[…] Mult mă mir cum de nu pricepem ceea ce cântăm în toate zilele: că
ne blestemăm pe noi înșine și nu luăm aminte înțelesul cântărilor.
Fiindcă zicem: de am răsplătit celor ce mi-au făcut rele să cad de la
vrăjmașii mei în deșert. Ce va să zică: să cad? Câtă vreme cineva stă pe
picioarele sale se poate împotrivi vrăjmașului său, dă război și este
lovit, se luptă să biruiască chiar dacă este biruit, pentru că încă stă.
Iar de se va întâmpla să cadă, nu se mai poate lupta cu vrăjmașul. Deci
noi ne blestemăm singuri: nu numai să cădem în fața vrăjmașilor noștri,
și să cădem și deșerți. Și ce va să zică a cădea deșert în fața
vrăjmașului? A cădea, am zis, înseamnă a nu mai avea putere să stai
împotrivă, zăcând pe pământ. Iar deșert înseamnă a nu mai avea nici o
putere ca să te scoli măcar de la pământ; căci cel ce poate să se
scoale, poate iarăși să se ajutoreze și să vină iarăși la război, cu
orice mijloc. Mai pe urmă zicem: să gonească vrăjmașul sufletul meu și
să-l prindă, adică să-l apuce în mâinile lui și să-l supună întru toate.
Toate acestea ne blestemăm a le pătimi de vom răsplăti rău pentru rău.
Dar nu zicem numai acestea, ci încă adăugăm: să calce jos pe pământ
viața noastră. Ce este viața noastră: faptele cele bune. Cerem să fie
călcată pe pământ, adică să ne facem cu totul pământești, având tot
gândul nostru împilat pe pământ. Apoi zicem: slava mea în țărână să
locuiască, adică mintea și știința ce se nasc în suflet din paza
sfintelor porunci să le îngroape în pământ. Așadar zicem să facă slava
noastră spre rușinarea noastră, adică să o arunce în țărână și să se
facă pământească viața și slava noastră ca să nu mai socotească niciun
lucru dumnezeiesc, ci toate cele trupești; asemenea celor pentru care
zice Dumnezeu: „Nu va rămânea Duhul meu întru ei, fiindcă sunt
trupești".
Acestea toate cântând, ne blestemăm pe noi de vom răsplăti rău pentru
rău. Dar câte rele nu răsplătim pentru rele și nu vrem să știm, nici să
le băgăm în seamă? Căci a răsplăti rău pentru rău nu se face numai cu
fapta, ci și cu cuvântul și cu chipul. Să nu gândească cineva că este
îndreptat pentru că n-a răsplătit rău cu rău cu fapta; că poate face
răsplătire precum am zis și cu cuvântul, și cu chipul și cuprivirea,
supărând pe fratele său. Că și cu privirea și cu orice altă mișcare poți
tulbura pe fratele tău.Toate acestea sunt răsplătiri cu rău pentru rău.
Dar chiar și când se nevoiește cineva să nu răsplătească rău pentru
rău, nici cu fapta, nici cu cuvântul, nici cu chipul, nici cu mișcarea,
dar de va avea scârbă îninima sa asupra fratelui și se va mâhni asupra
lui, tot e vinovat ca și cum ar răsplăti rău pentru rău. Luați aminte că
sunt multe stări și deosebiri ale acestui lucru: că și de nu se
scârbește, nici nu se mâhnește cineva asupra fratelui său, însă auzind
că altcineva l-a scârbit pe acela, sau l-a hulit ori l-a ocărât, se va
bucura, și cu aceasta se află în vina răsplătirii cu rău. Și iarăși: de
este cineva care nici în inimă nu este mâhnit asupra fratelui, nici nu
se bucură de necinstea lui, ba încă se și scârbește, însă nu-i pare bine
când îl va vedea sporind în vreo bunătate, slavă sau odihnă, ci se
mâhnește, și aceasta este patimă, măcar că este mai ușoară.
La începutul cuvântului am zis că este cineva care face metania
fratelui, dar pe urmă rămâne totuși scârbit asupra lui și zicem că a
tămăduit mânia făcând metanie, însă nu s-a nevoit a face tămăduire și
ținerii de minte a răului; altul, întâmplându-se să fie scârbit de
cineva, făcând metanie se împacă cu același nici ținere de minte a
răului nu are în inima sa, dar, de se va întâmpla mai pe urmă să-i zică
uncuvânt atingător, iarăși își aduce aminte de cel dintâi și se tulbură.
Unul ca acesta se aseamănă cu omul care a avut rană și puind alifie s-a
închis, dar numai pe dinafară, iar înlăuntru încă este slab locul, și
oricând se va lovi la acel loc, fiind mai slab se rănește mai curând
decât dacă s-ar lovi în altă parte a trupului și îndată începe a curge
sânge. Așa pătimește și acesta: a avut rană, a pus alifie, adică
metania, și deocamdată rana, adică mânia s-a vindecat, însă nu s-a
tămăduit de tot, ci încă mai are semn de vătămare, din care acea rană
îndată se întărâtă, când se va întâmpla vreo cât de mică lovitură. De
aceea, trebuie să se nevoiască omul cu tot dinadinsul și să tămăduiască
desăvârșit acea rană, încât să crească, ca mai înainte și păr pe locul
acela, să nu mai rămână nici un semn, nici măcar să nu se cunoască că a
fost rană în acel loc. Dar aceasta nu o poate face altfel decât numai
rugându-se lui Dumnezeu din toată inima pentru cel ce l-a întristat,
zicând: Dumnezeule, ajută fratelui meu și mie pentru rugăciunile lui. Să
nu înceteze rugându-se pentru fratele său până când nu i se va liniști
desăvârșit inima. Fiindcă este un semn de milostivire și de dragoste, ba
și de smerenie a cere ajutor pentru rugăciunile lui și oriunde este
milostivire, dragoste și smerenie, ce poate face mânia, ținerea de minte
a răului sau altă patimă? Precum a zis avva Zosima: „De va întinde
diavolul toate cursele răutății lui, de va mijloci cu toate uneltele
lui, cu toți dracii lui, toate rămân zadarnice și se biruiesc cu
smerenia poruncii lui Hristos". Iar alt sfânt zice: „Cel ce se roagă
pentru vrăjmașii lui, numai acela nu are ținerea de minte a răului".
Lucrați, dar și pricepeți cele ce auziți. Adevărul vă zic: dacă nu le
veți face cu fapta, nu le puteți pricepe cu cuvântul. Cine poate să
învețe vreun meșteșug numai din cuvânt? Au nu întâi se ostenește lucrând
și stricând, silindu-se și de multe ori neizbutind, până când, puțin
câte puțin, ostenindu-se și având răbdare, învață acel meșteșug. Pentru
că văzând Domnul, cugetul și osteneala lui îi ajută. Dar noi, voind să
învățăm meșteșugul meșteșugurilor, cum vom putea să-l deprindem numai cu
cuvântul fără a ne sili cu fapta? […]
- Si tu crezi in viata de dupa nastere?.jpg)
