Sfintii Parinti spun ca omul
n-are cu ce sa se mandreasca: "Sunt ale tale numai virtutile pe care
le-ai implinit fara ajutorul mintii, pentru ca mintea insasi ti-a fost
data tot de la Dumnezeu. Pe seama osardiei tale sa pui doar nevointele
pe care nu le-ai facut in trup, fiindca nici trupul nu-i al tau, ci e
faptura lui Dumnezeu", zice Ioan Scararul. Ca atare, orice am face nu
este al nostru, ci al lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu ne-a facut in asa
fel ca nu ar fi trebuit deloc sa facem raul, dar noi ne-am bagat
singuri in suflet pacatul si stricaciunea.
Toate darurile duhovnicesti sunt ale lui
Dumnezeu. Tu, daca ai minte, nu te poti mandri cu avutul altuia, cu
haina altuia, cu scrierea altuia, pentru ca stii prea bine ca nu sunt
ale tale. La fel si fata de Dumnezeu. "Te poti mandri numai cu pacatele
tale", zice un Sfant Parinte. Iar sa te mandresti cu ceea ce ti-a dat
Domnul e cea mai mare nebunie, fiindca aceste daruri, dupa cum spune
Isaac Sirul, nu sunt avutul tau, ci ti-au fost date de Dumnezeu, si daca
nu vei umbla dupa poruncile Lui si dupa voia Lui Domnul isi va lua de
la tine darurile Sale, avutul Sau, si vei semana cu un om caruia i s-a
luat tocul care tocmai fusese inmuiat in cerneala. Trebuie sa ne amintim
ca toate acestea nu-s ale noastre, ci sunt bogatia Domnului, pe care
noi nu facem altceva decat s-o risipim si sa o stricam.
Domnul spune ca cel ce are in sine
trufie are drac inlauntrul sau. "Calugarul trufas nu are nevoie de drac,
pentru ca singur s-a facut siesi drac si potrivnic", citim la Ioan
Scararul. Orice ar face un asemenea om este in zadar si nu va aduce nici
un folos. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca monahul trufas nu se da
in laturi de la nimic - nici de la rugaciune, nici de la post, nici de
la priveghere, nici de la dormitul pe pamantul gol, nici de la alte
nevointe grele -, insa le face pe toate atata vreme cat ii convine
dracului ce sade in el, atata vreme cat le face pentru egoul sau, pentru
ca omul ce se slaveste in desert este, precum am spus, inchinator la
idoli.
Se cuvine sa uitam de toate virtutile
noastre, pentru ca toate sunt ale lui Dumnezeu: cel ce se mandreste cu
ele se afla intr-o stare groaznica, pentru ca are in sine drac. Unui
asemenea om ii poate ajuta numai Dumnezeu si, dupa cum spune Ioan
Scararul, rana lui "nu se tamaduieste de catre oameni". Ne putem doar
ruga pentru un asemenea om, dar nu-l putem ajuta nici cu cuvantul, nici
cu fapta: "Cine este robit de trufie, acela are trebuinta de ajutorul
lui Dumnezeu insusi, caci desarta e pentru unul ca acesta izbavirea cea
de la oameni".
Cum sa ne luptam cu starea aceasta? Daca
am savarsit un lucru bun, trebuie sa ne amintim ca sub masca multumirii
aduse lui Dumnezeu se strecoara ades trufia. Sa ne amintim de vames si
de fariseu. Fariseul chiar era altfel decat vamesul, vamesul n-avea
faptele lui - dar prin slava desarta si-a nimicit singur rasplata. Nu se
cuvine sa incepem rugaciunea, mai ales de marturisire si multumire,
zicand: „slava Domnului, nu am cutare si cutare pacat, fac cutare si
cutare lucru bun". Si deseori facem asa. Ioan Scararul spune despre
trufie: "Sa ascultam, toti cei ce vrem sa scapam din aceasta groapa:
foarte ades aceasta patima primeste hrana de la multumirea adusa lui
Dumnezeu. Am vazut oameni care cu gura multumeau lui Dumnezeu
semetindu-se in cugetele lor. Despre aceasta da marturie limpede
fariseul, care a zis: Dumnezeule, Iti multumesc (Lc. 18, 11)".
Ideea este nu ca nu trebuie sa multumim
lui Dumnezeu pentru tot ce facem - pentru ca, intr-adevar, toate sunt
ale Lui, darul Lui -, ci ca zicand: „Iti multumesc fiindca am devenit
atat de bun" punem accentul pe noi insine. Asadar, aceia dintre noi care
au unele faptele bune trebuie sa-si aduca aminte ca marturisirea si
multumirea trebuie sa inceapa cu pocainta si cu smerenia, si de-abia
apoi putem da multumita lui Dumnezeu, in primul rand pentru faptul ca ne
da vreme de pocainta. Trebuie sa ne amintim ca nu ne putem apropia de
Dumnezeu in trufie. De la rugaciunea de multumire fariseica nu putem
astepta nimic mantuitor, nimic folositor pentru pocainta.
Trufia ne impiedica in primul rand sa ne
pocaim, ne departeaza de pocainta, pentru ca in esenta sa este
"lepadare de Dumnezeu" si de ajutorul Lui, „nascocire draceasca", si
daca inca nu avem asta in noi, apoi avem deja „defaimarea aproapelui si
trambitarea nerusinata a propriilor osteneli".
Trebuie sa ne amintim si ca in aceeasi
masura cu trufia aduce piedici pocaintei si deznadejdea. Deznadejdea
este de doua feluri: uneori vine din multimea pacatelor si multa
intristare, alteori - din trufie si semetie. Daca toata vremea m-am
socotit bun, toata vremea am nadajduit in mine insumi, in puterile mele,
am crezut ca nu sunt la fel ca ceilalti, si deodata am cazut,
aratandu-ma mai rau chiar decat toti, bineinteles ca in mine ia nastere
deznadejdea.
Despre aceasta vorbeste Ioan Scararul:
"Este o deznadejde care vine din multimea pacatelor si din impovararea
constiintei si din intristarea nesuferita, cand sufletul, din pricina
multimii rautatilor sale, se afunda, si de greutatea lor se ineaca in
adancul dezna-dajduirii. Este insa si un alt fel al deznadejdii, care
vine din trufie si semetie, cand ceia ce au cazut socot ca nu au meritat
aceasta cadere. Cel ce va cugeta adanc la lucrul acesta va afla ca
intre unii si ceilalti este deosebire: cei dintai se lasa prada
nepasarii, iar ceilalti, in deznadejdea lor, se tin si de nevointa".
Bineinteles ca nici o deznadejde, nici cealalta nu pot sa ne aduca la
pocainta.
Cum sa ne luptam cu deznadejdea ce vine
din trufie? De acest fel de deznadejde ne vindeca, dupa Ioan Scararul,
smerenia si neosandirea aproapelui, iar de cea care ia nastere din
pacate ne mantuieste gandul la milostivirea Domnului, Care a zis ca
trebuie sa iertam aproapelui nostru de saptezeci de ori cate sapte.
„Insa de cea dintai tamaduiesc infranarea si nadejdea cea buna, iar de
cea din urma - smerenia si neosandirea nimanui".
Trebuie sa ne amintim ca deznadejdea
este un mare pacat si sa nu uitam sfatul pe care l-a dat Domnul lui
Petru. Daca El ne-a poruncit noua, care suntem slabi, sa iertam atat, cu
cat mai mult ne va ierta El daca ne vom pocai? Ioan Scararul spune: "Nu
te ingrozi nici de ai cadea in fiece zi si nu te abate de la calea lui
Dumnezeu, ci stai cu vitejie". „Cand intristarea pentru pacate ne trage
spre deznadejde, sa nu incetam sa ne amintim ca Domnul i-a poruncit lui
Petru sa-l ierte pe cel ce a pacatuit de saptezeci de ori cate sapte
(Mt. 18, 21) - iar Cel ce a dat aceasta porunca altuia, fara indoiala ca
o va implini neasemuit mai mult El insusi".
Dupa cat s-ar parea, deznadejdea si
trufia sunt potrivnice una alteia din fire, insa - ciudat lucru - ele
pot da mana ca sa ne impiedice de la pocainta. Ioan Scararul scrie:
"Dupa cum nunta si moartea sunt potrivnice intre ele, nici trufia si
deznadejdea nu au impreuna-glasuire intre ele; insa din reaua
mestesugire a dracilor putem vedea intr-un singur om amandoua aceste
patimi".
Trebuie sa ne straduim, pe cat ne sta in
putere, sa sporim in virtute, dar totodata sa vedem in toate faptele
noastre bune nu meritul nostru, ci meritul lui Dumnezeu - si atunci,
putin cate putin, vom nimici ingraditura ce ne desparte de pocainta
adevarata.
Sfantul Serghie Meciov
