Stareţul unei mănăstiri a fost întrebat odată de
nişte vizitatori: „Părinte, călugării din această mănăstire provin
din locuri diferite, din medii sociale diferite, fie de la ţară, fie
de la oraş; unii sunt intelectuali, alţii sunt
simpli ţărani, unii sunt tineri, alţii sunt bătrâni. În ciuda
originii şi formării lor diferite, cum pot ei totuşi să formeze o
comunitate unită?”
În loc de un răspuns teoretic, părintele stareţ le
răspunse printr-o imagine: "Închipuiţi-vă o roată: un cerc
exterior, nişte spiţe şi un punct comun în
centru. De la cercul exterior spiţele merg spre centru şi
sunt ţinute de acest punct. Spiţele suntem noi înşine care formăm
comunitatea. Centrul este Iisus Hristos. Acest Centru ne ţine pe
toţi. El ne ţine împreună".
Mult s-au minunat vizitatorii de înţelepciunea
bătrânului şi de puterea învăţăturii lui.
Stareţul continuă: "Cu cât spiţele se apropie mai
mult de centru, cu atât se apropie şi între ele. Şi cu cât se
apropie şi mai mult, se unesc între ele şi se unesc şi cu centrul
care le susţine, făcând un corp comun. Asta înseamnă că dacă ne
apropiem cu adevărat de Hristos în viaţa de toate zilele, atunci ne
apropiem şi între noi mai mult. Şi cu cât ne apropiem şi mai mult de
Hristos, vom ajunge la o sfântă comuniune: Hristos v-a trăi în noi
şi noi în Hristos. Numai astfel putem trăi unul cu altul, unul
pentru altul şi de asemenea pentru ceilalţi".
