Trăia odată, în vremurile de demult, pe la începuturile creştinismului, un ceasornicar creştin care, la fiecare vorbă, zicea „Mare este Dumnezeu!”. În acea ţară domnea pe atunci un împărat păgân care ura mult pe creştin. Auzise împăratul şi de ceasornicarul creştin şi prinsese o ură pe el pentru vorba ce o avea. Într-o zi, trimise după el să-l aducă la curtea împărătească.
– Te-am chemat să-mi cureţi inelul acesta şi poimâine să mi-l aduci. Ia seama că, uite, inelul are o piatră scumpă; nu cumva să mi-o pierzi, căci o plăteşti cu capul – zise împăratul.
– L-oi curăţa, înălţate împărate! Mare-i Dumnezeu!
Împăratul ia inelu, spunând că merge să-l pună în cutie. Intră într-o altă cameră, scoate repede piatra scumpă din inel, o trimite pe un servitor să o arunce în mare şi, întorcându-se, dădu ceasornicarului inelul împachetat fără piatră, zicându-i:
– Acum poţi pleca la lucru; te-oi vedea cât de mare va fi Dumnezeul tău.
Ceaso]rnicarul merse acasă şi, fiind către seară, puse cutia bine în ladă, o încuie, rămânând să se apuce de lucru dimineaţă. A doua zi, femeia lui se duse în târg să cumpere nişte peşte proaspăt de mâncare, iar el să cureţe inelul. Dar, desfăcând cutia şi luând inelul, rămase încremenit de spaimă: piatra cea scumpă lipsea din inel. Deznădăjduit, îşi puse mâinile pe cap şi începu a striga: Doamne Dumnezeule, mare eşti! Ce mă fac eu acum?
În vremea aceea, sosi femeia din târg cu peştele şi, auzind ce se întâmplase, se înfricoşă şi ea. Pe ceasornicar îl aştepta o moarte sigură. Între timp femeia se apăucă să taie peştii dar, spintecând cel dintâi peşte, ce să crezi, în pântecele lui era o piatră sclipitoare. Ceasornicarul, cum o vede, strigă plin de bucurie: „Mare este Dumnezeu!… asta-i chiar piatra de la inelul împăratului.
Şi se apucă ceasornicarul să cureţe inelul, iar a treia zi se înfăţişă cu el înaintea împăratului.
– Ei, l-ai curăţat, întrebă împăratul.
– L-am curăţat preaînălţate împărate. Mare-i Dumnezeu!
Împăratul, când vede inelul cu piatra în el rămase uimit.
– Să-mi spui de unde ai luat piatra, căci eu am aruncat-o în mare.
– Ai aruncat-o, împărate, dar… Mare a fost Dumnezeu!
Şi îi povesti împăratului întâmplarea cu peştele. Când auzi împăratul această minunată întâmplare, se sculă în picioare , si ridicand mainile in sus..spuse..Mare-i Dumnezeu..
