TALHARUL

Autor: Costache Ioanid

Când citeşti Scriptura Sfântă şi rămâi pe gânduri dus,
parcă vezi prin ceaţa vremii cum, pe Golgota, Iisus
înălţă spre cer privirea, dornic pironind văzduhul,
până pleoapele-I căzură peste ochii buni. Iar Duhul,
dezlegat, porni în grabă jos, în închisoarea morţii,
în Şeol, să frângă-n două, pentru-ai Săi, zăvorul porţii.

Şi te-nalţi apoi ca gândul în Eden. Şi vezi în zare
o cetate de lumină cu oştiri în sărbătoare.
Vezi pe porţile înalte de cleştar dintr-o bucată
heruvimi cu patru aripi şi cu spada-nflăcărată,
înălţându-se ca zorii peste floarea primăverii.

Dar deodată, din trompete dau un lung semnal străjerii.
Da... Departe, printre stele, ca un fulger ne´ntrerupt,
un convoi străbate largul bolţilor de dedesubt.
Şi curând, de cântec falnic cerul cerului umplându-l,
iată-i... cete după cete, ca-n oştiri ţinându-şi rândul,
vin în haine de lumină şi se-nalţă ca un stol
zecile de mii de duhuri ridicate din Şeol.

Izbăvit de sub pedeapsă, vine primul om, Adam;
apoi Eva, Set şi Abel, Noe, Terah, Avraam...
Iată... Isaac şi Iacov, smulşi din lanţurile grele,
Iosif ca o stea sclipeşte între unsprezece stele,
Moise uşurat de greul lespezilor din Horeb,
— Iosua îi stă la dreapta, iar la stânga e Caleb —;

Ghedeon privind cetatea şi oştirea fără număr,
Şi Samson, lăsând să-i cadă pletele mai jos de umăr;
David, fericit să uite de păcatele-i iertate,
Solomon şi toţi urmaşii casei binecuvântate,
toţi profeţii şi martirii ce-au murit frângându-şi dorul,
de la nepătatul Abel la Ioan Botezătorul.

Iar în faţa tuturora... ce luceafăr glorios
umple cerul de lumină şi de Har victorios?
E Iisus!... purtând pe frunte diadema de lumini
cu aceeaşi simplitate cum purtase crengi de spini.
E Iisus!... cu mâini întinse într-un gest de raze nins,
cu aceeaşi duioşie cum pe cruce le-a întins.

Vai!... dar poarta cea înaltă dintr-un singur alb cleştar
cum îşi va deschide oare uriaşul stăvilar?
Până-n bolţi un glas răsună larg ca bubuitul lavei:
„Sus acum, voi porţi eterne! Iată Împăratul slavei!“
„Cine-i Împăratul slavei?“ „Domnul tare şi viteaz,
care-a biruit în luptă cel mai fioros grumaz!“

Şi târziu, când Paradisul s-a închis c-un vuiet lin,
printre stele, către poartă, vine-ncet un biet străin.
Ochii lui sunt plini de frică. Păru-n frunte. Faţa suptă.
Peste trupul plin de sânge, poartă o cămaşă ruptă.

- Ce vrei tu? îi spune unul dintre îngerii străjeri.
- Cine eşti? îl mai întreabă iscodind cu ochi severi.
- Eu?... răspunde-ncet străinul copleşit de un oftat,
sunt un păcătos din lume... Nu ştiu să fi fost păcat
să nu-l fi făcut în viaţă. Am ucis. Am jefuit.
De copil m-a prins o vrajă de pahar şi de cuţit.

Mă ţineam ascuns în peşteri şi pândeam pe cei bogaţi.
Sângele curgea ca apa. Apoi galbenii prădaţi,
mi-i luau toţi cârciumarii şi femeile pierdute.
Şi cădeam în zori pe-o vale între brusturi şi cucute.
La altare n-am dus jertfă nici o mierlă de când sunt.
N-am ştiut de rugăciune. N-am avut nimica sfânt.
O putere, un balaur, îmi da brânci să beau, să prad...

- Vai, destul... vorbi străjerul. Locul tău e-acolo-n Iad.
Şi, cu mâna lui întinsă, i-arătă în jos sub cer,
într-o gură de-ntuneric, flăcări vii într-un crater.
Se uită-ngrozit străinul. Iar apoi încet şopti:
- Da... acolo... Dar ascultă. Înainte de-a muri,
osândit fiind la moartea cea mai grea, mai blestemată,
ţintuit pe lemnul crucii, am văzut, hulit de gloată,
un profet murind alături. Ba... mai mult ca un profet!

Nu era un om din lume. Ci, sub fruntea de nămet,
Îi plutea în ochi o pace... şi-o dumnezeire-n grai.
El mi-a spus privindu-mi faţa: Azi vei fi cu Mine-n Rai!
Şi acum o întrebare... un cuvânt mai am de spus:
Dacă tot ce văd e Raiul, nu-i pe-aici acel Iisus?...

- O! Iisus? E-aici în slavă... tot ce vezi Îi aparţine.
Dar de ce-ţi acoperi faţa hohotind? Sau plângi, străine?
- Rogu-te, o vorbă numai... Nu ştiu cum să-mi spun amarul...
Dacă e Iisus aicea... spune-I c-a venit tâlharul.
- Vino!... Poarta e deschisă... Domnul îi vorbeşte-n prag.
Îl priveşte lung tâlharul. Paşii înapoi se trag...
E Iisus acest arhanghel în veşminte sclipitoare?

Părul... Nu-i al Lui. Nici brâul. Nici cămaşa de ninsoare.
Dar... privirea blândă... Ochii. El e! Şi-a căzut grămadă.
Cum? Dar cine îl ridică? Ochii lui nu pot să creadă.
- Doamne, sunt murdar... şi-n zdrenţe. Sunt...
şi-şi frânse vorba-n dinţi...

- Eu... în haine de lumină? Eu, tâlharul, printre sfinţi?
Şi luându-l blând cu Sine, strălucitul Voievod,
lângă tron ducându-l, zise: „El Mi-a fost întâiul rod!“
Şi acum să ştie oricine: Unde a intrat tâlharul,
nu-i pe lume om să creadă şi să nu-l primească Harul!
Nu-i păcat pe care Domnul nu şi-a pus făgăduinţa.
Unul singur nu se iartă niciodată: Necredinţa!

Milostenia

Mainile intinse reprezinta dureroasele nevoi ale lumii – foamea duhovniceasca, foamea trupeasca etc., la a caror alinare suntem chemati sa ajutam prin ceea ce dam. Ele reprezinta marea foamete duhovniceasca ce exista in lume – golul de Dumnezeu din fiecare inima – pe care numai Hristos il poate umple. Dam si noi, dar intai da El. Oricat de mult am da, nu este decat o particica din ceea ce primim. Cand e vorba de dat lui Sa dai dupa posibilitati.

Problema este ca cele mai multe din daniile facute bisericii sunt disproportionate fata de ceea ce avem, fata de cat castigam. Nu este important cat da un crestin, ci cat da in comparatie cu posibilitatile sale. Un dar nu trebuie sa fie mare spre a fi semnificativ.

El este mare sau mic in comparatie cu celelalte bunuri pe care le avem. Una din pildele cele mai insemnate de milostenie crestineasca este cea a vaduvei sarace care a venit la Templu intr-o zi si a dat "tot ce avea". Nu era cine stie ce, dar a facut sa sune clopotelul de la cutia darurilor, iar pe Hristos L-a facut sa-i aduca o lauda ce va continua sa rasune peste veacuri:

"Adevarat graiesc voua, ca aceasta vaduva saraca a aruncat in cutia darurilor mai mult decat toti ceilalti. Pentru ca toti au aruncat din prisosul lor, iar ea din Sa dai cu dragoste Dati pe masura blagosloveniei pe care ati primit-o de la Dumnezeu.

Apoi, dati cu dragoste. Adevarata daruire crestina incepe cu propria mea daruire lui Hristos, si porneste din ea, zicandu-ti: "Nu da, daca nu-L iubesti pe Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de ajutorul simbolic al celor nepasatori." Si dimpotriva, dania crestina spune: "Daca Il iubesti pe Dumnezeu, fa ca darul tau sa arate marimea iubirii tale."

Sa dai cu marinimie

Sa dai dupa posibilitati, cu dragoste. Sa dai cu marinimie. "Cel ce seamana cu zgarcenie, cu zgarcenie va si secera." Cand e vorba sa dai pentru Dumnezeu si pentru lucrarea Sa, daca e sa gresesti, greseste prin marinimie, asa cum ai face daca cineva drag ar fi in nevoie si ti-ar cere ceva.

Treci dincolo de cele practice si incearca cele duhovnicesti. "Cel ce seamana cu imbelsugare, cu imbelsugare va si secera", scrie Pavel intr-una din epistole. Da cu imbelsugare, si cu imbelsugare vei primi.