Plậnge Maica Domnului.

Lacrimile ei sunt mir de mult preţ revǎrsat pe icoane.
Ele tǎmǎduiesc bolile cele trupeşti şi sufleteşti, îi veselesc pe cei sǎnǎtoşi, îi întǎresc pe cei îndoielnici. În milostivirea ei chiar şi atunci cậnd plậnge Maica Domnului nu ne pǎrǎseşte, ne mậngậie cu lacrimile ei purtǎtoare de bucurie. Preocupaţi fiind sǎ pǎtrundem în viitor ca sǎ aflǎm ce prevesteşte acest fapt, uitǎm esenţialul. De ce plậnge Maica Domnului? Ce mamǎ plậnge fǎrǎ motiv? Poate plậnge pentru nepurtarea de grijǎ a bǎtrậnilor sau pentru nesocotinţa tinerilor ori pentru inocenţa pierdutǎ a copiilor. Plậnge din vina noastră cǎci ea ştie cǎ meritǎm mare pedeapsǎ pentru pǎcatele noastre. Îşi plậnge grǎdina cea plinǎ de „gunoaie”, Lumina ţinutǎ sub obroc, pâinea cǎlcatǎ în picioare în staţia de autobuz... Ce motive de bucurie ar avea Maica noastrǎ cereascǎ atunci cậnd ne vede cật de legaţi suntem de cele pǎmậnteşti şi cum ne îndepǎrtǎm ca trǎire şi simţire de Fiul sǎu şi Dumnezeul nostru? De sus pậnǎ jos numai minciunǎ, nepǎsare şi luptǎ pentru putere şi slavǎ deşartǎ. Desigur cǎ plậnsul Maicii Domnului în icoanǎ este plậnsul ei înaintea Tronului Ceresc şi prefigureazǎ vremuri de încercǎri şi ispite. Dar încercǎrile de ce ne sunt date de Dumnezeu? Ca sǎ ne certe pentru cǎ n-avem credinţǎ fierbinte şi ne irosim viaţa în hǎţişurile lumii. De douǎ mii de ani o facem sǎ plậngǎ pe Maica Domnului şi a noastrǎ, dar ne prefacem cǎ nu ştim de ce. Ce este de fǎcut? Sǎ ne cerem iertare şi sǎ ne cercetǎm conştiinţa apoi sǎ urmǎm calea cea dreaptǎ. N-o s-o vedem niciodatǎ pe Maica Domnului rậzậnd. Dar poate nu o să o mai vedem nici plậngậnd. Şi, sǎ sperǎm cǎ, în sfậrşit, va birui mintea romậnului cea de pe urmǎ."
(Tudora Luca,Lumea Credintei)

NU TAIA DIN CRUCE!

---

Pe-o lespede rece, din greu rasufland,
cu umbre ciudate pe chipul sau bland,
sta frant de-obosela batranul crestin,
dorind sa mai guste un strop de alin.
O clipa-I alearga privirea-napoi,
cu frunzele smulse din arborii goi.
Si vede prin ceata, pe drum de caruti
atatea icoane din anii trecuti…
O viata de zbucium, de mari suferinti,
si totusi de multe si dragi biruinti.
Dar crucea, o clipa lasata acum,
adesea prea grea ii paruse pe drum.
O viata intreaga sa porti pe grumaz
atatea batjocuri si-atata necaz.
Betanii putine si spini indeajuns…
O clipa crestinul se simte patruns.
O clipa in suflet stabat indoieli…
“Gandeste-te bine… Dar dacaz te-nseli?…
Ce-I viata? Ce-I lumea un larg labirint.
Urechea te-nsala …ochii te mint…
Sa-nduri pentru lume cand lumea nu vrea?
Vai, viata-I prea veche… si crucea-I prea grea.”
Si astfel, c-un umar de cruce proptit,
batranul se lasa de somn biruit.
Si iata, in somnul de truda si-amar,
lumini si imagini in minte-I rasar…
El vede cum ingeri, pe-un varf de copac,
Il cheama pe nume si semen ii fac.
Crestinul trasare. Se uita mirat,
si-ndata porneste sub cruce plecat.
Pe drumul de munte el urca din nou.
Si vantu-I adduce din culmi un ecou…
Dar crucea apasa mai mult, tot mai mult.
In piept da navala un negru tumult.
 
“Prea grea mi-e povara acum la sfarsit.

Si drumul prea-ngust e si prea povarnit.
Zadarnic ma lupt, ma indemn, ma grabesc,
caci Cerul mereu mai departe-l zaresc.”
Se leagana pasii, avantul e frant.
Batranul crestin e cazut la pamant.
“Mi-e peste putere. Aicea raman.”
Si zace-n tarana sarmanul batran.
“Ehei, mai crestine, se-aude un glas,
prea mare-I povara, prea mult ai de tras…
Ia barda aceasta si taie din lemn!
Nu fi fara minte! Din mila te-ndemn…
Aceasta-I o cruce ce nu poti s-o duci,
caci ea-I cea mai lunga si grea dintre cruci!”
Crestinul asculta indemnul strain.
Apuca unealta ce-l scapa de chin.
Loveste in barna c-un brat de voinic.
Din cruce reteaza un pic… inc-un pic.
O pune pe umar… incearca un pas.
Loveste cu barda in ce-a mai ramas.
Din nou mai incearca. Si-apoi un fior,
sopteste: “Acuma mi-e mult mai usor”
Si-ndata porneste pe cale voios,
cu crucea scurtata urmand pe Hristos…
Pe drum sentalneste cu cete de frati
si-I lasa in urma sub cruce plecati.
Si astfel, degraba, zorind pe poteci,
ajunge la poarta cetatii de veci.
Ce ziduri de iaspis, topaz si iacint!
Ce porti sclipitoare de alb margarint!
Ce noir de stindarde! Ce scari! Ce faclii!
Armate de ingeri cu lanci aurii!
Dar, vai, de la el pan-la porti e un sant
pe care nu-I punte, nici barna, nici lant.
Si striga batranul de taina patruns.
Dar nimeni nu-l vede sa-I dea un raspuns.
Si striga batranul pierdut si livid.
Nu-I nimeni la poarta. Nu-I nimeni pe zid.
Deodata din vale, cu ochi sclipitoriu,
cu crucea pe umar, vin frati si surori.
Ei vin cu nadejde. O vorba nu spun,
ci repede crucea ca punte si-o pun
Ei trec peste punte, pe poarta patrund,
iar crucea in urma se pierde-n afund.
Batranul ia crucea cu-al doruluio val,
si-ncearca s-o puna si el de pe mal.
Dar crucea-I scurtata … Au toate un rost…
Ce bine-ar ajunge de-ar fi cum a fost!
Crestinii trec santul si intra pe potri.
Ce bine e crucea intreaga s-o porti!
Ce cantec, ce chiot s-aude-n Eden!
Ce largi multumiri intr-un dulce refren!
Ce zboruri de inger! Ce slavi de lumini!
Ce largi curcubee de aur si crini!
Crestinul de-afara, de jale rapus,
cu greu peste sant lemnul crucii si-a pus
si-cearca sa treaca. Un pas … inca-un pas…
O, cat de aproape al Domnului glas!
Un pas… inca unul… Ah, pragu-i deschis!
Dar crucea deodata… se duce-n abis…
Si cade bartanul in golul temut…
Rasplata-I pierduta si sceptru-I cazut!

Dar iata…ce taina! El nu stie cum…
pe lespedea rece, la margini de drum,
acolo, c-un umar de cruce proptit,
crestinul acuma din somn s-a trezit.
Dormise o clipa. Si visul ciudat
un somn si-o lumina din Ceruri i-a dat.
Batranul se scoala si simte in piept
o flacara noua si-un dor intelept.
Cu grab ape umeri povara luand,
priveste-nainte cu chipul sau bland
si crucea ii pare aripa spre zari!
Ah, crucea-I intreaga si fara scurtati!…
Acum, el va spune oricui: catre Rai
din crucea credintei nimic san u tai!
Cu crucea intreaga, Isus, catre noi,
veni de la Tatal cu sange suvoi.
Si-acum El din lume, ne-asteapta la fel,
cu crucea intreaga sa mergem spre El…”