În luna ianuarie creştinii sărbătoresc Boboteaza, în amintirea evenimentului petrecut la râul Iordan, prin care Iisus Hristos a primit botezul de la Sf. Ioan. Acesta este numit Botezătorul deoarece şi până la apariţia Mântuitorului pe malul râului, el îi boteza pe iudei şi îi îndemna să-şi schimbe viaţa printr-o curăţire sufletească. Mai mult, la Iordan, după botezul Domnului, taina de nepătruns pentru noi, oamenii, a Sfintei Treimi s-a dezvăluit într-o mică măsură prin apariţia porumbelului alb (ca prezenţă lămurită a Duhului Sfânt) şi ca glas al Tatălui Ceresc, glas care a fost auzit de toţi cei prezenţi – rămaşi înmărmuriţi.
De atunci – de aproape 2000 de ani – pe malul Iordanului are loc o procesiune la care participă mulţime mare de oameni. Vis à vis de malul israelian, pe pământul Iordaniei, despărţiţi doar de râul (lat de vreo 10 m) care este şi graniţă, alte sute de creştini prăznuiesc Boboteaza cu mare entuziasm.
Am fost martorul ocular al minunii „întoarcerii Iordanului”, chiar de Bobotează, moment în care se sfinţesc apele printr-o slujbă specială. De altfel, aghiazmă înseamnă chiar sfinţirea apei (din lb. greacă), iar apa sfinţită atunci, numită şi „aghiazmă mare”, ţine vreme îndelungată. Toţi cei prezenţi la Iordan ştiau aceste lucruri, şi manifestarea lor a fost una pe măsură. Imediat după slujbă, sub privirile Patriarhului şi delegaţiei sale, oamenii au sărit în apa deloc caldă (chiar dacă afară erau vreo 15 grade), să prindă crucea care a fost aruncată în mijlocul râului (1). În acelaşi timp, s-au eliberat porumbei albi, care au înconjurat fix de trei ori mulţimea, şi duşi au fost. Zarva crescuse pe malurile pline de trestie ale Iordanului, iar mulţimea pestriţă (rase, neamuri, porturi, obiceiuri etc.) se manifesta zgomotos. Cele câteva mii de suflete aşteptau înfrigurate minunea: „întoarcerea” râului înspre izvoare!
Unduirea umană se mai potolise niţel, unii începuseră chiar să plece (2), eu însumi strângeam aparatele foto, când un glas jugulat de emoţie ne-a făcut să tresărim: „Iordanul, priviţi Iordanul!”. Într-adevăr, am rămas mut de uimire! Fiind la 2 metri de apă, am putut vedea perfect cum râul mâlos, care cursese până atunci imperturbabil de lin, a prins a fierbe. Dar cum? Exact între locul din amonte, în care Patriarhul Ierusalimului aruncase crucea, şi locul din aval, unde eram noi – şi unde se şi termina mulţimea pelerinilor adunată pe mal (3).
Aşadar, râul îşi tulburase curgerea exact pe o distanţă de 100 de metri. Mai sus, era perfect lin; după noi, la vale – neted ca-n palmă... Privind acest fenomen inexplicabil, aveai senzaţia unui uriaş fierbător pus pe fundul apei, care-i agita suprafaţa, într-o „fierbere” nemaipomenită. Aşadar, pentru ochiul meu, Iordanul nu a curs invers, ci a bolborosit pe loc, şi-a încreţit faţa – aşa cum o arată şi imaginile foto.
Vă imaginaţi ce vuiet, ce entuziasm a cuprins mulţimea! Oamenii s-au aruncat cu zecile în apă, alţii luau bidoane întregi, mulţi se rugau fierbinte, unii priveau în gol, amuţiţi (4). Pentru toţi cei prezenţi, a fost o zi de neuitat. Şi acest lucru se întâmplă la fel, punctual, de aproape două milenii! Aşa uiţi de oboseala zilei, de marşul prin deşert câţiva kilometri dus-întors (de unde se opresc autocarele), uiţi de sete sau foame. Pur şi simplu rememorezi fiecare imagine tulburătoare şi nu conteneşti să te gândeşti că ai fost martorul unei minuni care
s-a petrecut sub ochii tăi (5).
