Firea celui stapanit de invidie

Odata, un imparat a voit sa ispiteasca firea celui invidios. I-a chemat la el pe un invidios si pe un iubitor de bani si le-a zis: "Poruncesc sa cereti de la mine orice veti voi si eu va voi da cu placere. Dar sa stiti ca celui ce va cere in urma, ii voi da indoit cat va cere cel dintai. Hai, cine cere intai?"

Vazand imparatul ca se cearta multa vreme nevoind nici unul sa ceara intai, a poruncit invidiosului sa ceara primul. Acesta, atunci, de necaz ca va lua celalalt indoit, a cerut sa i se scoata un ochi, ca celuilalt sa i se scoata amandoi. 

Aceasta este firea celui stapanit de invidie.
http://www.crestinortodox.ro

 Avva MACARIE SI CIORCHINELE DE STRUGURE

Aducându-i-se odata Sfântului Macarie un ciorchine de strugure, lucru rar în pustie, acesta, care iubea mai mult sa odihneasca pe fratele, decât pe sine, l-a trimis unui pustnic, socotind ca acela are mai multa nevoie de el. Pustnicul, care, ca si Macarie, se îngrijea mai curând de binele semenului, laudând pe Domnul pentru atâta bunatate, duse ciorchinele altui frate, iar acela altuia. Si asa se facu ca strugurele înconjura multimea chiliilor risipite în pustie si foarte departate una de alta, fara sa fi gustat nimeni din el, pâna ce ajunse din nou la Macarie. Si mult s-a bucurat sfântul vazând atâta înfrânare si iubire printre frati, si folosindu-se de pilda lor îsi înteti lucrarea nevointelor celor duhovnicesti (Istoria monahilor din Egipt, 29. PL 21, 453).

Recunoştinţa unui copil

Odată, o învăţătoare le-a cerut copiilor din clasa întâi să facă un desen în care să reprezinte un lucru pentru care ei sunt recunoscători. S-a gândit că sunt puţine lucruri pentru care ar putea fi recunoscători aceşti copii din cartierele sărace. Era convinsă că majoritatea dintre ei vor desena fazani sau mese pline cu mâncare...

Copiii au trecut la lucru şi fiecare lucra concentrat la ceva. A uimit-o însă desenul pe care l-a făcut Dorinel: o simplă mână desenată copilăreşte. Dar mâna cui? Clasa a rămas impresionată de acea imagine abstractă. Unii şi-au spus părerile. "Cred că este mâna lui Dumnezeu care ne dă de mâncare", a zis un copil. "Un fermier - a sugerat altul - pentru că el creşte fazani..."

În final, în timp ce copiii lucrau încă la desenul lor, învăţătoarea s-a apropiat de banca lui Dorinel şi l-a întrebat a cui este mâna aceea. „Este mâna dumneavoastră, doamnă învăţătoare”, a şoptit sfios copilul.

Ea şi-a adus aminte că, mai mereu, în recreaţie, îl lua de mână pe Dorinel, un copil scund, sfios şi singuratic, şi mergea cu el afară, îndemnându-l să se bucure alături de colegi. Făcea acest lucru şi cu ceilalţi copiii, dar pentru Dorinel gestul acesta însemna mult, cel mai mult, de aceea a considerat că trebuie să fie recunoscător.

Un gest mărunt, care nu costă nimic, dar pentru acest copilaş a însemnat mult, mai mult decât dacă ar fi primit ceva material: dulciuri, jucării. De aceea este bine să facem gesturi mici, simple, dar făcute din inimă şi cu iubire mare. Nu trebuie să ne gândim la gesturi mari, căci căutând să facem fapte mari, le vom amesteca şi cu mândria, iar atunci le vom pierde, fiind ferm convinşi că avem fapte mari... Învăţătoarea nici nu s-a gândit vreodată că a făcut vreo faptă bună. I se părea ceva firesc ceea ce face, fără să-i vină vreun gând de mândrie, dar pentru Dorinel a însemnat mult.

Numai aşa dăruind, vom dobândi.

---