilor. Acolo unde cu 40 de zile în urmă asudase de sânge, se rugase cu cele mai fierbinţi lacrimi şi căzuse în agonie de moarte; acolo în grădina Ghetsimani unde a venit Iuda trădătorul cu ostaşii şi L-a sărutat; acolo unde I-au legat mâinile cu lanţuri şi ucenicii toţi se risipiră acolo Iisus a găsit cu cale să-I adune iarăşi pe ucenicii Săi, care acum erau înconjuraţi şi de mulţime de popor de peste 500 de suflete.

În faţa acestei impunătoare adunări, Iisus întinse mâinile Sale şi privindu-I pentru cea din urmă oară îi binecuvântă. Cu trupul acela care suferise atâtea răni şi chinuri, Mântuitorul a început să se înalţe spre cer şi pe când se înălţa a apărut un nor luminos care îl înconjură, începând deodată să răsune bolta cerească de cântările triumfale ale puterilor cereşti care-L întâmpinau pe Împăratul Slavei. În jurul dumnezeiescului Biruitor al morţii, au venit şi sufletele patriarhilor, ale profeţilor şi ale tuturor drepţilor din legea veche, întâmpinându-L.

Au fost de faţă acum Adam, care şi-a ispăşit neascultarea printr-o îndelungată pocăinţă Abel, victimă nevinovată ucis de un frate pătimaş şi barbar; apoi Noe, al doilea părinte al neamului omenesc; Avraam, bătrânul patriarh cu o credinţă aşa de mare; Isac, nevinovata figură a lui Iisus Hristos; Iacov, părintele celor 12 seminţii ale lui Israel; Iosif cel vândut de fraţii săi, aşa cum şi Iisus avea să fie vândut; Moise, marele prooroc; David, strămoşul după trup al lui Iisus; Melhisedec, regele păcii şi simbolul preoţiei legii noi; Iov, omul suferinţelor răbdate fără cârtire şi toţi drepţii au însoţit pe Împăratul Slavei în triumf spre cerul care acum s-a deschis ca să intre al doilea Adam.

Cerul era cuprins de cântări şi strigăte de bucurie şi în această atmosferă nemaiîntâlnită, Iisus se înălţa mereu spre ceruri. Ucenicii şi tot poporul îngenuncheaţi şi cu ochii înlăcrimaţi priveau spre Mântuitorul care se ducea la Tatăl şi toată această privelişte minunată.
Pe urmă se uitau ei încremeniţi de cele ce vedeau, deodată norul a învăluit pe Iisus, iar cântările au început să se audă din ce în ce mai puţin. Dar ucenicii continuau să privească, acolo unde se dusese toată bucuria lor, toată dragostea şi nădejdea lor. În timp ce priveau iar lacrimile se scurgeau pe feţele lor, deodată au văzut deasupra lor în văzduh doi îngeri îmbrăcaţi în haine albe şi le-au zis: "Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus care s-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni precum L-aţi văzut pe El mergând.

Va veni prin urmare pe norii cerului cu toţi sfinţii îngeri, ca Judecător, la sfârşitul lumii ca să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Va veni cu acelaşi trup cu care a suferit, cu rănile deschise, căci de aceea spune Sfânta Scriptură că vor vedea pe Cel ce L-au străpuns. Iisus se înalţă la cer acum ca om şi nu ca Dumnezeu, pentru că dumnezeirea Sa niciodată n-a părăsit cerul şi este pretutindeni.

Sfinţii Părinţi explică că Domnul Hristos a stat câte o zi în fiecare cer, ca să ia cunoştinţă toate cetele îngerilor şi să fie primit cu cinste şi închinăciuni de toţi, aşa cum se cade Împăratului Slavei. De aceea abia după zece zile a ajuns Iisus cu trupul la Tatăl şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Astfel a fost plecarea Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământul acesta pe care l-a zidit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi pe care l-a udat cu Sângele său cel scump. EL s-a supus suferinţelor şi a pătimit toate ca un rob; dar din rob a devenit Împărat şi Dumnezeu.

Mântuitorul şade acum de-a dreapta Tatălui Său pe scaun înfricoşat, înconjurat de cetele îngerilor care se cutremură, iar în mână ţinând sceptrul puterii căci este Împărat şi Domn al cerului şi al pământului, aşa după cum a spus: "Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Domnul Hristos s-a înălţat la cer ca să trimită ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt. De aceea la zece zile după înălţare trimite peste ucenicii Săi făgăduinţa Tatălui ceresc, pe Duhul Sfânt Mângâietorul, Duhul Adevărului şi Vistierul Bunătăţilor. Dar Domnul Hristos s-a înălţat la cer ca să ne pregătească şi nouă loc. Ce trebuie însă să facem noi ca să merităm acest loc?

Înainte de toate nu trebuie să uităm niciodată prin ce a trecut Învăţătorul nostru până să intre în slava cerească. El a meritat această slavă prin viaţa Sa atât de curată, generoasă şi răbdătoare, liniştită, devotată, plină de umiliri şi suferinţe. Dacă vrem să ocupăm locul pe care ni l-a pregătit Mântuitorul, trebuie să-L imităm în purtarea Sa şi să luăm parte la amărăciunea paharului Său. Dacă vrem să ne suim cu El întru slavă, trebuie mai întâi să -L însoţim pe Golgota, să ne pironim cu El pe Cruce să suferim nedreptăţile, calomniile şi hulele vrăjmaşilor noştri fără cârtire. Să suferim bolile, lipsurile şi orice prigonire ar veni peste noi din partea lumii şi a diavolului. Să suferim până la sânge împotriva păcatului şi a uneltirilor satanei. Să suferim Crucea, piroanele şi coroana de spini pe care le întâmpinăm la tot pasul în lumea aceasta plină de răutate, făţărnicie, mândrie şi minciună.

Mândria nu ne înalţă cu Iisus Hristos, care a fost cel mai umilit dintre toţi oamenii. Lăcomia de avere şi toate ale lumii acesteia nu ne înalţă cu Iisus, care a fost cel mai sărac. Desfrânarea nu ne înalţă cu Fiul Fecioarei care a fost cel mai curat. Nici o patimă, nici o boală sufletească nu ne pot înălţa cu Iisus, trebuie neapărat să ne lepădăm de toate defectele noastre, că aşa zice El: "Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să urmeze Mie!
Viaţa noastră pe pământ este o viaţă de luptă. Noi nu trebuie să încetăm de a lupta cu satana. Noi trebuie să renunţăm la desfătările lumeşti şi la tot păcatul, răstignindu-ne trupul nostru, adică pironind patimile şi poftele păcătoase. Locul pe care ni l-a pregătit Domnul Iisus este o împărăţie cerească, sfinţită, curată şi mai presus de toate veşnică de aceea trebuie s-o cucerim. Această împărăţie este o coroană pe care trebuie s-o merităm, căci ea nu va veni singură să se aşeze pe capul sufletelor reci, trândave şi nepăsătoare.

Coroana aceasta trebuie câştigată, prin urmare, prin osteneală şi statornicie; să muncim deci şi să ne rugăm, să ne spălăm prin pocăinţă cu lacrimile aduse din evlavie către Dumnezeu şi să avem dragoste către toţi fraţii noştri. Suferinţe sunt destule, fiecare-şi are Crucea sa, dar fericiţi sunt cei ce suferă pentru dreptate. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi toţi că uşa împărăţiei cereşti ne este deschisă prin Salvatorul nostru care S-a înălţat la ceruri.

Bucuraţi-vă voi, bolnavilor, care vă aflaţi pe patul durerilor, şi gândiţi-vă la suferinţele lui Iisus, îndurând cu răbdare, că cerul vă este deschis. Bucuraţi-vă oropsiţilor, năpăstuiţilor şi înduraţi cu răbdare, că fericire mare vă aşteaptă în ceruri, acolo unde Iisus vă va despăgubi de toate suferinţele voastre. Noi toţi să înălţăm inimile noastre către Ierusalimul cel ceresc unde Iisus Hristos s-a înălţat astăzi şi acolo să ne punem toate nădejdile noastre, dezlipindu-ne inimile de desfătările lumeşti, căci acestea sunt numai noroi şi fum. Să ne bucurăm în această zi a Înălţării, din toată inima noastră, că şi nouă ne este deschis cerul şi raiul prin Harul Domnului nostru Iisus Hristos.

Odată cu Înălţarea Domnului, noi creştinii mai sărbătorim şi Ziua Eroilor. Este o faptă înţeleaptă ca să ne aducem aminte de toţi cei ce s-au jertfit pentru dreapta credinţă, pentru ţară şi neamul românesc. Noi pomenim eroii în această zi a Înălţării Domnului, pentru că avem credinţă sfântă şi credem în nemurirea sufletului, aşa cum au crezut toţi adevăraţii creştini, moşii şi strămoşii noştri, şi chiar dacii şi romanii înainte de a se încreştina.

Noi nu cinstim astăzi doar ţărâna eroilor, ci opera lor care este ţara şi sufletul lor nemuritor, care este la Dumnezeu. Credem că sărbătoarea aceasta ce se face în toată ţara are răsunet şi în cer, acolo unde eroii se bucură de recunoştinţa noastră pe care le-o oferim, pentru că prin jertfa lor avem bisericile în picioare, ni s-au păstrat atâtea bunuri şi mai ales credinţa. Prin jertfa eroilor şi a martirilor neamului nostru ne-am păstrat numele de creştini şi de români, căci un român adevărat trebuie să fie mai întâi un creştin adevărat.

Luminaţi de această credinţă vie, să mergem la mormintele eroilor şi martirilor noştri, să ne împărtăşim cu duhul lor, şi cu adâncă recunoştinţă să trimitem cerului cântările şi rugăciunile noastre. Mucenicii şi eroii creştinătăţii au murit încredinţaţi că apărând credinţa, apără adevărul şi dreptatea. Eroii neamului au murit încredinţaţi că cine luptă pentru dreptate şi libertate luptă pentru Dumnezeu. Cine luptă şi îşi apără familia, credinţa, cultura, limba, legea, neamul, patria luptă pentru adevăr şi dreptate. Astăzi toţi eroii cunoscuţi şi necunoscuţi ai neamului nostru românesc din totdeauna vin şi ne întreabă dacă suntem vrednici de jertfele lor, chemându-ne să le urmăm credinţa. Biserica mamă Creştină Ortodoxă se roagă pentru odihna eroilor, le binecuvântează amintirea şi, cântându-le veşnică pomenire, înalţă rugăciuni către Dumnezeu, ca sufletul lor nemuritor să se odihnească în veşnică fericire.

Nemurirea sufletului este cea mai veche credinţă a neamului nostru românesc. Dacii şi romanii strămoşii noştri au ţinut în mare cinste şi sfinţenie credinţa în nemurirea sufletului. Avem deci o frumoasă moştenire părintească de la care nu ne putem abate cu nici un chip, nici vii, nici morţi. Sfânta sărbătoare de astăzi se mai poate numi şi sărbătoarea sufletelor nemuritoare. Toţi sfinţii lui Dumnezeu, proorocii, martirii, apostolii au vorbit despre existenţa şi valoarea sufletului punându-ne în grijă mântuirea lui.
Se găsesc totuşi destui îndoielnici, care afirmă că au tăiat în bucăţi tot corpul omenesc şi n-au dat de suflet. Au găsit oase, sânge, nervi, inimă, creier, dar nici urmă de suflet. Fără să facă deosebire între omul viu şi mort, ei au căutat sufletul în cadavre, ca şi când acesta s-ar afla în hoituri. Nu este aceasta o nebunie?! Deşi este aşa de slabă, ştiinţa încearcă să lămurească taina sufletului. Un învăţat creştin spunea că tot ceea ce ştim de când e lumea şi până astăzi e nimica toată faţă de ceea ce este sufletul în sine şi ce taine mari cuprinde el.

Ştiinţa creştină ne învaţă că sufletul există şi că e o încercare zadarnică să caute cineva sufletul în materie şi materia în suflet. Între suflet şi materie este tot atâta deosebire ca şi între omul viu şi omul mort, ca şi între viaţă şi moarte. Atunci, ce e sufletul, ce e viaţa? Întrebarea aceasta pentru unii nu are nici o însemnătate, dar pentru creştini e de cea mai mare importanţă. Înţelepciunea biblică ne spune că sufletul sau viaţa din noi este o taină ascunsă de Hristos în Dumnezeu, e o floare care creşte în grădina raiului, o scânteie din lumina lui Dumnezeu, o fiinţă nevăzută ca geamul, o putere nematerială ca vântul care suflă unde vrea şi nu ştie de unde vine şi unde merge. O avere este sufletul, care preţuieşte mai mult decât valoarea lumii întregi.

Toată bogăţia lumii nu cântăreşte cât un suflet omenesc. De aceea şi Mântuitorul ne face atenţi de valoarea lui, zicându-ne: "Ce va folosi omului de va dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul? sau - "Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Lumea întreagă pentru noi nu mai are nici o valoare dacă sufletul se pierde prin păcate. Sufletul este un diamant mai scump decât toată lumea, un diamant cu multe şi minunate sclipiri. Sufletul este o putere, o taină. Toţi ar dori să privească acest diamant, această floare, să vadă această pasăre măiastră. Sufletul nu se poate vedea, nici pipăi, el există în corp şi în afară de corp, întocmai ca un cântec imprimat pe disc şi în mintea noastră. Cine vede cântecul imprimat pe disc? Există, dar nevăzut şi nemuritor.

Sufletul este ascuns ca şi o piatră de diamant sub învelişul unei frunze. Trebuie mai întâi să se rupă frunza ca să poată fi văzute sclipirile diamantului. Învelişul sufletului este trupul. Mai întâi trebuie să moară trupul, să se desfacă învelişul, ca să se elibereze sufletul. Oricum, viaţa noastră este ascunsă prin el în Dumnezeu. Unii gânditori spun că noi trăim prin simţuri; vedem, auzim, vorbim, gustăm, pipăim, mirosim şi ne mişcăm prin simţuri. Toate acestea însă există numai câtă vreme este sufletul în trup. Ochii văd, pentru că vede sufletul, limba vorbeşte pentru că vorbeşte sufletul.

Aşadar sufletul nu e chimie, nu e materie, ci este scânteie divină. Partea cea mai aleasă şi mai frumoasă din noi e sufletul. Sufletul are de la Dumnezeu ştiinţa, creierul şi forţa îmbierii trupurilor. Prin puterea Duhului Sfânt, sufletul îşi reconstruieşte trupul. În Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, învăţătura despre originea, valoarea, nobleţea şi forţa sufletului, precum şi grija despre mântuirea lui este întâlnită la tot pasul.
Într-un loc se spune că sufletul e mai important decât trupul, e mai mult decât haina sau hrana şi e mai de preţ decât toată lumea. Despre însemnătatea lui ne vorbeşte pilda cu oaia cea rătăcită, cu drahma cea pierdută, pilda fiului risipitor, a bogatului nemilostiv, precum şi altele. Pocăinţa păcătoşilor e prilej de sărbătoare în cer, după cum prin pierderea unui suflet tot cerul se întristează. De ce e aşa răsunet mare şi pentru ce a trebuit să-şi verse sângele chiar Fiul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea noastră? Pentru că sufletul nu este un lucru ieftin sau un obiect de glumă, ci este un dar ceresc, un bun dumnezeiesc, care atârnă în cumpănă mai mult decât valoarea lumii materiale.

Viaţa sufletului în această lume este "o misiune, nu este nici prilej de petrecere, nici de plăcere, nici de îmbogăţire, nici de lenevire, mâncare sau băutură, ci este misiune ce depăşeşte marginile timpului. Alergătorii cu ştafeta au menirea să ducă obiectul primit până la un punct anumit, cu tot efortul depus. De aici, alt alergător preia ştafeta şi astfel aceasta ajunge la destinaţie. Misiunea a depăşit pe om, omul a stat în slujba ei şi prin contribuţia lui ea s-a împlinit.

Aşa e viaţa sufletului, misiunea ce depăşeşte curgerea timpului pământesc. Nu ne putem sustrage de a ne-o împlini fără să facem în viaţă şi câte un act de răzvrătire, ca şi fiul risipitor, care n-a primit misiunea vieţii adevărate şi astfel a ajuns nefericit, singur, în zdrenţe, nemâncat şi însetat. De aceea Mântuitorul îl numeşte nebun, adică anormal pe bogatul ce petrece, pe omul care îngrijeşte numai de trup şi uită datoriile ce le are faţă de suflet, de mântuirea lui şi fericirea veşnică.
Cei mai mulţi se alarmează, strigă, aleargă, caută când pierd câte ceva, dar la pierderea sufletului asistă nepăsători, glumesc şi râd. Vai lor, ce nepăsare, ce nesimţire! Biserica, prin toate slujbele, harurile şi învăţăturile sfinte, are în vedere acest mare scop, mântuirea sufletului şi moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu e un lucru neînsemnat să câştigi sau să pierzi sufletul şi Împărăţia lui Dumnezeu. Trăirea după poftele păcătoase ale trupului este trăire anormală, este pierdere. Trăirea după dorinţele curate ale sufletului este câştig, iar viaţa devine fericită şi pe pământ şi în cer.

O atenţie specială ne atrage Mântuitorul, când spune că cine vrea să-şi mântuiască sufletul îl va pierde şi cine-l va pierde pentru El şi Evanghelie îl va mântui. Adică, cine se închide în egoism pentru a-şi ferici viaţa personală îşi pierde sufletul; iar cine îşi jertfeşte sufletul pentru Hristos şi Evanghelie ca un misionar, acela îşi asigură mântuirea. Sfânta Biserică, prin lucrarea ei de mamă, dă mereu strigăte de alarmă şi ne cheamă la pocăinţă, combate egoismul şi susţine totdeauna interesul faţă de lucrul cel mai de preţ şi nemuritor care este sufletul.

Sfântul Apostol Petru ne cheamă să trăim pe pământ ca nişte străini şi călători, căci aşa suntem. Să nu uităm că soarta sufletului pe pământ este soarta porumbelului sau a corbului care au fost sloboziţi din corabia lui Noe. Corbul negru nu s-a mai întors în corabie, ci a rămas rătăcitor prin lumea hoiturilor din care s-a hrănit. Porumbelul însă s-a întors curat şi nevinovat, cu ramura de măslin în cioc, în corabia stăpânului său.
Soarta corbului sau a porumbelului o creăm noi sufletului nostru liber şi nemuritor, după cum îngrijim de mântuirea lui, după cum acceptăm sau refuzăm misiunea, şoaptele chemării sau ale destinaţiei sufletului. Să avem milă de sufletul nostru, să îngrijim de haina împărătească a sufletului nostru, ca să nu ne apuce moarte cu ea pătată sau ruptă, şi astfel să nu putem intra la nunta Fiului de Împărat în Biserica Lui cea cerească. Întoarce-te, suflete la odihna ta, în cetatea păcii, în raiul fericirii veşnice, după care alergăm, luptăm şi suspinăm!


                                                                       Rugăciune

 
Iisuse, Împăratul şi Dumnezeu nostru, fă ca slăvita Ta Înălţare să producă în fiecare din noi roade de sfinţenie, o credinţă mai mare, o iubire mai aprinsă, o îngrijire mai deosebită pentru sufletul nostru. Fă să cunoaştem şi să înţelegem cât de mare este valoarea sufletului nostru şi să nu-l vindem pe orice lucru de nimic. Aprinde în noi o dorinţă mai mare pentru cer şi un dispreţ pentru lucrurile acestea pământeşti. Ajută-ne Dumnezeule cu Harul Tău, ca să Te putem slăvi şi mărturisi prin viaţă şi fapte bune până la sfârşitul misiunii noastre.