"Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor." (Matei 3, 2)
Pocăinţa
este un mare dar dat de Dumnezeu omului. Ea se arată a fi cel de-al
doilea botez, în care ne spălăm de păcatele înfăptuite şi ne îmbrăcăm
iarăşi cu veşmintele cele albe, primind harul pierdut după căderea în
păcat. Am fost păcătoşi, putem deveni sfinţi. Pocăinţa ne deschide
cerul, ne duce în Rai. Fără pocăinţă nu există mântuire.
A
te pocăi înseamnă a-ţi schimba modul de viaţă, înseamnă "să îţi vii în
fire", adică să vezi păcatul din tine, să-l conştientizezi, să ajungi să
îl urăşti, iar apoi să te căieşti în faţa lui Dumnezeu, în prezenţa
preotului, făgăduind să nu mai păcătuieşti.
Bolnavul
nu va primi niciodată tămăduire dacă nu va descoperi doctorului boala
sa. La fel şi noi, până nu ajungem la cunoştinţa păcatului, nu putem
primi iertare de la Dumnezeu. "Conştiinţa păcatului este începutul
mântuirii, spune Fericitul Augustin. Dacă omul ascunde, Dumnezeu
descoperă; dacă omul ţine în taină, Dumnezeu vădeşte, dacă omul
recunoaşte, Dumnezeu iartă".
Fără o spovedanie
sinceră este cu neputinţă să biruieşti patimile. Dacă omul nu îşi vede
păcatele înseamnă că suferă de o boală duhovnicească serioasă şi
sufletul îi este mort pentru Dumnezeu. Pe omul acesta nu-l mai chinuie
păcatele, acest suflet este legat de diavol atât de mâini, cat şi de
picioare, ochii duhovniceşti îi sunt închişi, urechile lui nu aud,
buzele i s-au împietrit.
Sfântul Ioan Gură de Aur
spune că păcatul ne întinează ca o pată, care nu poate fi spălată nici
în mii de ape, ci numai cu lacrimile pocăinţei. Atunci când se căieşte
păcătosul, întru cei de Sus e sărbătoare: îngerii, cerul întreg se
bucură de un singur păcătos care se pocăieşte. Pocăinţa ne deschide
porţile Raiului.
