O tânără domnişoară s-a întors acasă
într-o după-amiază. Avusese o zi grea, cu multe probleme şi acum era
obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s- a grăbit să-i iasă în
întâmpinare. S-au aşezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a văzut
de îndată tristeţea din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.
- Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu
una, cu două?Nici nu ştii despre ce-i vorba.
- Dar îmi poţi povesti - i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aş
putea ajuta...
- Cu ce să mă ajuţi, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări şi
sfaturi.
Lasă-mă în pace! - a mai strigat tânăra fată şi a plecat în grabă,
trântind uşa.
Spre seară, când s-a mai liniştit, când şi-a dat seama de greşeala
ei, de supărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranţă, mamei, s-a
întors. Acasă însă, şi-a găsit mama aşteptând în fotoliul din faţa
ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi adormit.
Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice
au fost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei.
Mama murise şi ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei
fuseseră: "Lasă-mă în pace!". Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra
fată: mama murise fără ca ea să-i fi spus, de fapt, cât de mult o
iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei, de dragostea
ei - dragoste de mamă.
"După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama."
(Fericitul
Ieronim)
