ISPITA DIN FÂNTÂNĂ…

---

Traian Dorz, PE GENUNCHII LUI IISUS

– De trei lucruri să te fereşti cel mai mult în viaţa ta, copile, îmi zise moşu’ într-o zi, când scotea apă din fântâna noastră adâncă şi întunecoasă.
– De care, moşule?
– Să nu sari peste garduri, să nu asculţi pe la uşi şi să nu te uiţi în fântână. Fiindcă aceste trei obiceiuri sunt foarte primejdioase.
– De ce, moşule?
– Am să-ţi spun acum ce-a păţit Linuţa ieri cu fântâna cea adâncă şi întunecoasă din uliţă. Acolo mi se pare că v-am văzut şi pe voi odată, grămadă, cum v-aţi suit pe borta de lemne şi vă uitaţi în fundul fântânii.
Parcă aruncaţi pietre, ca să vedeţi cum se încreţeşte apa ei cea neagră şi afundă…
Linuţa era şi atunci cu voi, mi se pare. Ieri a mers singură la fântână şi s-a suit pe borta de lemne, să se uite jos, la apa din afund. Nu ştiu cum a făcut că a alunecat peste bortă, gata să cadă în jos. Mama ei spunea că Ispita din fântână, când a văzut-o că se uită acolo, a întins repede gheara şi a apucat-o, trăgând-o în fântână s-o înece.
A fost o minune de la Dumnezeu că n-a căzut până în apă. Ştii tu cârligul acela în care se agaţă găleata după ce tragi apă? În cârligul acela s-a agăţat rochiţa Linuţii. Iar Linuţa a stat acolo agăţată până ce a venit un om după apă şi a scos-o. Dacă nu venea omul, poate murea acolo agăţată sau, cum se tot zbătea ea acolo, i s-ar fi rupt rochiţa şi ar fi căzut în afund.
Şi aşa, era mai moartă când a scos-o.
Am simţit că mă trec fiorii de frică…
– Ce Ispită este aia din fântână, moşule?
– Tu, dragul moşului, ştii că cel rău vrea să piardă totdeauna sufletele oamenilor. El stă în locurile primejdioase, unde poate mai uşor să-l ucidă pe om, şi de acolo îi şopteşte omului care se apropie prea mult:
– Vino, vino mai aproape. Vino şi te uită numai puţin. Vino, să vezi cât este de frumos. Vino numai puţin… Şi omul, neştiutor, merge tot mai aproape, până poate să‑l înhaţe. Atunci îl leagă şi-l trage la fund…
Aşa face şi la cârciumă, n-ai văzut tu? Îi arată omului paharul cu băutură, îi face cu ochiul: Vino şi bea… Iar omul se duce treaz şi iese beat. Se duce bun şi iese nebun. Se duce sănătos şi iese ruinat. Se duce cinstit, dar iese pierdut. Intră om şi iese animal… I se pare că merge la rai, dar ajunge la iad. Şi aşa este cu orice loc primejdios. Omul trebuie să se ferească de departe, nici să nu se apropie,  căci dacă se apropie, păţeşte ca Linuţa: nu se mai poate opri până ajunge la nenorocire.
Atunci vede şi se zbate să scape, ca musca din pânza păianjenului, dar nu mai poate.
De atunci nu mă mai apropii de fântâni şi de gropoaie. De atunci mă feresc pe departe de uşile cârciumilor şi de orice loc în care Ispita cea cu gheare lungi şi cu şoapte înşelătoare m-ar putea atrage ca să mă piardă. De multe ori,  când trebuie să trec pe lângă astfel de locuri, îmi fac cruce şi trec grăbit, rugându-mă Domnului Iisus aşa:
Preaputernice Iisuse Doamne, Care ai biruit pe Ispită şi ai zdrobit puterea Răului, Te rog să mă păzeşti când trebuie să trec pe lângă aceste locuri primejdioase. Acopere-mi ochii, să nu văd Ispita. Astupă-mi urechile, să n-o aud. Păzeşte-mi inima, să nu mi-o atragă. Şi fereşte-mi paşii, să n-ajung acolo. Nu mă lăsa pe mine să mă apropii de ea şi n-o lăsa nici pe ea să se apropie de mine, ci totdeauna fii Tu între mine şi ea, ca să nu-mi poată face nici un rău. Amin.
De atunci, prin astfel de locuri, oricând trebuia să trec, o luam la fugă şi nici ’napoi nu mă uitam, până când eram trecut departe.
Slăvit să fie Domnul!

Cum poţi face să bea un măgar, căruia nu-i este sete

Povestea ne vorbeşte despre: dificultatea de a convinge, puterea de convingere a faptei

Doi călugări vorbeau despre greutatea de a convinge un om de ceva.
–Cum poţi face să bea un măgar, căruia nu-i este sete?
–Cum poţi face să bea un măgar, respectându-i libertatea? Nu există decât un singur răspuns: să găseşti un alt măgar, căruia îi e sete...
–Cum aşa?
–Măgarul însetat va bea îndelung, cu bucurie şi cu voluptate, alături de fârtatul său.
–Ca să-i dea exemplu...
–Nu ca să-i dea exemplu, ci pentru că îi este fundametal sete.
–Aha! Acesta este secretul! Îi este într-adevăr pur şi simplu sete, veşnic sete.
–Şi poate într-o zi, fârtatul său, cuprins la rându-i de poftă, se va întreba dacă n-ar face bine să-şi cufunde şi el botul în ciubărul cu apă proaspătă.

Oamenii însetaţi de Dumnezeu sunt mai eficienţi decât mulţimea neghiobilor, care vorbesc despre el.

Spunem povestea:
Oricui se erijează în sfătuitor
Adolescentului care amână să se apuce de treabă
Cuiva care vorbeşte mult dar nu făptuieşte
Părintelui/liderului care vrea să-şi convingă copilul/subalternul.

Călugărul care dormea cu leii

Povestea ne invaţă despre puterea credinţei, asceză, paza poruncilor Dumnezeieşti.

Ne spune Avva Polihronie că în lavra lui Avva Pavel trăia un călugăr bătrân. Acesta adeseori pleca din mânăstire şi rămânea pe ţărmurile sfântului râu Iordan, ca să se roage în singurătate. Şi nu arareori dormea, unde găsea un culcuş de fiară: panteră, leu. Odată găseşte în peştera, în care înnoptează doi pui de leu şi-i aduce în biserică, înveliţi în haina, cu care se îmbrăca şi spune fraţilor miraţi şi speriaţi:

–Dacă vom păzi poruncile lui Dumnezeu, leii vor asculta de noi, dar pentru că nu ascultăm de Domnul şi ne-au innegrit păcatele, ne temem noi de ei.

Fraţii au ascultat şi mult s-au folosit.

Spunem povestea: cui vrea să se ocupe de sine, de sporirea lui întru credinţă, tinerilor nerăbdători

 

http://sfantulnectarie-babylenuta.blogspot.com

Câte feluri de oameni sunt

Povestea ne învaţă: felul de oameni, tipul de cunoaştere, despre ignoranţă, că neghiobia este incurabilă.

Un ucenic înt-ale înţelepciunii şi-a întrebat bătrânul dascăl:
–Câte feluri de oameni sunt?
–Sunt patru soiuri de oameni: Cei care ştiu şi ştiu că ştiu. Aceştia sunt învăţaţii.
Cei, care ştiu, dar nu ştiu că ştiu. Aceştia sunt visătorii şi trebuiesc treziţi..
Cei, care nu ştiu şi ştiu că nu ştiu. Ei trebuie ajutaţi să înveţe.
Cei care nu ştiu şi nu ştiu că nu ştiu. Şi aceştia sunt neghiobii, pentru care nu mai e mare lucru de făcut...

Spunem povestea: celui care vrea să înveţe pe toată lumea
cuiva, care crede că ştie totul
omului, care nu ştie cât mai are de învăţat
unui proaspăt absolvent
aceluia, care vede un savant într-un neghiob
cui nu realizează că are în faţă un prost